Din Țara Dacilor de obârșie multimilenară, mai exact din municipiul Orăștie cu statuia lui Decebal, dar și a lui Burebista, amplasată lângă catedrală (am fost acolo cu prilejul Congresului Internațional de Dacologie „DECEBAL, 106-2006”, antrenând festivități de amploare), primim o frumoasă cărticică de format 14/10 cm, intitulată CATRENE, vol. 2.

Autorul, IOAN VASIU (n. 4 ianuarie 1949, Periam-Timiș), este un optzecist afirmat ca poet, critic și jurnalist român. Corespondent pentru județul Hunedoara la Radio Timișoara (1990 – 2008). Redactor în cadrul Studioului de Televiziune 3TV Deva (1994-1996). Redactor șef al săptămânalului „Palia Expres” din Orăștie, cu apariție, sine hiatu, din 1996 – în continuare (cea mai longevivă publicație din județul Hunedoara). Fondatorul „Radio Color” – Orăştie. Primele sale încercări literare datează din anii școlii generale, dar a avut marea bucurie de a-și vedea prima poezie tipărită („Pace”), ca militar în termen, într-un ziar editat de Ministerul Apărării Naționale, de atunci. Specializat în biblioteconomie și dialectologie, la Timișoara și Brașov. Apoi cursuri de jurnalistică. A publicat poezii și reportaje în revistele vremii, mai toate existente și azi: „Orizont”, „România Literară”, „Flacăra”, „Luceafărul”, „Tribuna”, „Vatra”, „Transilvania”, „Argeș”, „Familia”, „Contemporanul”, dar și în „Opinii culturale” și „Ritmuri hunedorene” (Deva), „Confluențe” (Oravița), „Reflex” (Reșița), „LitArt” (Târgu-Mureș), „Portal-MĂIASTRA” (Tg.-Jiu), dar și în paginile unor ziare („Scânteia”, „Scânteia tineretului”, inclusiv „SLAST”, „Drapelul roșu” (Timișoara), „Zori noi” (Petroșani), „Flamura” (Reșița), „Târnava” (Târgu-Mureș), „Cuvântul liber” (Deva), „Călăuza” (Deva), „Lugojul” (Lugoj), „Informația Orăștiei”, „Palia Expres” (Orăștie) ș.a.

A debutat editorial în 1973 cu un grupaj de poeme în Caietul de poezie al Editurii Eminescu. Lucrări publicate: „Câmpiile de germinare”, versuri (Editura Litera București, 1984), „Vis cu ochii deschiși”, versuri pentru copii (Editura Ion Creangă, București, 1988), „Refluxul iubirii”, versuri (Editura P. C. Graf, Deva, 1994), „Bolnav de poezie”, versuri (Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2012), „Aruncând cu pietre după vânt”, versuri, Editura Emma, Orăștie, 2012), „Caligrafii sentimentale”, însemnări și reportaje (Editura Emma, Orăștie, 2013). De asemenea, este prezent în volume colective de poezie și reportaje apărute în perioada 1984 -1997.

Inclus cu date biografice și referiri la creația sa în paginile unor dicționare: „500 debuturi literare” – istoria debutului școlar al scriitorilor români (1820-1980), Tudor Opriș, Editura Porto-Franco, Galați, 1991; „Mic dicționar al literaturii pentru copii”, Grațian Ordean, Editura Sigma Plus, Deva, 1998; „Personalități hunedorene”, Maria Razba, Biblioteca Județeană Hunedoara, Deva, 2000; „Orăștie – Enciclopedie”, Petru Baciu, Editura Corvin, Deva, 2001 și „Radio Timișoara – o istorie vorbită”, Corneliu Faur, Editura Artpress, Timișoara, 2005; „Personalități române și faptele lor, 1950-2000”, Constantin Dârțu, Editura StudIS, Iași, 2011.

