Marin Radu s-a născut la 6 septembrie 1938, în satul Ghindeni din comuna cu același nume, plasa Ocolul, județul Dolj, unde a trăit toată viața și a murit la 29 aprilie 2021, fiind înmormântat în cimitirul sătesc. Despre viața și familia boierilor Davidescu, împreună cu care localnicii au conviețuit în armonie și întrajutorare până la instalarea comuniștilor, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 31 iulie 2012, la domiciliul său din sat.

• – Care este numele dumneavoastră?
• – Mă cheamă Radu Marin.
• – Cine a construit conacul boieresc și în ce perioadă?
• – Niște italieni, după Revoluția de la 1821, la cererea boierului Teodor Davidescu, care văzuse în Transilvania o asemenea construcție medievală.
• – A avut familie?
• – Da; șase fete, dintre care două au moștenit moșia de aici, iar celelalte au avut proprietăți pe alte meleaguri ale țării; cele două se numeau Elvira (căsătorită Vrăbiescu) și Gabriela (măritată Poenaru).
• – Câtă moșie a avut și ce fel de pământuri?
• – Pământ arabil, fertil, pe plan orizontal – 450 de hectare, pădure – peste 200 de hectare, dintre care o parte la sud de Lala [lac lângă Ghindeni], în punctul Săritoarei – 60 de hectare și altă parte la Valea Hoțului, în două locuri – câte 50 și 40 de hectare; a mai avut vie la Godovan, un iaz lângă Lala, apoi o minunăție de zăvoaie, cu ieșire la albia Jiului, unde mergeau cu trăsurile ca să se relaxeze. De-a lungul râului, în lunca unde stăteau trăsurile și pășteau caii, era un lanț de anini mari, pe care i-au tăiat comuniștii și s-a ales praful. Valea Jiului era o splendoare; acolo, mă ducea bunicul meu cu vitele când am intrat eu în lume și mă simțeam ca-n paradis. Boierul mai avea livezi, tot la Lala, în partea de nord, și grădină de zarzavat, pe care n-o munceau românii, că nu se pricepeau, ci bulgarii, buni specialiști, care cultivau tot felul de legume; de la ei, au învățat și ai noștri meseria de grădinărit. A avut și o moară  în Valea Cânepiștilor; când m-am născut, am găsit numai ruinele. Mai avea mașini de treierat, îngrijite de un mecanic care era unchiul meu.
• – Ce cultivau?
• – Porumb, grâu, soia, lucernă, orz și ovăz; erau lanuri întregi.
• – Animale au avut?
• – Da, cai pentru trăsură și de călărie, bivolițe, vaci, oi multe și porci la fel. La Lala, aveau covor de porci, pe care nu-i aduceau acasă; stăteau la umbră sau în zăvoi, la anini. Erau mulți îngrijitori, care se pricepeau la toate.
• – Cum arătau, pe vremea aceea, conacul și curtea boierească?
• – Conacul era excepțional! În toată copilăria mea, n-am putut pătrunde acolo decât de patru-cinci ori, prin isprăvnicer, care era rudă cu noi; am numărat 14 camere la parter, încă 14 deasupra, plus beciurile. Alături, era o casă pentru administrator și oamenii de serviciu, iar, lângă ea, un fel de catacombă cu o ieșire pentru aer în apropierea casei, ca refugiu, pentru ca, în caz că se întâmpla ceva, ca în 1907, să se poată ascunde acolo. În continuare, era grajdul vitelor, lung, cu compartimente separate pentru porci, vaci, bivolițe și cai. Apoi, urma un hambar de porumb, cu orientarea de la nord la sud. Către apus, se afla o magazie de grâu, unde, după ce au venit comuniștii, s-au făcut baluri. Tot de la nord la sud, aveau un pătul cât curtea de mare – peste 200 de metri. În partea de sud, era o magazie în care strângeau grâul – se mai păstrează și astăzi. Urma o clădire unde stăteau servitorii, care e și acum. Între ea și conac, era o fântână cu apă rece și bună – a rămas până azi, dar nu mai e la fel, pentru că nu e îngrijită. Către răsărit, se afla o plantație de brazi și castani; când stăteau boierii la umbră, se auzeau numai câinii lătrând rar și blând… În fața și în părțile laterale ale conacului, erau o terasă, jos, și încă două, mai sus, iar, deasupra, un foișor din care priveau toată moșia din jurul satului. În curte, aduseseră din alte părți flori și mai înalte, și mai mici. Printre brazi, cetină, pini și alte specii de conifere, șerpuiau alei pietruite cu cărămizi, pe care, la venirea comuniștilor, lumea le-a smuls și le-a cărat. Când eram copil, exista o alee de liliac care, la Paști, ne mângâia și ne dezmierda ființa cu mirosul ei. Trăsura stătea într-un șopron separat, lângă grajdul vitelor; pentru mașinile agricole, exista o altă clădire, în fața pătulelor de porumb. Grădina era la heleșteu și măsura 30 de hectare; avea o ieșire făcută din dale, prin care apa venea și curgea direct în vad. Curtea era împrejmuită cu gard de scândură și avea o superbă poartă lată și înaltă.
