Irina Ioana Rișcuția (înainte de căsătorie, Polizu-Micșunești), s-a născut la 27 decembrie 1935, la Bucureşti și a murit la 26 august 2020, în același oraș, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu din Capitală. A absolvit Liceul Gheorghe Lazăr din București și a luat bacalaureatul, dar i s-a interzis să facă studii superioare. A fost căsătorită de două ori, cu Radu Don și Cantemir Rișcuția, însă nu a avut copii. În anul 2006, a recuperat conacul strămoșilor săi (Ghika-Polizu-Micşuneşti) din satul Maxut, comuna Deleni, județul Iași, pe care l-a renovat, precum și cea mai mare parte a fostei moșii. Despre viața sa și despre cumplitele suferințe pe care, împreună cu familia ei, le-a îndurat în timpul regimului comunist, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 15 februarie 2012, la conacul său.

• – Doamnă Irina Rișcuția, cine sunteți, de fapt?
• – Să încep cu bunica mea paternă, Adina Polizu-Micșunești, născută principesă Ghika-Deleni, care a fost sufletul acestui conac. Ea a primit moșia Maxut ca dotă când s-a căsătorit cu bunicul meu, Nicolae Polizu-Micșunești, care era deja avocat și șef al Baroului Iași. Moșia trebuia întreținută și asta costa foarte mulți bani, plus că aveau mult teren agricol, care producea și necesita salarii pentru oamenii destul de sărmani de atunci. Bunicii mei au avut doi băieți: pe tatăl meu, Gheorghe, și pe fratele lui, Nicolae. Acesta din urmă a fost aviator erou, mort în cel de-Al Doilea Război Mondial ca șef al unei escadrile; el nu a avut copii, dar părinții mei m-au avut pe mine. Mama, Colette, era fata marelui arhitect Louis Blanc, adus, în 1890, de Regele Carol I în România pentru a da Bucureștiului o înfățișare mai occidentală; aici, a construit sediul Facultății de Medicină, Palatul Ministerului Agriculturii și alte clădiri somptuoase. Mama mamei, văduva lui Louis Blanc, s-a recăsătorit cu un ziarist din Iași, Procopiu, și, fiind muziciană, a fost doamnă de onoare la salonul de muzică al Reginei Maria. Mama a făcut liceul la Aberdeen, în Scoția, în timpul Primului Război Mondial, după care a venit la Paris, unde, fiind foarte talentată, a urmat Academia Julian. S-a întors la 21 de ani în București și a realizat o primă mare expoziție, din care și-a cumpărat cea dintâi mașină, pe care știa să o conducă. Deci, ea a fost crescută într-un mediu de cultură. De când m-am născut și până în ’44, am fost un copil privilegiat, ca toți ceilalți din familiile boierești de atunci, dar foarte firavă și crescută „la grame”. Veneam vara, câte trei-patru săptămâni, la bunica mea de la Maxut, care, deși era din marea societate, aristocrată și cu fel de fel de tabieturi, era foarte iubită, pentru că a botezat, a cununat și a ajutat oamenii. Eram însoțită de o guvernantă – ca toți copiii de atunci, pentru că părinții erau angrenați în treburi sau în război – și ea a spus: „Copila asta trebuie să mănânce ca lumea!” Am plecat la treierat și, când am văzut cum se mănâncă acolo, cu foame, din ceaunele mari, cu mămăliga aia mare și galbenă, tăiată cu ața, mi s-a dus toată inhibiția față de mâncărurile de regim și am început să mănânc ca toți oamenii. „Dați-i fetei ceapă și usturoi, dați-i lapte, brânză și smântână!” Și așa am intrat într-o viață mai sănătoasă și mai normală, până în momentul în care am ajuns la școală. Acolo, am constatat că mai toți copiii de vârsta și din generația mea nu erau trimiși la școala primară, ca să nu vină în contact cu bolile pe care, și așa, le-am făcut mai târziu. De aceea, am făcut primele patru clase acasă, cu o profesoară; de-abia în clasa a cincea – sau întâia de liceu – am ajuns printre copiii de toate felurile și i-am iubit foarte mult pe toți, pentru că le-am dus dorul. Până atunci, eram doar eu cu guvernanta, la Maxut și înapoi, acasă, în București, iar acum am intrat în liceu și n-am avut niciun fel de inhibiție, nimic. Părinții