„Simțim războiul și în pompele de benzină, și în voalul miresei.”

Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în satul Copăceni, comuna cu același nume, județul Bălți, România (astăzi, în raionul Sângerei, Republica Moldova), a copilărit în satul Bârca, județul Dolj și a murit la 5 noiembrie 2010, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A absolvit Facultatea de Limba și Literatura română a Universității din București. A fost căsătorit de două ori și a avut, oficial, un fiu și două fiice. A publicat peste 50 de volume – majoritatea de poezie (însumând peste 300.000 de versuri), dar și reportaje, un jurnal, interviuri, traduceri, un roman, proză fantastică, studii critice și literatură pentru copii. A fost redactor-șef al revistei „Flacăra” și director al revistei „Zig Zag Magazin” și al ziarului „Sportul românesc”. A fondat și condus revistele „Vremea”, „Totuși, iubirea” și „Flacăra lui Adrian Păunescu”. A fost fondator și președinte al Fundației Culturale „Iubirea”, al Fundației „Constantin” și al Așezământului „Adrian Păunescu”. A întemeiat și condus Cenaclul „Flacăra” (1973-1985), continuat cu Cenaclul „Totuși, iubirea” (din 1990). A realizat mai multe emisiuni de radio și televiziune. A fost senator în Parlamentul României și candidat la alegerile prezidențiale. Între multe alte distincții și omagii, a primit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2003), Meritul Academic (2010) și titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (2010). Busturi ale sale sunt amplasate în mai multe localități din România și Basarabia, liceul teoretic din comuna Bârca, județul Dolj îi poartă numele (din 2003), iar la Chișinău a fost emis un timbru cu chipul său (2013).

Adrian Păunescu a fost un remarcabil poet, prozator, traducător, publicist, eseist, critic literar, textier, ziarist, director de reviste și politician. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un serial de zece interviuri telefonice realizate de la București; iată al șaptelea episod, datat 17 octombrie 2005:

– Cei care au asistat la spectacolele cenaclului își amintesc detalii extraordinare; ce credeți că a făcut ca memoria oamenilor să rămână intactă?
– Probabil că a fost un fenomen autentic.

– S-ar fi putut și fără cele 10-15 minute politizate?
– Nu. Se impuneau pentru supraviețuirea cenaclului și pentru că făceau parte din viața noastră. Problemele păcii erau foarte departe de noi, dar iată că războiul nu e chiar atât de utopic; el există în realitate și îl simțim și în pompele de benzină, și în cearșaful patului, și în voalul miresei. Dar arta pură ar fi însemnat să nu ne ocupăm de nimic din ceea ce realitatea ne obliga să facem cu mai multă sau mai puțină demnitate.

– Probabil că unul dintre regretele dumneavoastră a fost că, la vremea aceea, nu v-ați putut adresa românilor din străinătate.
– Așa este; e mare durerea, cu atât mai mult cu cât, în 1981, trebuia să plecăm în Canada; pașapoartele erau aprobate, tichetele de avion pentru Stadionul Olimpic din Montreal – luate și toate biletele de intrare – vândute. Dar un secretar al Comitetului Central, Ilie Rădulescu, s-a internat în spital și a închis într-un seif toate documentele, blocând plecarea cenaclului la întâlnirea cu românii de acolo.

– Când s-a întâmplat pentru prima dată?
– S-a produs în 1979, parțial (adică doar eu cu Andrei [Păunescu]), la Viena, apoi, în 1981, tot noi, în câteva orașe din Germania și, cu mai multă vigoare, în 2011, la New York, unde ne-am întâlnit, într-o serie de spectacole, cu câteva mii de români.

– Dar cu românii din Chișinău?
– Prima oară, s-a petrecut în 1990.

– Care au fost reacțiile?
– Absolut fenomenale! Pe 31 august, am cântat, în fața unei imense mulțimi de oameni, în Piața Marii Adunări Naționale, după care am mers la Copăceni [sat în raionul Sângerei], unde m-am născut. Atunci, m-am îmbolnăvit la inimă și plămâni și am stat câteva zile în Spitalul [Clinic Republican] din Chișinău. Asta a fost arderea în care m-am trezit după 46 de ani de la plecarea din Basarabia, în 1944, când m-a adus mama în țară, împreună cu o mătușă și alături de soldați români înfrânți. Am revenit cu cenaclul, în mai multe rânduri, la Teatrul Verde, la sediul Uniunii Scriitorilor și la Opera [Teatrul Național de Operă și Balet Maria Bieșu] din Chișinău; păstrez și acum înregistrări integrale ale acelor spectacole. Una dintre cele mai emoționante deplasări acolo a fost în mai 1992, când am plecat de la București hotărât să ajung între românii noștri aflați pe frontul din Transnistria. N-am insistat de la început să explic unde vreau să ajung, pentru că m-ar fi descurajat și Grigore Vieru, și Doina și Ion Aldea Teodorovici, și ceilalți. Cu toate temerile și cu toate rugămințile de a renunța, am străbătut etape extraordinar de interesante și, odată ajunși acolo, am cântat și am recitat pentru soldații noștri desculți și aflați în ultimul hal de sărăcie, de singurătate și de tristețe, ce luptau pentru o cauză pe care au pierdut-o, dar au eroizat-o.

Florin Bălănescu