Primit pentru publicare: 02 mai 2015
Autor:Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
Publicat: 02 mai 2015

Câmpia

N-am simbolurile care să-mi amintească de lungile tăceri ale câmpiei, de tainele ei povestite cu atâta har de un bătrân meşter într-ale vorbelor plăcute auzului şi sufletului, ori despre caii de noapte care vin la râul domol care o străbate, toţi pintenaţi şi cu stea în frunte, la vremea întunericului spart de o lună plină şi luminoasă, galbenă şi vârtoasă ca o mămăliga mare la ceaun. Stelele şi ele cu raze piezişe vizează jocul ielelor. Aceste seducătoare fete ale nopţii îmbrăcate în voal alb transparent, sosite în trăsuri de foc ori levitând prin aer pănă la marginea râului unde cântă şi îşi executa dansul, nu trebuie auzite nici văzute pentru a scăpa de blestemul năprasnic care duce la nebunie. Câmpia are apoi mirosul ei de pâine şi mălai , aroma îmbietoare a ierburilor înalte şi coapte care foşnesc şi umplu aerul cu o mirifică poezie a întinderii nesfârşite pe care fântâni cu ciutură însoţite de pâlcuri de salcâmi dau bineţe ochilor oricărui trecător ori lucrător înveşnicit în căutarea roadelor pământului. Drumuri înguste şi poteci o străbat dintr-o zare în alta, adieri de vânt molatic abia perceptibil prin mişcarea corolelor şi păsările ei miraculoase cu triluri care înoată prin tăcere e tot ce mă încîntă şi mă uimeşte. Nu mai vorbesc de roua dimineţilor ca lacrimile viselor trăite prin care trec şoldanii atenţi şi sprinteni, cântecul neîntrecutei ciocârlii şi pasul înalt al măreţelor dropii cu atât de mulţi duşmani. Şi apoi grânele, nesfârşite întinderi de galben copt care se văluresc în adierile vântului înserării ca la auzul unei simfonii fantastice, bucurându-se după o zi de arşiţă pătrunzătoare şi sete. Porumbul de înălţimea unui om cu foile mari şi răsfirate căruia abia îi dau mustăţile, foşneşte ademenitor pe marginea drumului plin de praf şi ierburi uscate. Bătăile inimii îmi par nişte apăsări pe clapele unui pian vechi ce absoarbe mirificele solfegii şi culori miraculoase ale amurgului.

Simt cum se zidesc în mine cuvintele parcă şlefuite de vânturile care spulberă zăpezile şi le troienesc peste şoselele iernii. Noaptea care se apropie mă găseşte împreună cu Ludmy, sosită ca o fata morgana, pe cărarea dintre lanurile mirosind a pâine, pâine ce o frământa mama cu o ritualică şi ancestrală îndemânare. Nu peste multă vreme o s-o simţim aburindă în palmele noastre la masa veşniciei tărăneşti rotundă şi cu ferestrele deschise la oaspeţi. O să îndulcim în seara târzie toată dragostea noastră în ierburile înalte de pe marginea râului unde verdele lăcrimează pe marginea unui vis şi o să împăturim în poeme gândurile care ne frământă şi se vor păstra în jurnalul vieţii. Pentru a nu fi cuprinşi de vraja nopţii care pare a privi spre munţi aşteptând o ploaie repede de lumină cerută de toată suflarea. Ne îndreptăm spre satul apropiat ca spre un templu al zidirii noastre unde ne aşteaptă o lume căzută în poveste, o lume din care se naşte izvorul argintiu al unui neam care-l conduce prin trudă în cântec şi peste veacuri. Câmpia rămâne în sufletul meu, respir prin ea, clopotele timpului anunţă prefacerile, ea hrăneşte din istorie un popor şi mai mult decât atât. Nimbul ei de grânar al unui continent pe care Dunărea o însoţeşte cu numele ei, îmi dă speranţa unei noi iubiri a unei noi înfloriri pe care macii aşteaptă să o sărute cu surâsul dulce şi aromat al viitorului, pe care oamenii o poartă cu ei ca pe o foame de adevăr şi dreptate.

Câmpia este o dragoste calmă şi roditoare pe care munţii aproape de care m-am născut, mă trimit să o sărut şi să o consider o mirifică destindere în sentimente pline, dulci ca mierea şi întoarcerea cu inima plină de soare şi pâine. Ei, munţii şi dealurile de la poale mă iubesc la fel, mă cheamă să le povestesc minunea fântânilor cu ciutură însoţie de pâlcuri de salcâmi şi cruci care mai presară încă câmpia.

Te aştept să vii
Am gândurile înmuiate în necuprins şi-ţi simt surâsul ca o şoaptă uitată-n ungherele inimii. Mi-am cuibărit în cercul de lumină sângele, să-ţi desenez conturul dantelat pe margini cu fir de argint. În cuvinte voi zidi casa cu ochi de pisică-n acoperiş, camerele îţi vor aştepta paşii uşori pe podeaua presărată cu flori albe. Pune-ţi pe masă dorinţele, nimeni n-o să le vadă. Între degetele nopţii sunt prinse fantome frumoase cu haine colorate şi cântece misterioase. Intră în jocul lor cum vântul îşi înteţeşte suflul prevestind sosirea furtunii. Eu voi fi în privirea lunii, în aşteptarea de sub cearceafuri şi-n neliniştea pereţilor, să nu-ţi fugă mirosul cu umbra pe ferestre.

Voi împărţi clipele la doi, ori mai bine le suprapun şi vom privi candelabrul stins prin ochii tăi mari cât o noapte de rasfăţ. La sfârşit ne vom caligrafia pe suflet cu boabe de mărgăritar heraldica unei iubiri însufleţită de patimi, plină de strălucirea unui timp înflorit în cel mai frumos anotimp din câte am trăit.
Te aştept să vii şi tu şi anotimpul.