Opera literară și jurnalistică a dlui Ioan Vasiu a fost distinsă cu mai multe diplome și medalii din partea autorităților locale, a unor instituții și organizații nonguvernamentale. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, al Societății Scriitorilor Români din Basarabia, cu sediul la Chișinău, al Asociației Scriitorilor din Judetul Hunedoara, al Societatii „Limba noastră cea română” din Chișinău – Filiala 43 Orăștie . Cetățean de Onoare al comunei Periam, județul Timiș…

*

Dl IOAN VASIU este îndeobște cunoscut drept „Poetul din orașul Paliei”. Reamintim că este vorba de celebrul monument de limbă română „Palia de la Orăștie”, din 1582, prima traducere parțială a „Vechiului testament” în limba română, realizată sub influența Reformei de la sfârșitul sec al XVI-lea, cu finanțarea asigurată de nobilul maghiar Ferenc Geszti din Deva. Palia (gr. παλαιά – „veche”), editată cu litere chirilice, pe hârtie de proveniență sibiană, are 164 de file și cuprinde primele două cărți veterotestamentare („Bitia” – Geneza și „Ishodul” – Exodul). Traducătorii „Paliei”: episcopul Ardealului, Mihai Tordași, și patru cărturari bănățeni și hunedoreni: Ștefan Herce / Herceg (pastor evanghelic de Caransebeș, „propoveduitorul evangheliei”), Efrem Zacan („dascalul de dăscălie”, din Caransebeș), Moisi Peștișel („propoveduitorul evangheliei”, din Lugoj) și Achirie, protopopul Comitatului Hunedoara, cel care a supravegheat efectiv timp de doi ani imprimarea în tipografia din Orăștie. Important de reținut că „Palia” a fost tipărită de meșterul tipograf Șerban, fiul diaconului Coresi (1500-1583) din Târgoviște, editorul primelor texte religioase în limba română, dedicat acestei cauze în Cetatea Brașovului (1559-1581), punând, prin mulțimea de cărți tipărite, bazele unității lingvistice a poporului român și apariția limbii române literare. Fiul său, „meșter mare al tiparelor”, Șerban, a lucrat împreună cu Marien Diacul. În „Palia” de la Orăștie apare scris, pentru prima dată în cultura română, numele etnic de „români” și nu „rumâni”, ca în alte scrieri: „dându în mâna noastră ceaste cărți, cetind și ne plăcură și le-am scris voo, fraților români, și le cetiți”.

*

O știre de la începutul anului trecut ne aducea vestea că poetul Ioan Vasiu este „Primul român care a publicat peste două mii de catrene”, fiind „omologat de Asociația Cartea Recordurilor din România ( 14 aprilie 2021). Într-un interviu cu Pușa Roth, poetul declara: „Luni, 5 martie 2018, am postat pe pagina mea din reţeaua Facebook cel de-al 1.000-lea catren”. Bucurându-se de aprecieri critice de mare autoritate, dl Ioan Vasiu este autorul unor „Poezii lirice, de un sentimentalism acut în trăire, discret în exprimare, scrise cu talent şi uşurinţă versificatorie”, poetul putându-se mișca „în voie pe mai multe lungimi de unde, dar care e mai la el acasă în aerul limpid şi de elegiacă muzicalitate al tradiţiei transilvănene. (Laurenţiu Ulici, în „România literară”). O apariție editorială precum „Aruncând cu pietre după vânt” era apreciată de Dumitru Augustin Doman drept o „Carte de poezii frumoase, în sensul comun al cuvântului, poezii scrise în spiritul liricii interbelice.” (Dumitru Aug. Doman, „Argeş”, nr. 12/2013). Tot ca un fel de „străjer” post-romantic îl vedea și marele poet de la Timișoara, Eugen Dorcescu: „Pe Ioan Vasiu, poezia, Zâna şi Doamna sa, l-a făcut fericit; l-a făcut şi îl face să trăiască frumos – străjer post-romantic, la porţile maiestuoasei şi nepieritoarei cetăţi” („Discobolul”, nr.193-194-195/2014).

Caligrafiile unor sentimente alese și convingeri frumoase, sensibilitatea și rafinamentul, umorul fin și sinceritatea ingenuă, mereu proaspătă, o anumită cadență muzicalizând stări de spirit privind în general teme și idei ale unui literator frecventat nu rareori de muze – toate acestea au fost menționate în cronicile și recenziile ce i s-au dedicat din 1984 (Ioan Adam) până în actualitate. Au scris despre poezia d-sale: Ion Horea, Radu Ciobanu, Ladislau Daradici, Geo Galetaru, Livia Fumurescu, Vasile Morar, Carmen Pădure, Valeriu Bârgău, Ioan Găbudean ș.a.

