Valentina Gârlea s-a născut la 28 aprilie 1949, în satul Dobrovăț din comuna cu același lume, județul Iași. Este cunoscută, atât în țară, cât și în străinătate, pentru abilitățile sale de clarvăzător. Fizicianul și ufologul ieșean Florin Gheorghiță i-a dedicat volumul Fenomenul Valentina (1997), iar mass-media din România i-au oferit spații largi. Despre capacitățile ei paranormale, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 10 iulie 1999, la domiciliul său din Iași.

– Doamnă Valentina, care este numele dumneavoastră adevărat?
– Numele meu de acasă este Adochiei Valentina, iar oamenii din satul meu spuneau: „Mergem s-o căutăm pe fata lui Gheorghe Radu.”, pentru că tata se numea Gheorghe, iar pe bunicul după el – Radu. După căsătorie, mă cheamă Gârlea.

– De ce vi se spune „fenomenul Valentina”?
– Parcă mă trece prin inimă un fior rece când mi se spune „fenomen”, pentru că, de șase ani, zile și nopți, eu citesc în aurele oamenilor și n-am văzut să fie doi la fel; de aceea, eu aș spune că fiecare om este un fenomen.

– Cum v-ați pierdut vederea?
– Făcusem șase ani în aprilie și, în toamnă, pe când mă jucam pe prispa casei, părinții mei au adus lemne cu un tractor. Tractorul fiind în pantă de la poartă spre ogradă, a venit în colțul peretelui și al prispei și eu n-am mai avut timp să mă feresc de roata care a venit peste mine; atât de repede s-a petrecut totul, că nici nu pot să spun că m-a durut. N-a fost vina tractoristului sau a tatei; așa a fost să fie.

– De când n-ați mai văzut?
– Aveam numai opt ani și ceva. Din acea clipă a întunericului, pentru mine n-au mai existat prieteni; cât voi supraviețui, singurii care au fost, sunt și-mi vor rămâne prieteni în sufletul meu vor fi doar mama și tata.

– Din acel moment, au trecut peste 40 de ani; în tot acest timp, ați resimțit pierderea vederii ca pe o povară?
– Nu; fie zi sau noapte – că, de multe ori, mă întorc acasă când ai mei dorm –, mă așez pe un capăt de pat sau pe un scaun și-i mulțumesc lui Dumnezeu cu o rugăciune din adâncul sufletului meu pentru că a mai trecut o zi și mi-a dat ceea ce merit, nu ceea ce vreau.

– Ați vrea să vedeți din nou?
– Nu! Niciodată, n-aș mai vrea să văd cu ochii deschiși și aș dori ca toți oamenii să vadă numai o singură zi pe an.

– De ce??
– Pentru că e o mârșăvie ceea ce se vede cu ochii deschiși; cu ei închiși, văd doar culorile din aură.

– În ce constă, de fapt, harul dumneavoastră?
– Dar toți îl avem! Să vă iasă din cap că eu aș avea ceva aparte! Îl avem toți, dar această putere ne e furată de lăcomie, mândrie și fanfaronadă.

– Păi, oricât m-aș chinui, eu nu văd beculețe și leduri!
– Da, dar, pierzând de copil vederea cu ochii deschiși, Dumnezeu mi-a dat o bucurie pe care s-o împart cu oamenii; iar lor nu trebuie să le fie teamă, ci să-și aducă aminte că toți putem fi la fel.

– Vă rog să vă uitați la mine, să-mi spuneți ce culori vedeți în jurul meu și ce înseamnă ele.
– Primul strat energetic al dumneavoastră este lipit de corp în dreptul fierii și ficatului; dar ficatul nu suferă pentru că ar fi beteag, ci fiindcă veninul din fiere ajunge în stomac, iar ficatul este mărit și un pic hârbuit din cauză că, de fiecare dată când vântură sângele, primul strat este lipit de el.

– Al doilea strat.
– Ăla-i cu spaima. Dumneavoastră n-ați fost bătut nici de străini, nici de oamenii legii, nici de părinți și nici de soartă. Sunteți un om liber, fără teamă, doar că emoțiile pe care le trăiți când vedeți sau auziți anumite evenimente nu le pricepeți atunci. Buburuza asta din covățică, de sub ghemuri, scoate atât de mult lichid, că pune căciulițele deasupra rinichilor, încât secretă și ele mult lichid și, atunci, pancreasul scoate un lichid albicios – și nu portocaliu, ca de obicei –, dar asta nu înseamnă spaimă.

– Stratul al treilea.
– Ăsta e subconștientul, dar eu nu-l văd așa, ci mintea „hoață”; pe acest strat, e ceea ce vrem să facem, ceea ce gândim. La dumneavoastră, el e atât de limpede și frumos, dar nu aveți libertatea de acțiune – însă nu a gândului; e ca și cum ați fi un om încătușat, care vrea să facă multe fapte cu gândul – și aveți sporul să le faceți –, însă parcă ați fi legat. Dumneavoastră vreți să faceți ceva, să munciți, dar vă țin gardurile; deci, sunteți înconjurat de oameni care, atunci când vreți să vă duceți într-o direcție, vă trag înapoi. Trebuie dat șeful jos! Becul lui trebuie…

– …Stins!
– Nu, că atunci moare; trebuie doar să lumineze mai încet.

