Traian CALANCIA

,,Suflete bolnave”, Ed. Agata, Botoşani, 2015

De acelaşi autor:
,,In gradina lui Dumnezeu”, Ed. Axa, 2000
,,Atentat la normalitate”, Ed. Axa, 2001

Prefaţa la noul volum de poezii este semnată de Prof. Georgică MANOLE:

ALLPORTIANUL TRAIAN  CALANCIA

Anii au trecut şi  Traian Calancia a ajuns la o vârstă considerabilă.  Îl ştiu din anii tinereţii, pe când şi eu şi el eram studenţi şi, în sesiuni, învăţam în liniştita şi cocheta sală a Bibliotecii judeţene din Suceava.  Încă de atunci se vedea la el o stabilizare a identităţii eului.
   Mai apoi aveam să descopăr că  în  profesorul  de matematică-fizică, sau în contabilul de mai târziu, şi-au făcut loc caracteristicile unui fervent umanizator al valorilor.  Extroversia, acea  capacitate de orientare a personalităţii spre exterior, de a se implica, de a întinde o mână de ajutor necondiţionat, era tot mai evidentă. La timpul respectiv i-am citit cu  atenţie cele două cărţi de proză: „În grădina lui Dumnezeu”(Botoşani: Axa, 2001) şi „Atentat la normalitate” (Botoşani: Axa, 2001). Sarcasmul şi ironia se asociau prezentului imediat deoarece, ca prozator, Traian Calancia este adeptul teoriei că trecutul nu subjugă prezentul. Personajele  prozelor sale trăiesc afundate în prezent. Mocirla nu le acoperă ochii fiindcă ele  se deplasează asemenea scafandrilor în adâncuri. Din această perspectivă, ele sunt allportiene, aşa cum este şi cel care le-a dat naştere.  Nişte oameni normali, dar care trăiesc  apăsaţi de efectele patologice ale societăţii postrevoluţionare. Proza lui Traian Calancia nu impune personaje cu tulburări psihice, tulbure este societatea  prin care aceş
tia înoată.  Singura şansă de  se salva a personajelor este umorul. De aici a plecat şi colaborarea noastră la realizarea „Muritorului de Botoşani”, ca supliment umoristic al „Actualităţii botoşănene”. Ironia, satira, umorul… puneau stăpânire pe spiritul fin al scriitorului Traian Calancia. Nu era ocolită nici moartea. Până când… scriitorul şi-a dat seama că moartea trebuie respectată:  şi-a căutat rimele, şi-a reglat ritmurile,  şi-a adecvat toposul la armonii specifice, iar tonurile ironice au fost uitate, undeva, în urmele tinereţii: „Amintirile dor, strigă-n noi, / Remuşcările-ţi ţin companie, / Timpul nu se întoarce-napoi, / Dintre morţi, doar Iisus mai învie. // La al vieţii hotar îţi petreci / Rubedenii, prieteni, duşmani, / Cine pleacă, plecat e în veci, / Existenţa n-o cumperi cu bani // Te duci şi tu, sărman muritor, / Toate rămân cum au fost / În viaţă totul e trecător, / Chinul ţi-a fost fără rost.”  („Vita Brevis!”).
Înainte de a fi dedicată soţiei sale, plecată prea devreme din lumea aceasta, cartea este şi una despre Marea Trecere. Moartea, ca sfârşit al existenţei sale, duce omul lângă Dumnezeu. E aspectul pe care  Traian Calancia îl conştientizează cel mai bine: „Cu gândul nu m-am împăcat / Că te-am pierdut aşa curând /  Că m-ai lăsat şi ai plecat / Şi n-am să te mai văd nicicând. // Sobor de preoţi te-au condus / Spre locul fără de suspine, / Iar Dumnezeu, acolo sus / Se va-ngriji să-ţi fie bine. // O, moarte, ce nedreaptă eşti / Când în amurgul sângeriu / Pe cei mai dragi tu ni-i răpeşti / Şi ne laşi sufletul pustiu”(„Soţiei mele”).

Confucius ne îndrumă că de vrem să trăim cum se cuvine, mai întâi să învăţăm a muri, sfat preluat şi de Eminescu într-o poezie de o încărcătură deosebită: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, /Ochii mei nălţam visători la steaua / Singurătăţii” [„Odă (în metru antic)”]. Cartea aceasta ne demonstrează că, apropiindu-se de poezie, Traian Calancia allportianul, ca şi personajele sale, învaţă încet – încet să moară. Parcă-l aud  citând din Grigore Vieru: „Nu am, moarte, cu tine nimic. / Eu nici măcar nu te urăsc. / Vei fi mare tu, eu voi fi mic. / Dar numai prin propria-mi viaţă trăiesc.” („Nu am, moarte, cu tine nimic”).
De ce este allportian Traian Calancia? Fiindcă personajele sale, gândurile sale ori gesturile sale sunt unice, aşa cum unică este cea căreia îi dedică aceste versuri. Fiindcă se topeşte moleculă cu moleculă  în conceptul de trăsătură, fiindcă înţelege conflictele interioare ale tuturor. Mai mult, Traian Calancia a ajuns să se înţeleagă şi  pe sine, ceea ce era cu neputinţă cu mulţi ani în urmă.