mergeau, verile, în diverse drumuri și, după aceea, tata în război, iar mama la spitalul de răniți din Sinaia, alături de Regina-mamă Elena, cu care era din aceeași generație și, datorită bunicii mele, prietenă cu copiii Reginei Maria; împreună cu ei, mergea la acest spital, unde erau îngrijiți răniții din război și aviatorii căzuți. Știind să conducă foarte bine mașina de la 22 de ani, mama a fost angajată pe o ambulanță de la Crucea Roșie și traversa frontul între București și Sinaia, unde trăgeau și nemții, și rușii, dar nu și în mașina sanitară. Subliniez cât de curajoasă era, deși făcea parte dintr-o societate de lux; când era nevoie, toți erau pe fază și foarte practici. Ajung cu povestea în momentul în care am fost dată afară din Liceul [Gheorghe] Lazăr [din București], pe când aveam 15 ani și jumătate. Până la 12 ani, învățasem multe cu bunica – și să cânt la pian –, dar atunci s-a rupt firul unei stări normale din viața mea, cu părinții arestați și dați afară din casa din București. Unde să mergem? Maxutul era deja confiscat, iar bunicii au fost aruncați din casa lor din Capitală la periferie, deci totul era vraiște. Ne-au fost luate lucruri din casă, iar, dintre cele rămase și dintr-un rest de bijuterii puse bine, am vândut valori pe nimic; nu aveam niciun salariu, mama a vândut mașina și a pus banii la bancă, ca să am din ce trăi. Au fost niște ani îngrozitori, care au culminat cu eliminarea mea din școală. Țin minte și acum că eram în biroul directoarei, care mi-a spus: „Irina Polizu-Micșunești, de mâine nu mai vii la școală!” „Dar de ce, doamnă directoare?” „Pentru că ești dintr-o familie burghezo-moșierească și n-ai ce căuta printre copiii oamenilor muncii!” „Dar nu le-am făcut niciun rău și nici note proaste nu am; iar, dacă vreți să mă educați în spiritul nou, o faceți la școală, nu în familie.” „În clasă, nu mai intri! Pe coridor, afară și-ți vezi de viață!” Fetele auziseră și diriginta s-a dus să-mi ia lucrurile din bancă; directoarea s-a întors cu spatele la ea, considerând-o lașă, deși nu avea nicio vină. După un an și ceva, mama a revenit din închisoare și a primit domiciliu forțat la Sinaia, unde aveam o casă și niște rude, așa că am mers acolo. După ce am plecat de la Maxut, nu am știut ce urmează, ca să fiu mai atentă, și nu am crezut, când am revenit aici după atâta amar de ani, că am ținut minte așa de bine fiecare încăpere. Mi-a rămas din copilărie o senzație de atmosferă pașnică și fără probleme; după aceea, totul a devenit ostil, nu-mi venea nici să mă mai întorc – și, timp de 45 de ani, n-am mai revenit.
• – Ce traiectorii au avut destinele dumneavoastră și ale părinților?
• – Bunica a murit în sărăcie, la București; abia în ultimii ani, i-au recunoscut pensia bunicului și a avut din ce trăi, că, altfel, eu mă căsătorisem și, împreună cu alte verișoare, îi asiguram un venit minim. Avea o servietă pe care o căra după ea peste tot, că a schimbat mai multe domicilii în Capitală; și am întrebat-o: „Ce-i cu servieta aia? Să luăm una mai modernă.” „Nu, de asta ai să ai tu grijă.” Când am deschis-o, după moartea ei, erau actele acestui conac și acea servietă mi-a redeschis, mai târziu, ochii spre Maxut. Mi-am spus că voi căuta să văd dacă se va mai putea recupera domeniul și să-l readuc la viață, deși nu credeam că s-ar mai putea vreodată reda. Revenind, cu dosarul în care apărea tata împușcat la Jilava, multă vreme nu mi-au mai permis nici să-mi termin liceul, darămite să intru la vreo facultate; și, atunci, m-am îmbolnăvit de hepatită. Eram într-un lot de tineri propuși pentru a fi închiși și mi s-a spus că ar fi bine să-mi schimb numele; așa m-am căsătorit cu prietenul unui văr primar, care a zis: „Nu te las!” Era una dintre cunoștințele cu care mergeam, cum era pe vremea aceea, la ceaiuri sau la cinematografe, ca la 16 ani. A fost prima căsătorie, care n-a durat mai mult de doi ani și jumătate, căci