Sofia Buneanu s-a născut la 4 aprilie 1926, în satul Ionășeni, comuna cu același nume, plasa Sulița (astăzi, în comuna Trușești), județul Botoșani, unde a trăit toată viața și a murit la 18 aprilie 2018, fiind înmormântată în cimitirul local. Despre familia, conacul, moșia și soarta familiei boierului Vasile Isăcescu, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 6 iunie 2013, la domiciliul său din sat.

– Cum vă numiți?
– Mă cheamă Buneanu Sofia.

– L-ați cunoscut pe boier?
– Sigur. Când eram copilă, am lucrat la el; m-a luat pentru că mama era vădană [văduvă] și nu aveam cu ce trăi.

– Avea familie?
– Da; pe nevasta lui, o chema Eugenia și a avut trei băieți: unul care a murit de mic [Vasile, decedat la șase ani], Gheorghiță [Alexandru Iordache] și Todiriță [Teodor].

– Cine și când a făcut conacul?
– L-a ridicat familia lui Vasile Isăcescu, înainte de 1900.

– Câtă moșie a avut?
– Sute de hectare de pământ arabil, pe care îl dădea în parte [în arendă] la oameni; a mai avut pădure, fâneață, un iaz, care se și chema „iazul Isăcescu”, și o livadă mare cu meri, peri, caiși, zarzări și pruni, chiar la curte; mergeam la el și ne dădea câte o căldare de fructe.

– Ce cultiva?
– Cereale: grâu, porumb, orz și ovăz, din care clădea girezi pentru vite.

– Avea și animale?
– Cu zecile: vaci, boi, cai și multe păsări.

– Cu ce se deplasa?
– La câmp, mergea să inspecteze cu o bihuncă [trăsură ușoară, trasă de un cal]; avea și mașină, cu care se ducea mai ales la Botoșani, unde ținea încă o casă.

– Ce fel de om era?
– Era un om tare bun. Eu am lucrat la el șase luni și-mi amintesc cum mă striga: „Sofico, adă carabina!” Nu prea vorbea, era mai tăcut; dar, odată, când ei urma să plece în refugiu și îi serveam la masă, duduia a sărit în sus, pentru că voiau să mă ia cu dânșii, iar eu nu aș fi vrut să mă duc de acasă. Și boierul i-a spus: „Ce-i, dragă, de te chinui că nu stă? Oamenii mei nu se duc de la mine nici dacă-i gonesc.” Și îmi mărea salariul – numai mie, chiar dacă eram două fete care serveam.

– Cum se purtau cu sătenii?
– Foarte bine; îi ajutau pe toți când aveau nevoie, iar, de Crăciun și de Paști, le făceau daruri. Veneau la el oamenii care n-aveau și luau făină sau mălai, câte 100 de kile de grâu sau de porumb, muncind, în schimb, vara pe moșie. Au botezat și au cununat, au dat și la biserică mulți bani; cucoana dăruia mereu. Odată, urma să plec la o nuntă și trebuia să-l aștept pe boier să vină de la câmp ca să-l servesc la masă; atunci, duduia m-a luat deoparte și mi-a spus: „Lasă, că-l servesc eu, Sofico; tu du-te la nuntă.” Și mi-a dat o rochie frumoasă de-a ei, m-a îmbrăcat, m-a gătit ca o mamă și m-a trimis la nuntă. Era tare bună… Mă mai lua la baie, s-o spăl, și frecam tare, că era voinică. Cât am stat la ei, m-am îngrășat și m-am făcut frumoasă, pentru că am mâncat ca lumea și a fost tare bine la curte.

– Ce făceați acolo?
– Curățenie, ajutam la bucătărie, unde aveau bucătăreasă, aduceam mâncarea la masă și îi serveam.

– Cum vă plăteau?
– Nu mai țin minte cât îmi dădeau, dar aveam leafă bună și mi-au mai și mărit-o de câteva ori. Mi-au dat și haine, și încălțări, și cadouri, acolo mâncam și mai duceam și acasă.

