Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MIHAI EMINESCU: Femeia statuară, marmoreeană

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 11 Ian. 2018
Autor: Prof. Vasile GĂUREAN
Publicat: 13 Ian. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

    MIHAI EMINESCU: Femeia statuară, marmoreeană  

   

 Dacă ar fi să alcătuim ceea ce azi se numeşte portretul-robot al femeii iubite de Eminescu, ea „s-ar alcătui din albul marmoreean al chipului, strălucitor în lumina de aur moale a părului blond, albastrul celest al ochilor, mâinile delicate, subţiri şi reci, mişcările fiind lente, puţine, dând impresia de hipnotică lunecare prin spaţii.” (Ioana Em. Petrescu)  Avem  a face, negreșit, cu o viziune de „marmură vie”, încărcată de solemnitate.

     Aderenţa îndelungată a poetului la această imagine -femeie marmură, statuie,- îşi are izvorul în lectura operelor lui Publius Ovidiu, faimosul poet latin al iubirii. Începând cu anul 1867, Eminescu va face dese apeluri la mitologia greco-latină, pentru a cărei cunoaştere Metamorfozele puteau fi o sursă care circula prin toată Europa.

    Motivul  marmurei  ce devine însuflețită în ”Legenda lui Pygmalion”, din volumul amintit mai sus al lui Ovidiu, l-a fascinat și pe Eminescu. Motivul ființei iubite asociată marmurei apare prima dată, ca expresie, în Amores, I, VI, într-o imagine de mare efect esthetic, atunci când are surpriza  corporalității:
               „Stă uluită  ’nainte-mi, pe chip fără pic de roşeaţă,.
               Albă ca marmura, când dalta o taie în munţi.”

     Motivul, expresia în sine, o va folosi Eminescu de atât de multe ori, încât nu ezităm a spune că este cel mai frecvent motiv al poeticii sale. O elegie din 1866 se intitulează chiar: Amorul unei marmure. Dăm în continuare exemple de utilizare a acestui motiv  deosebit de preţuit,  care deschide una din primele creaţii majore:
               „Veneră, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,”
(Veneră şi Madonă, 1870)

    Se ştie că grecii încercau să dea impresia de viaţă statuilor şi prin colorarea ochilor acestora, montarea unor pietre preţioase sau îmbrăcarea lor cu veşminte. (Spunem aceasta pentru a dovedi originea antică certă a expresiei sintagmatice „ochi de piatră ce scânteie”.)
             „Altele sunt mult mai mândre, mai bogate, mai frumoase,
             Dar ca marmura cea rece, nu au inimă defel,
                           (De ce să mori tu? -1869)

    Împărăteasa din Făt-Frumos din lacrimă, în mâhnirea ei adâncă, neavând copii, avea „faţa albă ca o marmură vie”.
    Să urmărim motivul în continuare:
              „Şi talia-i ca-n marmură săpată,
              Strălucirea albă-n transparentu-i strai…”
                                              (Aveam o muză – 1871)

              „Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
              Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ.”
                                              (Împărat şi proletar – 1874)

Marmoreeană îi apare Maria întunecatului Arald în Strigoii – (1873)
              „Cu sfetnici vechi de zile mă-ntâmpinai în cale,
              Ca marmura de albă, cu păr de aur moale.”

    Iar Tomiris din postuma Sarmis -1870- nu e altfel:
              „Ca marmura de albă, cu mâini subţiri şi reci
              Strângeai o mantă neagră la sânul tău… în veci
              Nu voi uita.”

    În Atât de fragedă,-1879:
               „Din încreţirea lungii rochii
               Răsai ca marmura în loc.”

    Operă a maturităţii  artistice, Scrisorile nu renunţă la acest motiv preţuit:
               „De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o dezmierzi
               Ca o marmură de Paros sau o pânză de Coreggio,
               Când ea-i rece şi cochetă…”
                                                       (Scrisoarea IV, 188;)

              „Şi-acum luceşti ca steaua fatală peste mări
              Pe gândurile mele… şi treci aşa frumoasă
              Ca marmura de albă, cu gene, lăcrămoasă.
               …Şi să-mi răsai din marea de suferinţi înaltă
               Ca marmura eternă ieşită de sub daltă.”
                                                       (Gelozie -1881)
Marmura, ca materie inertă sau piatra, se identifică uneori cu fiinţa iubită şi vinovată de a nu răspunde la chemarea îndrăgostitului poet. „În codul eminescian- spune C. Ciopraga– marmura presupune mai totodeauna coexistenţa frumuseţii cu senzaţia de frigiditate lunară.”
               „Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila,
                De ai inimă şi minte, feri în lături… e Dalila.”
                                                      (Scrisoarea V– postumă)

   Ca un laitmotiv apare vocabula „marmură” în finalul strofelor postumei Apari să dai lumină, datată 1881. Marmura apare asociată clar cu ideea de răceală, de pustiire şi singurătate în lunga lamentare. De altfel, într-o primă variantă, această elegie se intitula Pygmalion.
              „Prin vremea trecătoare luceşte preacurat
               Un chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat.
               Privi-te-voi cu ochii în lacrime fierbinţi…
               O, marmură, ai milă de-a mele rugăminţi!
               ………………………………………………… …….
               Să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori,
             O, marmură, aibi milă de ochi-mi rugători!
               …………………………………………………………..
               Să mor de-ntâia rază din ochii tăi cei reci,
               O, marmură, ai milă de stingerea-mi de veci!
               ……………………………………………………………..
               Pustiul şi urâtul de-a pururi mă cuprind,
              Doar braţele-ţi de marmur în visul meu se-ntind.
               ……………………………………………………………………
               Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist,
..           .  O, marmură, ai milă de sufletul meu trist!
               …………………………………………………………
               Dacă visez, mă ţine în vis privindu-mi drept,
          …  O, marmură, aibi milă să nu mă mai deştept!”

  Alternanţa „marmoră-marmură” corespunde utilizării la începutul vieţii literare a poetului, ulterior fiind mai des găsită forma a doua. În laboratorul eminescian, în postume, ca şi în antume, frecvenţa cuvântului-imagine este mare. Să mai adăugăm câteva exemple din antume şi postume:
            „Zadarnic şterge vremea a gândurilor urme,
             În mintea-mi eşti săpată ca-n marmora cea rece.”
                                                      (Zadarnic şterge vremea)
Magnificele imagini din poemul Luceafărul nu se puteau lipsi de o asemenea podoabă a gândirii:
             „Din negru giulgi se desfăşor
                   Marmoreele braţe.”
   În faţa  trecerii neostoite a vieţii, poetul îşi recheamă iubita cu acelaşi motiv al tinereţii sale:
             „Din valurile vremii, iubita mea răsai
              Cu braţele de marmor, cu părul lung, bălai.”
                  (Din valurile vremii -1883)
   Fără a avea intenţia exhaustivităţii, e cert că motivul ovidian al fiinţei iubite, marmoreene, a rodit bogat în ogorul poeziei eminesciene, fiind, statistic măcar, cel mai frecvent.

                                                      Prof. Vasile Găurean

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5