Primit pentru publicare: 24 Oct. 2021
Editor: Ion Istrate
© Octavia Buhociu, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

Volum coordonat de Liviu Papadima, ilustrații minunat adecvate textului de Irina Dobrescu, Editura Arthur, 2010, 190 pagini ce face parte din  colecția « Cărțile mele », coordonată de Florentina Sâmihăian și destinată tinerilor intre 10 și 14 ani.

Cei care au răspuns la indemnul coordonatorului volumului  de a-și evoca amintirile legate de primele lecturi sunt numeroși, 26, organizați  in 4 capitole : Jocurile imaginației (Florin Bican, Paul Cernat, Ioan Groșan, Dan Lungu, Robert Șerban, Rodica Zane), Salt în poveste (Cezar-Paul Bădescu, Călin-Andrei Mihăilescu, Dan Sociu, Cristian Teodorescu, Călin Torsan),  Jocurile descoperirii ( Ioana Bot, Mircea Cărtărescu, Fanny Chartres, Vasile Ernu, Bogdan Ghiu, Simona Popescu, Vlad Zografi), Cărți buclucașe ( George Ardeleanu, Neagu Djuvara, Caius Dobrescu, Ioana Nicolaie, Ioana Pârvulescu, Doina Ruști). 

Aceeași carte de beletristică, în special, este așteptată, dorită, citită, înțeleasă, interpretată, vizualizată, imaginată, pipăită, mirosită, gustată, băută, visată… ( și alte participii trecute…) de doi, cinci, zece, o sută de cititori în mod diferit sau, mai precis, nu exact la fel.  De acord ?
 Pe cine să aleg dintre cei enumerați ?

Neagu Djuvara, în 1925, a cumpărat de la o mică librărie din București un volum de 200 pagini, pe hârtie grosolană, cu o copertă gălbuie, cu margini portocalii,  « Poezii » de  Mihai Eminescu de la Editura Cartea Românească. Nu era opera completă, cum crezuse la vârsta aceea, dar cartea nu l-a părăsit 85 de ani ( asta până în 2010, dar el a mai trăit până în 2018), în România, prin Franța, prin Africa, în Niger mai precis (23 ani, unde a avut și masiva Biblie, în traducerea lui Gala Galaction). De mic a învățat pe de rost : Luceafărul, Făt–Frumos din tei, Mai am un singur dor și Scrisoarea III . 

Noroc de existența rechizitelor școlare, că altfel Dan Lungu, botoșănean prin naștere, cu o frica paralizantă de școală, nu ar fi ajuns  în acel spațiu unde, după cum zic oamenii mari, « se învață tot   felul de lucruri frumoase » : in ore guma creionului era dulce, penarele deveneau cetăți de nepătruns… A început prin a copia literă cu literă  Iarna pe uliță  de George Coșbuc, dar nu a putut afla misterul din  Zânele din Valea Cerbului , (lipseau foile de sfârșit…),  a împrumutat cărțile surorii mai mari, romane de Dumas și Paul Féval ; la nea Costică, vecin și manipulant în gară, a găsit cărți recuperate din vagoanele de maculatură și a fos uimit de utilizarea ce le-o dădea după citirea lor : focul din sobă sau veceul de scândură din grădină. Despre alte cărți, ce l-au marcat pe Dan Lungu, la noi solicitări.

Încă un botoșănean, Dan Sociu, poet și prozator din cauza/ datorită mamei (profesoară de română, mi-a fost colegă ceva timp) care l-a comparat cu o vecină ce avea și note mai bune la scoală și mai și publicase poezii într-o revistă școlară. Bunicul său citea romanele lui Mihai Sadoveanu, tatăl său, cu vaca la păscut, Jules Verne, iar el a început să scrie și să citească de pe la 5 ani, mintea fiindu-i « practic murată în povești ». Nu era prea interesat nici de joaca afară, nici de mâncarea lăsată acoperită pe masă, nici de televizor, atât cât era. Bucuria-distracția lui cea mare : ziarele și revistele părinților, subtitrările de la filme (cam rapide totuși pentru el), firmele magazinelor de pe stradă și cărțile. În clasa I s-a cam plictisit, doar biblioteca orașului l-a atras. Prima carte citită a fost Bucle aurii și cei trei ursuleți  pe care a terminat-o în 30 de minute spre uimirea bibliotecarelor care l-au pus atunci să citească cu voce tare regulamentul de pe perete : « Jur pe cuvântul meu de pi-o-nier să păs-trez căr-ți-le im-pru-mu-ta-te, să nu le rup, să nu le pierd… », deși el era doar șoim al patriei. Demonstrația făcută i-a asigurat cărți mai mari, ca format  și mai numeroase de fiecare dată. Mândria și bucuria părinților la cele aflate l-au însuflețit pe micul Dan în această « distracție grozavă »  care este cititul cărților.

 Pentru Bogdan Ghiu a citi cu adevărat o carte înseamnă să o scrii, adică să subliniezi rândurile, paragrafele ce-ți plac sau nu, ce te uimesc, te provoacă, să faci semne ușoare sau mai apăsate pe marginile paginilor. O carte adevărată e făcută pentru a fi re-scrisă la nesfârșit de fiecare cititor în parte, care, de fapt, scrie în el însuși, în inima lui, în sufletul lui, se formează pentru restul vieții sale. Deci : cărțile din hârtie oferă infinit mai mult decât cele din lumea virtuala ( pe scurt scris). Și dacă nu-ți place o carte poți să o arunci după pisică sau cățel…

Există, totuși și Fanny Chartres, născută în Franța, care, după ce a lucrat vreo 10 ani în România, printre altele, traduce din ce în ce mai mult din româna în franceză, scrie romane (o dovadă  ar fi « Strada Zambila »). Scriitorii care au marcat-o în copilărie  au fost Roald Dahl, Judy Blume, Marie-Aude Murail. Dar marea problema a copilăriei ei a fost dislexia : la dictare făcea câte 20 de greșeli, ca să recite 17 versuri din « Le Cancre » de Jacques Prévert îi trebuiau 20 de minute, a consultat logopezi, a mers la cursuri de seară, în fața oglinzii din baie recita tot felul de texte, dar în zadar. Salvarea a venit prin sora mai mare care adus-o la biblioteca orașului, după ce trecuse deja prin « Pagini albe » și « Pagini aurii ». Fără  Max din albumul  Maximonștrii  nu ar fi reușit, probabil, să exploreze și să cucerească domeniul sunetului. 

Așa s-au întâlnit unii cu pagina scrisă a cărții, așa au început să citească, așa au început să trăiască bucuria-miracolul lecturii. La voi cum a fost ? Rememorare.