– Cum arătau pe atunci curtea boierească și conacul?
– Conacul avea un singur nivel, cu zece camere – salonul cel mare, în mijloc, sufrageria, dormitorul, bucătăria, cămara, odaia conașului cel[ui] bătrân, a lui Gheorghiță, a lui Todiriță, a lui domn’ colonel, fratele duduii, și a fetelor din casă. Aveau curent [electric] și apă trasă înăuntru, iar acoperișul era din șindrilă. În curte, la deal, era un grajd lung, cu mai multe încăperi, apoi hambarele, fântâna cu cumpănă, un beci mare din cărămidă și o bucătărie mare de vară, cu patru odăi, făcută din piatră, unde era și camera șoferului. Peste tot, aveau iarbă și flori. Curtea era întinsă și împrejurată cu un gard frumos, iar poarta din față o foloseau mai rar – intrau și ieșeau mai mult pe cea din spate.

– Ce s-a întâmplat la venirea comuniștilor?
– Eu am stat la ei până la Bobotează; când s-au refugiat la Botoșani, au mai rămas omul de serviciu și un paznic. Cum au venit comuniștii și militarii, oamenii au năvălit să fure tot ce puteau; am văzut o femeie care a luat patul din dormitorul boierului, cu tot cu perne, saltea și cuvertură. Când vedeam cum smulg soldații podeaua și-mi aminteam cum o frecam și cu benzină, de o făceam oglindă, mă durea inima… Altă femeie a intrat în sufragerie, a tras sertarul cu argintăria și a început să ia furculițe, linguri, cuțite, tot ce-i venea la mână… Am luat și eu o linguriță, ca amintire, că altceva nu mi-a trebuit. Toți au scos, de peste tot, care și cum a apucat, dulapuri, mese, scaune, plăpumi, covoare, oglinzi, haine, încălțări, lavoare, lighene înflorate pentru spălat, tacâmuri, vase de tot felul… Lumea din sat era înșirată la rând până în drum. Afară, alții goleau beciul… Alții trăgeau animalele din grajduri… Alții încărcau în care și în căruțe cerealele din hambare… Alții smulgeau ușile… Alții scoteau geamurile… Alții dădeau jos acoperișul… Alții au năvălit în livadă și au tăiat copacii, au cosit iarba și au strâns merele… Alții au desfăcut gardurile… Alții au furat porțile… Atunci, mi-am zis: „Gata cu curtea boierului…” După o vreme, într-o zi eram cu furca în brâu și torceam la o vecină, când văd că apare duduia în ogradă și începe a plânge… „Ei, Sofica, nu voiai să stai la mine… Și-acum, am ajuns să umblu eu prin sat ca să mai culeg vreo două lucruri…”

– Ce soartă au avut boierii?
– Soartă crudă… Povestea cineva că l-a văzut pe boier cum tăia lemne pe la oameni în Botoșani, iar cucoana împletea la unul și la altul… N-aveau din ce trăi. Au fost oameni buni, dar ai noștri, pe care ei i-au ajutat mereu, au fost tare răi.

– Ce destinații ulterioare a avut conacul?
– A fost făcut una cu pământul și n-a mai rămas nimic din el; numai într-o clădire alăturată, era un birou unde se înscriau oamenii la zile-muncă. Toată moșia a fost împărțită la săteni, iar iazul a intrat la C.A.P.

– Ce a mai rămas astăzi din fosta curte boierească și din conac?
– Nu mai este decât fântâna și o parte din livadă; cei care stau pe lângă ea cosesc iarba, culeg mere și pere, fac rachiu și beau…

– Morminte ale boierilor există aici?
– Nu sunt; au fost înmormântați la Botoșani, că acolo s-au dus.

– Dar urmași în viață mai există?
– Nu e niciunul, pentru că băieții boierului n-au avut copii.

– A revendicat vreo rudă colaterală pământurile, iazul și livada?
– N-a venit nimeni să ceară vreo moștenire; toate au rămas ale statului.

– Ce amintire au lăsat boierii în urma lor?
– Toți bătrânii își amintesc de ei că au fost oameni tare buni, de omenie, care s-au purtat frumos cu sătenii și i-au ajutat când le-a fost mai greu; iar răsplata s-a văzut…

Florin Bălănescu