Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

CE-A  FOST ÎNTÂI: OMUL SAU POEZIA?

needitat…

 

CE-A  FOST ÎNTÂI: OMUL SAU POEZIA?

 

Din când în când nu strică o provocare pentru a ne scoate din amorțeala minții sau din rutina cotidianului. Răsfoind o antologie de poezie universală, dar gândindu-mă și la una dintre axiomele universului sacru „la început a fost cuvântul și cuvântul a fost Dumnezeu”, am început – mai în glumă, mai în serios – să mă întreb, ce-o fi fost întâi: omul sau poezia?

Și, meditând eu așa, la lume și cuvânt, am încercat să mă pun, o clipă, în postura Creatorului – că doar suntem întru „chipul și asemănarea Lui” – și, odată intrat în rol, mă trezesc, spunându-mi, mulțumit: 

Gata, în șapte zile am creat lumea – e bine! 

Creația era frumoasă, era perfectă, dar… mai departe mi-a cam dispărut „ambițusul”! ce credeți, să fi conținut și poezia în structura ei intimă? Adică Dumnezeu să fi inclus și poezia în construcția Sa? Posibil, dar nu obligatoriu!

Pentru că, persistând în scenariul de mai sus, am privit lumea în ansamblul ei și… parcă ceva nu mergea: 

Ar mai trebui ceva… ar mai trebui ceva… – mi-am spus și atunci am creat omul!

Ei, aici a apărut dilema. Am ieșit din ipostaza îndrăzneață în care mă băgasem și m-am întrebat: poezia o fi lăsat-o Atotputernicul în sarcina omului? Să observe el însuși frumusețea și să constate perfecțiunea care, apoi, să-l inspire? 

Să-l inspire?! Iată cuvântul-cheie! Păi, în cazul acesta, nu înseamnă că omul, adică Adam și muza sa, unica Eva, au adus poezia în viața lor? Dacă tot le-a dat discernământ bunul Dumnezeu…

Cred că scena s-a petrecut cam așa:
– Ați luat mărul, ați încălcat unica poruncă! M-ați dezamăgit! V-am dat totul de-a gata, dar… se pare că aici am greșit. 

Să fi greșit Dumnezeu?! Să nu fi ales „coasta” potrivită atunci când a creat femeia singuraticului (și tristului) bărbat?! – m-am întrebat în timpul meditației.

– N-ați știut să prețuiți frumusețea perfecțiunii pentru că nu v-am lăsat să vedeți și urâțenia care i se opune – a continuat Cel din Înalturi. De acum încolo… o veți vedea! – o fi tunat Atotputernicul. 

Ăștia doi, adică blegul de Adam și cu naiva de Eva, s-or fi făcut mici de tot. Șarpele… viclean (n-a văzut, n-a auzit), probabil că se hlizea, ascuns, de pe undeva, de prin frunzișuri. Dumnezeu mai avea de spus:

– Veți avea parte de muncă, de greutăți, iar frumusețea…

Aici, probabil, Șeful S-o fi scărpinat prin barbă, gânditor (Îi era milă de ăia doi și-I stricaseră și Lui toate ploile) și-o fi decis:

– … ca să mai aveți acces la ea, va trebui să deveniți voi înșivă creatori de frumusețe, să vedeți și voi cum este! – o fi încheiat El, cu năduf. 

Apoi, după ce S-a descărcat, o fi plecat în treaba Lui și i-a lăsat pe cei doi în seama… Domnului. Abia atunci și-au dat ei seama că sunt în pielea goală și și-au tras câte-o frunză-n față, dar… asta-i o altă poveste.

Iar dacă mă întrebați pe mine, încep să suspectez chiar o stratagemă bine ticluită de către Marele Artist – pentru a se mai deroga puțin de la atribuțiile legate de acest domeniu. De partea asta să se mai ocupe și frumoșii ăia doi! – și-o fi spus El în barbă, amuzându-Se de frunzele pentru care nu găsiseră încă nicio modalitate de a le fixa în partea rușinoasă – până la realizările de mai târziu ale marilor case de modă, mai aveau de înfruntat vremurile. Cât îs de caraghioși! Apoi, uitându-se cu îngăduință la goliciunea lor – mânia Îi mai trecuse – Își spuse: Dar știi că i-ai făcut frumoși pe copiii ăștia, Moșule? 

Dacă mă întrebați pe mine, cred că acesta a fost și mobilul care L-a determinat pe Creator să-i zămislească pe oameni: era singur, n-avea cu cine să schimbe o vorbă, cu cine să se certe… și, știți și voi vorba românului: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău!”. 

Acum, dacă fac un salt prin timp, cred că era mai bine pe vremea „olimpienilor”. Ce-o fi fost prin „ograda” lui Zeus”! Cu-atâția zei tineri și-atâtea zeițe frumoase! Când se mai săturau de hârjoana lor comună, mai aruncau câte-o ocheadă și pe la pământeni – c-am uitat să vă zic: Adam și Eva, după ce-au depășit „criza mărului”, s-au pus pe făcut copii. Au avut urmași frumoși!  

În concluzie, ca să n-o mai sucesc și s-o învârtesc, răspunsul la care am ajuns, cam acesta ar fi: omul, prin iubirile, pasiunile, trădările, suferințele și… toate celelalte simțiri ale sale, a creat poezia. A participat, în felul acesta la desăvârșirea Creației – dorința Creatorului! 

E bine! – ar fi zis Dumnezeu.

Aceasta-i expunerea mea mai mult sau mai puțin realistă, mai mult sau mai puțin fantezistă. Acum, însă, vă întreb pe voi:

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.617 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5