• – Ce fel de om era boierul?
• – Era de-o bunătate rară… Deși cel care muncea pe moșie trebuia să ia o parte din câștig și boierul – două, el făcea invers: dădea două părți țăranului și își oprea lui doar una; la fel era și la baltă: eu primeam atâta pește, că nu-l puteam căra singur și-i rugam pe copiii isprăvnicerului să mă ajute ca să-l pot aduce acasă. Era o bogăție de nespus… El a donat o parte din pământul lui pentru construcția bisericii, iar o alta – pentru zidirea școlii în care am învățat și eu cele șapte clase primare.
• – Când a murit boierul?
• – După răscoala din 1907, răpus de supărare.
• – Ce s-a întâmplat la venirea comuniștilor?
• – S-a devastat și s-a furat tot ce-a fost mai bun: mobila, oglinzile, sobele și lămpile de lux, biblioteca, birourile și așa mai departe; comuniștii, care erau o mână de oameni, au tăiat animalele și au golit hambarele cu cereale, iar, în final, au instalat aici comitetul provizoriu al primăriei.
• – Ce alte destinații a mai avut conacul?
• – După aceea, a funcționat în el comisariatul militar; în 1966, am fost concentrat în această clădire. Apoi, l-au transformat în școală, iar, acum, este, din nou, în înscrisuri, comisariat, pentru caz de război.
• – Cine au fost ultimii proprietari?
• – Fetele lui, Elvira Vrăbiescu și Gabriela Poenaru.
• – Și ce soartă au avut?
• – Disperarea, din cauza comunismului. Au plecat fără urmă; nu s-a știut nici unde, când și în ce fel; n-au apucat să ia nimic, pentru că au fost ridicate cu forța în timpul nopții.
• – Există morminte ale familiei în zonă?
• – Nu e niciunul.
• – Ce a mai rămas astăzi din fosta curte boierească?
• – Se mai păstrează conacul, locuința administratorului și a oamenilor de serviciu, în care acum e dispensarul comunal, fântâna, neîngrijită, o magazie, folosită în prezent de un comerciant, și beciurile; au mai rămas câțiva brazi și castani, puțină cetină și liliac, dar nu mai există catacomba aceea pentru refugiu, fiindcă a fost astupată cu pământ.
• – Mai există urmași în viață?
• – Mai sunt câțiva și, din când în când, mai trece câte unul pe-aici.
• – Au revendicat fosta proprietate?
• – Da; strănepoți din a patra generație au recuperat domeniul și l-au vândut cu trei miliarde unui italian, iar el l-a dat în custodie unui comerciant.
• – Ce amintire au lăsat boierii în urma lor?
• – După legătura care a fost între ei și popor, nu cred că se vor mai naște vreodată oameni de omenie cum au fost boierii aceștia; deși era averea lor, o foloseau mai mult în interesul obștii. Lumea a trăit bine împreună cu ei și, când îi căutau, sătenii erau foarte bine primiți. Țin minte că fiecărui copil îi dădeau câte o alviță; veneau mamele cu o droaie de copii pentru a primi acel dar sau o pâine albă. În concluzie, amintirea familiei boierului Teodor Davidescu, a copiilor lor și a copiilor copiilor lor e de neuitat. Dumnezeu să-i apere pe toți, pe oriunde or fi.

Florin Bălănescu