mi-am dat seama că nu era omul cu care să-mi duc viața până la sfârșit, așa cum mi-am dorit. El a făcut un gest mare căsătorindu-se cu mine, dar la vârsta aceea se fac gesturi mari. Am vrut să-mi termin, totuși, liceul și m-am angajat la o cooperativă, pentru că în altă parte nu mă primeau nicăieri cu dosarul meu, și ipsoseria aceea mi-a folosit foarte mult în viață. Mâncam la o cantină a Ministerului Sănătății și acolo l-am întâlnit pe al doilea meu soț, doctorul și antropologul Cantemir Rișcuția, care se afla în divorț; am descoperit, așa cum am vorbit cu toată lumea, când a murit după 47 de ani de căsătorie, că am început să vorbim la cantină și n-am mai terminat niciodată. A fost un om extraordinar, bun și cult, dar atât ne-a fost dat să fim împreună. Alături de el, mi-am putut valorifica talentul la desen și pictură, pe care-l aveam de la mama și de la bunicul, iar soțul meu mi l-a certificat ca să-l aplic în antropologie. Deci, până la urmă am fost antropolog, dar trebuia să am și o calificare. Revin la 19 ani, când m-am dus la minister și am spus: „Aș vrea să-mi continuu școala, pentru că am fost dată afară la 15 ani și mai am de făcut ultimele două clase și bacalaureatul.” „Dar de ce tocmai acum, domnișoară?” „Pentru că am fost bolnavă, m-am căsătorit, m-am despărțit și acum vreau să termin.” „A, ți-a venit mintea la cap…” Mi-a semnat adeverința prin care am avut voie să-mi reiau studiile și, într-o lună, am luat 23 de examene, de am crezut că mor; așa am avut măcar diploma de bacalaureat. Iar, cu pictura și grafica, m-am gândit că mama a fost la belle-arte, la Paris, și a avut colegi pictori mari, între care Henri Catargi; am fost la el și nu numai că mi-a dat lecții de pictură, dar mi-a și dăruit pensule, culori și șevalet, că n-aveam bani să le cumpăr. Mai târziu, am plecat, împreună cu soțul meu, în campanii antropologice, unde am făcut sute de portrete; și, mergând pe teren și desenând, asta a fost, zeci de ani, școala mea cea mai prețioasă în această direcție. După o vreme, mama și-a terminat domiciliul forțat și a putut reveni la București. Timp de 20 de ani, ea nu a știut dacă e văduvă sau nu, pentru că nu a primit certificatul de deces al tatei. La Sinaia, aștepta cu o valiză și eu o întrebam: „Mamă, ce e cu valiza asta?” „Am în ea haine pentru tata, ca să aibă cu ce se îmbrăca dacă se va întoarce.” La un moment dat, ne-a venit o moștenire a unui unchi din Portugalia, căsătorit cu o mătușă, sora bunicului meu, Nicolae Polizu-Micșunești; pe vremea aceea, statul era înnebunit să primească valută în țară. M-au chemat la Securitate și mi-au spus să dovedesc că sunt fata lui tata, ca să poată veni moștenirea. „Nu pot, că nu am certificatul de deces.” În două săptămâni, am fost invitată la sfatul popular de la Jilava, unde am primit actul de deces al tatei, după 20 de ani de la moartea lui. M-am dus la mama și i-am spus; n-a fost ușor… După aceea, ea a putut veni la București, dar eu și soțul meu aveam un apartament cu două camere în care nu puteam sta cu toții. În ’72, la 70 de ani, a făcut un accident cerebral și, după un an, a murit.
• – Cât de mare a fost domeniul bunicilor dumneavoastră și în ce consta?
• – S-a întins pe 450 de hectare de teren arabil și peste 1.000 de hectare de pădure.
• – Ce au putut face pentru localnici strămoșii dumneavoastră?
• – Bunicii mei au rămas în memoria sătenilor ca oameni foarte buni – botezau, cununau și îi ajutau în toate felurile; Deși aveam doar zece ani, și eu mergeam, cu cineva din personal, la sărbători sau pomeni, pe la cei săraci și le duceam și mâncare, și haine, și de toate, ca să văd cum stau țăranii în sat. Și în 1907, țăranii răsculați s-au oprit la poarta conacului și au spus: „La dânșii, nu intrăm. Niciodată nu ne-au persecutat și ne-au dat întotdeauna tot ce am avut nevoie.” Mare lucru…
• – Ce personalități marcante ale vremii au fost la conac?
