BOGDAN PETRICEICU HAȘDEU –

 un reprezentant al „Sturm-und-Drang”-ului românesc

 Pe data de 26 februarie se împlinesc 175 ani de la nașterea unui mare cărturar care și-a închinat viața culturii, științei și artei românești. Autodidact, poliglot, poet, prozator, dramaturg, filolog, istoric și folclorist, Bogdan Petriceico Hașdeu a fost o personalitate proteică și un spirit enciclopedic.

Descendent al unei familii de boieri moldoveni cărturari, el s-a născut la 26 februarie 1838 în Cristinești, Hotin și a murit la 25 august 1907 la București. Și-a făcut studiile liceale la Chișinău și de drept la Harkov, fără să obțină vreo diplomă universitară. În 1857 s-a stabilit la Iași unde a colaborat la mai multe ziare, apoi între 1896- 1900 este profesor la Universitatea din București, director al Arhivelor statului , în 1877 membru al Societății Academice Române și al mai multor academii străine.

Volumul lui de „Poezii”-1873 anticipează pe Macedonski sau pe Arghezi, în timp ce versurile din „ultimii nouă ani de literatură (Sarcasm sau ideal-1897)” sunt dovada marilor frământări lăuntrice, după moartea fiicei sale, Iulia.

În proză are încercări notabile. Nuvela „Duduca Mamuca” îi aduce un proces de presă iar romanul istiric „Ursita” rămâne neterminat.

Autorul unei „Principie de lingvistică” întocmește proiecte monumentale precum ”Cuvente den betrani” în trei volume, însumând texte românești vechi sau ”Etimologicum Magnum Romaniae” în 4 volume până la cuvântul „bărbat”- o adevărată enciclopedie națională și antologie de literatură populară și cultă. Editează „Arhiva istorică a României” în 3 volume, publică două tomuri din „Istoria critică a românilor”

Face monografii istorice precum cea a lui „Ion Vodă cel Cumplit” , precum și ale lui Petru Rareș, Luca Stroici, Vlad Țepeș, Negru Vodă.

Gazetarul, urmând pe Heliade Rădulescu, tratează mai toate temele timpului, de la problemele vieții politice, sociale, culturale, științifice românești, având un condei satiric cu vervă și replică.

El studiază mitul poporului român, a descifrat „glasul popoarelor”în limbă, folclor și istorie iar în ”Magnum Etimologicum” și „Istoria critică” a trasat harta etnică, morală și politică a istoriei naționale. Este printre primii care pune problema originii noatre dacice, colecționează texte vechi și le editează.

Încă studiile lui mai au rezonanță și astăzi în conștiința poporului român.

Îm poema cosmogonică „Dumnezeu”, poetul vrea să afle taina adâncă a lumilor și pare a o găsi în iubire:

„Extazul mă răpește. Aud Divinitatea;

Mă-ntrebi: ce-s eu? Iubire. Mă-ntrebi: ce fac? Iubesc.

De n-aș urzi pe cine mi-aș revărsa iubirea?

Ca să iubesc. Mă sfâșii, urzind din mine lumi!”

Ultimii ani din viață au fost umbriți de moartea fiicei sale, Iulia care l-a făcut să intre în tenebrele ocultismului.

Prof. Ion Ionescu-Bucovu