– Al patrulea strat.
– Aici, e programul vieții noastre, unde sunt trecute bucuriile, reușitele, cumpenele și necazurile; pe acest strat, care e violet, sunt trecute toate izbânzile dumneavoastră, dar ce folos dacă nu aveți posibilitatea de a se împlini ceea ce este trecut, că din nou vin la vorba dinainte – e ca și cum ai avea un animal legat de țăruș, care se învârte după el și nu poate merge mai departe să pască. La fel, și dumneavoastră: degeaba sunteți hărăzit pe violet, dacă nu aveți posibilitatea să vă împliniți; iar asta e tot din cauza domnilor din jur.

– Stratul al cincilea.
– Ăsta-i cu reușita; la dumneavoastră, succesul e foarte bun, dar vă trage mijlocul familiei acasă, pentru că aveți rolul de stâlp nu numai al familiei, ci și al mai multor oameni din jur.

– Al șaselea strat.
– Aici, e gândul; de la buric, unde e becul galben, atunci când ne gândim țâșnește un fir argintiu ca un firicel de ață, care sparge toate straturile de culori, înșfacă stratul al șaselea, îl străpunge pe al șaptelea și gândul se duce până acolo unde ne gândim. La dumneavoastră, stratul ăsta e atât de împrăștiat și înfoiat, că parcă ați gândi de trei ori până ziceți un cuvânt o dată; așa sunteți clădit de Dumnezeu. Gândurile se îmbulzesc și nu pleacă doar în direcția în care vă gândiți; parcă ar apuca în trei.

– Asta e bine sau rău?
– E bine, dar vă macină și, în vreo 20 de ani, vă stinge prea multe steluțe; astea din cap sunt destule, dar nouă, când vrem să facem ceva și nu avem libertatea celor din jur, ni se sting steluțele prea repede.

– Stratul al șaptelea.
– Ăsta e al profesiei. La cine e să fie doctor, e verde cu violet; la cine e să picteze tablouri, e albastru; la cine e să fie învățător, e tot albastru – cu literele și culcate, și în picioare, și întoarse…

– …Deci, predestinarea.
– Da.

– Ce se vede la mine?
– La dumneavoastră, v-a fost ursit să fiți un fel de legiuitor, dar nu avocat sau procuror, ci un soi de om blajin; dumneavoastră ați fost hărăzit să fiți preot. Dar, pentru că viața nu v-a fost ca la toată lumea – nu cum ați fost predestinat, ci cum v-au împins părinții – și cu serviciul pe care-l aveți, sunteți un om pe lângă care pot să se certe alți zece în jur, că e de ajuns să treceți prin dreptul lor și, într-un sfert de ceas, se potolește sfada și ei vor deveni foarte împăcați. Deci, în stratul dumneavoastră aveți acel legiuitor care aduce liniștea. Dar nu cumva să vă înfoiați precum curcanul în pene, că nu vă fac eu fanfaron! Așa sunteți venit de acolo, de sus.

– Vă e teamă de moarte?
– Dar nu există moarte! Noi ne schimbăm doar trupul, însă sufletul este același de sute de milioane de ani, de când venim. Noi nu murim, ci trecem dintr-un trup în altul. Și nu ne mai naștem a doua oară tot aici, între neamurile noastre, ci vom veni înapoi cu trecutul pierdut total. Nu ținem minte nimic și nu știm ce am fost ieri; abia de astăzi, când creștem, intuim ce am putea fi. Deci, trecutul se șterge și se uită definitiv.

– Încotro merge lumea?
– De când mi-a fost dat să văd cu ochii închiși, la început a mai fost cum a fost, însă acum se duce totul de râpă; văd un haos în care ne tăiem unii altora creanga de sub picioare și ne dărâmăm. Dar se ascute binele din mai puțin bine până va ieși numai unul la suprafață.

– Întrevedeți vreun sfârșit?

– O, dar sfârșit e în fiecare zi! Gândiți-vă: în tot ceea ce putem cuprinde cu ochii, este sfârșit; dar, tot la fel, există și o balanță: într-un loc, mor oameni, iar, în altă parte, se nasc. Dincolo de asta, țiganii fac mulți copii și vom ajunge să ne conducă ei, pentru că sunt mulți și uniți, pe când noi suntem deștepți, dar nu vom mai avea populație și vom rămâne acoperiți cu puterea prostiei care vine de la țigani.

– Iubiți oamenii? Ce simțiți pentru ei?
– Îi iubesc la fel de mult cum mă iubesc pe mine, că nu poți iubi pe cineva până nu-ți iubești propria ființă; ca să-ți poți iubi aproapele, mai întâi trebuie să te iubești pe tine însuți.

Florin Bălănescu