• – În primul rând, am prins-o pe principesa Didina Cantacuzino, care trecuse de 80 de ani și a stat în camera alăturată; când venea dânsa, era o atmosferă foarte severă – totul trebuia să fie la locul lui. Au mai fost Regina Maria, Principele Nicolae, Principesa Ileana și Regina-mamă Elena, iar, ca politicieni, au ajuns și dintre Brătieni, care se înrudeau cu noi pe altă linie – bunicul meu fiind țărănist.
• – În ce stare ați găsit conacul la prima revenire?
• – După ce ni l-au luat, aici a fost stațiune de cercetare pomicolă. Camerele care, în copilăria mea, erau birouri, salon, sufragerie sau dormitoare, unde veniseră oameni de seamă ai acelor vremuri, erau acum pline de paturi din fier suprapuse pentru copiii care veneau să culeagă mere din livezi, după ce fuseseră smulse cele șapte hectare de vie.
• – Cât ați reușit să recuperați?
• – 50 de hectare de teren și, după 11 ani, conacul și parcul de șase hectare, dar mai am și acum procese pentru lacuri și 900 de hectare de pădure.
• – Ați reușit minunea de a reface conacul aproape așa cum a fost; cât timp v-a luat?
• – Circa șase ani. A fost decapat până la cărămidă și refăcut în totalitate. Aici, nu era curent electric; foloseam lămpi de gaz.
• – De ce l-ați refăcut?
• – De ce, nu pot să spun; în orice caz, din suflet, în amintirea moșilor și strămoșilor mei. Și să pot aduce bucurii celor ce au ajuns aici, care au spus: „Doamnă, e un loc binecuvântat de Dumnezeu!” Așa e. Indiferent dacă sunt români sau străini, bogați sau săraci, toți pleacă senini, liniștiți și împăcați după ce au văzut că s-a putut face ceea ce e acum. Puteam valorifica banii altfel – să mă duc în lume, să cumpăr blănuri, bijuterii sau cine știe ce… Dar nu m-ar fi mulțumit să-i cheltuiesc oricum; sunt foarte fericită că am făcut ceea ce am făcut și că a ieșit cum a ieșit.
• – Morminte ale familiei există aici?
• – Nu; sunt la București. Dar am să-i aduc până la urmă; am și vorbit cu preotul.
• – Dacă ați putea alege, în ce perioadă a României v-ar plăcea să trăiți?
• – Cea mai dragă mi-a fost până la 12 ani, când trăiau toți ai mei și eu îi iubeam pe toți – și pe cei din partea mamei, și pe cei din partea tatei. Și eu am fost foarte iubită; eram puțini copii, hărăziți să fim răsfățați. Și n-am fost aproape deloc…
• – Ce viitor întrevedeți acestui superb domeniu?
• – Nu pot răspunde acum, pentru că nu intuiesc exact; poate, într-un an sau doi, se vor contura niște posibilități de valorificare a resurselor acestui loc, care să ne ajute să-l punem în valoare, pentru a se bucura multă lume de el.
• – Deci, va aparține comunității? Fiindcă nu aveți copii.
• – Încă nu știu, dar, în orice caz, va rămâne pe loc; cine va beneficia de acest spațiu sper să-l și aprecieze.
• – După toate prin câte ați trecut, vă simțiți un om împăcat?
• – Da, sunt.
• – …Cu toate vicisitudinile și prigoanele?
• – Trecutul nu trebuie să te apese; să nu te lași cuprins de amintiri, pentru că evenimentele din trecut s-au desfășurat la timpul lor. Prezentul îl ai sub mână, iar viitorul nu știi ce-ți aduce. Deci, ideea e să-ți trăiești corect ziua de azi, după principiile morale pe care ți le-ai construit în decursul vieții, și să realizezi în prezent ceea ce vrei și poți să faci.
• – Ce sentimente aveți acum pentru cei care v-au făcut atât de mult rău?
• – Stau să mă gândesc dacă aceia care ne-au chinuit erau conștienți; dacă da, atunci au fost o rușine a neamului omenesc. Ăia nu erau oameni.

Florin Bălănescu