Indiscutabil, avem a face cu un autor de real talent, un virtuoz „catrenist” (autor de catrene), iată, omologat de „Asociația Cartea Recordurilor” din România, și nu numai, credem, după criteriul numeric (peste 2000 de catrene).

Autorul cărții „Bolnav de poezie” (Tg.-Jiu, 2012) exprimă de-a dreptul „un poet autentic care nu trunchiază ci trăiește poezia” (Vasile Morar, „Nord Literar”, nr. 2/2014). Este volumul reprezentativ al poetului Ioan Vasiu, în care își dau întâlnire teme și motive ce configurează, într-un mod destul de coerent și inspirat, universul său poetic.

Volumele de catrene de până acum – ne referim la volumele din 2018 și cel din 2021 – îl exprimă pe poet pe de-a-ntregul, atât în viziunile sale ideatice, neo-romantice, cât și în spiritul unui citadinism autentic, de atitudine, din care rezultă o viziune detașat-scriitoricească a viersuitorului față de aspecte mai puțin plăcute privind etica, spiritul globalizant al timpului, alienările, frustrările, în general dramele omului/ poetului, contemporan cu o lume în care cu greu se cam regăsește.

«Cine lecturează catrenele mele – mărturisea poetul într-un interviu acordat Pușei Roth – îşi poate da seama că fiecare „oglindeşte” starea sufletului meu de la data scrierii. Cele mai multe sunt dedicate iubirii, dragostei, celor patru anotimpuri, naturii şi nu în ultimul rând vieţii noastre de zi cu zi, problemelor care ne frământă.” („Levianthan”, 5 martie 2018).

O definiție a speciei practicate o avem încă de la începutul volumașului „CATRENE” (Armonii Culturale, Adjud-Vrancea, 2021, 202 p.). Să reamintim că, față de poemele „într-un vers” (ale lui Ion Pillat), de distihuri ori terține, catrenul reprezintă, în cazul de față, un fenomen literar redus la o formulă bine supravegheată atât prozodic cât și stilistic ori tematic, autorul dorindu-se mai mult decât un „experimentalist”, chiar un „virtuoz”, după atâta exersare îndelungată. Cele mai multe catrene merg pe linia clasică a rimei încrucișate în versuri de 10-11 silabe în ritm iambic, precum cel ce deschide cartea, reciclând imagini din lirica populară, dar și din imaginarul poeților romantici:

„catrenul meu e-o lacrimă de dor

catrenul meu e un boboc de floare

catrenul meu e-un vis nemuritor

catren meu e-un cântec ce nu moare”

Experimentatul „catrenist” schimbă repede registrul tematic, punctând cu atitudine civică o viziune amar-caustică (lumea este „rea”, spune undeva), cultivând rima îmbrățișată, în aceeași de-corsetare parțială de punctuație:

„pe strada care-i tot mai rău famată

n-ai loc de hoți, de câini și de tâlhari

constat că cei cinstiți sunt tot mai rari

iar cei păgâni prea huzuresc în gloată”

Sau această atitudine de-a dreptul „evanghelică”, prinsă în endecasilabi de limpeziri pauline:

„eu de la tata știu că nu e bine

să îl înjuri pe cel de lângă tine

ci măsurându-l cu priviri senine

să-l faci să-și ceară scuze de rușine”

Spirit etic în cadrele unei tradiții modelată creștinește, dl Ioan Vasiu are , cu o modestie asumată lucid, conștiința propriei creații și declară pe șleau că dacă nu ar avea…Poezie, nimic n-ar avea. „Boierul sărac” este, însă, „sărmanul bogat” al Muzei, o relaționare demnă de reținut în definirea propriei identități creatoare:

„sunt biet poet și nu îmi e rușine

să-i scriu catrene și lui Dumnezeu

voi n-ați văzut boier sărac ca mine

dar nici sărman bogat precum sunt eu”

Poetul își joacă imaginar „rolurile” de creator cu har, insinuând ipostaza de „patriarh” atinsă:

„sunt epitrop în poezia mea

sunt câteodată și arhiereu

sunt un călugăr într-o lume rea

sunt patriarh în universul meu”

Sau această mărturisire a celui care rămâne pe mai departe „bolnav de poezie”, de unde vedem foarte bine idealul spiritual asumat cu perseverență :

„m-am vindecat mereu de-un dor anume

m-am vindecat de spaimă și păcat

m-am vindecat de tot ce-i rău pe lume

de poezie nu m-am vindecat”

