Gabriel s-a născut în anul 1975 și, în urma unei condamnări discutabile, a ales să urmeze Facultatea de Drept a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, pe care a absolvit-o. Amănunte referitoare la insolita și nedorita lui experiență de viață mi-a oferit într-un interviu realizat la 27 mai 2000, la Iași.

– Cum vă numiți?
– Gabriel.

– Care este ocupația dumneavoastră?
– Sunt student.

– De când?
– Din 1998.

– Altfel spus, sunteți în anul II?
– Exact.

– Unde anume?
– La Drept.

– Ce v-a determinat să urmați această facultate?
– Acum nouă ani, am făcut o greșeală și am ajuns pe mâna justiției.

– Ce vârstă aveați atunci?
– 16 ani.

– Cu alte cuvinte, erați minor.
– Da.

– Rezumați acea întâmplare.
– Am fost la o petrecere cu niște amici, după care am ieșit pe stradă și am rupt niște oglinzi retrovizoare; am fost prinși, anchetați, iar eu am primit o pedeapsă de șase luni de plasament în supravegherea părinților.

– Dar prietenii dumneavoastră?
– Au fost închiși, pentru că erau majori.

– Încă nu văd legătura cu admiterea la Facultatea de Drept.
– Există o grămadă de oameni ca mine care ajung pe mâna justiției, se lovesc de aceleași greutăți pe care le-am întâmpinat eu și nu știu ce să facă.

– În ancheta dumneavoastră, a fost încălcată vreuna dintre proceduri?
– Multe; șapte-opt articole în cazul meu.

– Numiți câteva.
– Articolul 68, alineatul 1: „Este oprit a se întrebuința violențe, amenințări și alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau alte îndemnuri în scopul de a obține probe.”

– Vreți să spuneți că ați fost agresat?
– Printre altele; polițistul de la cercetări penale mi-a dat să aleg: ori bastonul, ori genuflexiunile.

– Ce ați ales?
– Genuflexiuni, normal.

– Alte abuzuri?
– Articolul 101: „Percheziția se face cu autorizația procurorului.”; ori, la mine, nu s-a făcut nicio astfel de percheziție. Aceasta se mai poate face dacă este autorizată în scris de persoana care deține imobilul sau în cazul unui flagrant delict. Problema e că am fost arestat noaptea, iar a doua zi dimineață au venit polițiștii la ușa mea și au întors casa cu josul în sus. Pentru că eram minor, cel puțin unul dintre părinți sau un avocat trebuia să fi fost de față când mi-au fost luate declarațiile, însă tata a apărut după aproape două zile.

– Alt exemplu?
– Asistența juridică; mi-am cunoscut avocatul abia la proces, ori el trebuia să fi fost prezent după ce am fost arestat.

– Contestați decizia finală?
– Nu, doar procedura. Polițistul care m-a anchetat atunci a devenit maior, iar, la un an sau doi, a fost dat afară din Poliție. După doi-trei ani de la condamnare, venea la ora șase dimineața la ușa mea, mă lua la Poliție și mă punea să semnez acte cum că-i voi furniza informații; cu alte cuvinte, aș fi devenit informatorul lui.

– Ce i-ați răspuns?
– „Niciodată!”

– După ce veți termina facultatea, veți avea de suferit în urma acestei condamnări? Pentru că veți fi un jurist cu cazier.
– Sigur; voi fi exclus din rândul magistraților, polițiștilor și a tot ceea ce ar putea lucra un absolvent de Drept.

– Cu toate acestea, ați optat pentru această profesie; pentru ce?
– În primul rând, ca să-i ajut pe cei care vor păți ca mine și, apoi, ca să dau ochii cu cel care m-a umilit.

– Cum vedeți acea întrevedere?
– Mă voi întâlni cu el, îl voi saluta, îi voi aminti cine sunt și-i voi spune:„Ați greșit; din cauza dumneavoastră, mi-au fost distruși zece ani din viață.”

– Totuși, el v-ar putea replica: „Tot din cauza mea, ai ajuns jurist.”; ce i-ați răspunde?
– Nu știu… Cred că i-aș mulțumi.

Florin Bălănescu