Sau această „perspectivă” de umilitate existențială, modulată cu liniște și împăcare, care la unii confrați devine ridicolă prin bățoșenia egolatră împinsă în …gura postumității:

„în curând voi fi o amintire

În curând voi fi doar un regret

în curând noi fi un ram subțire

în curând voi fi un FOST POET”

Poetul pune în catrenele sale o tematică bogată, din care nu lipsesc păreri, opțiuni și convingeri. Iată, bunăoară, despre „iubirea care nu se vede dar o simți”(p. 152), această vizualizare de poetizare romantică, definitorie pentru sufletul „curat” și ingenuu al autorului:

„aș vrea să fiu fântână tu cumpănă să-mi fii

sau poate o fereastră iar tu al ei zăvor

aș vrea să fiu luceafăr în nopțile târzii

iar tu raza de lună ascunsă-ntr-un izvor”

Ca și în catrenele lui Omar Khayyam, dar fără enciclopedismul aceluia (în matematici, astronomie, filosofie etc.), avem în aceste versuri o atitudine înțeleaptă față de viață și existență, filosofia de viață a poetului fiind încercată, desigur, de elemente pesimiste, epicureice, agnostice, nelipsind nici spectrul unor sumbre premoniții („mă strigă moartea dintre bălării”, 135), precum în ultimul catren (desigur nu va fi și „ultimul” în ordinea acestei poezii dedulcită la astfel de experimentări și „autodefiniri”):

„noaptea e tot mai lungă și mai tristă

iar luna-și suflă nasu-ntr-o batistă

o bufniță se crede o solistă

și vântul de la geamuri tot insistă”(p.202)

Între toate temele este de remarcat, în varii reluări, ideea că „puterea” nemuritoare a Poeziei dă tonului existenței sale: „mă jur că marea are pețitor/ mă jur că soarele-i îndrăgostit/ mă jur că norii fug de asfințit/ mă jur că poeziile nu mor” (p. 133). Raporturile autorului cu poezia nu sunt unele chiar atât de senine, de vreme ce poetul se declară „deloc cuminte și rebel”, certându-se „cu rimele ascunse la vedere/ și tot mai des cu poezia care-mi cere/ să-i pun pe fiecare deget un inel”.

Așadar, Poezia este deopotrivă Muza și Iubita, ambele disputându-și preeminența, iar poetul nostru preferă să uite de atâtea „porți închise” și, cu sufletul deschis spre armonie și pace, să rătăcească „mereu prin vise/ cu buzunarul plin de poezie” (p.114).

Toate temele abordate converg către un împovărat eu sufletesc, într-un joc al imaginarului poetic menit a-l exprima pe liric în relația sa cu lumea (care nu e una ideală), cu natura (oferindu-i echilibru și liniște), cu existența (deloc confortabilă), în sfârșit, cu Poezia și Dumnezeu, unicele entități spre care se deschide „trandafirul împărătesc” al idealității artistice întru redempțiune și menite a-l vindeca pe cântărețul „bolnav”, ca să ne exprimăm printr-o raportare la poemul „Cântăreți bolnavi” al lui Lucian Blaga: „sunt hoțul care fură un sărut/ sunt traficantul de melancolie/ sunt cămătarul dorului pierdut/ sunt un poet bolnav de poezie”…

Adorabil și încărcat de un autentic polen liric, volumașul de „Catrene” al dlui Ioan Vasiu – evoluând „în dulcele stil clasic”, poetul mărturisea că are încă din tinerețe „plăcerea şi uşurinţa de a scrie versuri” – întregește profilul unui poet cu har (născut, iar nu făcut), care, dincolo de tot felul de experimente filologice și inginerii artistice ale generației sale optzeciste, ne oferă aceste buchete de flori de câmp, culese de pe meleagurile Orăștiei sale adoptive, încredințându-ne încă o dată că „viața de poet nu e ușoară”, dar e preferabilă de vreme ce ea exprimă o menire dumnezeiască: „stoluri de catrene-mi intră-n casă/ cuibărindu-se în gândul meu/ și niciunul nu mai vrea să iasă/ cred că mi le-a trimis Dumnezeu”…

ZENOVIE CÂRLUGEA

Tg.-Jiu, 4-6 ianuarie 2022