Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 6 (126), Iunie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

„Cele Trei Crișuri” – supliment special dedicat comemorării lui Mihai Eminescu (1926)

Primit pentru publicare: 10 Iun. 2019
Autor: Ionel NOVAC
Publicat: 10 Iun. 2019
© Ionel Novac, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

La 15 aprilie 1920, la Oradea apărea primul număr al revistei „Cele Trei Crișuri”, publicație care, alături de deja binecunoscuta „Familie” a lui Iosif Vulcan, avea să fie și a rămas și până astăzi una dintre cele mai importante reviste din viața culturală bihoreană. Sub conducerea unor personalițăți ale momentului (Roman Ciorogaru, vicar episcopal, George Bacaloglu, colonel și dr. Alexandru Pteancu, director general al învățământului), revista a avut inițial o apariție bilunară, apoi lunară, pentru ca, începând cu numărul 3-4 din martie-aprilie 1928 și până la ultimul număr (3-4 din martie-aprilie 1944), aceasta avea să apară o dată la două luni.

Un moment de răscruce din viața revistei „Cele Trei Crișuri” l-a constituit, ca urmare a ocupării Ardealului în urma odiosului Dictat de la Viena, mutarea forțată a sediului la București (septembrie 1940). Deși atunci s-a crezut că este doar o mutare provizorie, aceasta va dura până când revista își va înceta apariția.

Referindu-se la acest trist episod, col. George Bacaloglu, întemeietorul și directorul revistei, avea să consemneze cu durere: „Reuniunea și revista Cele Trei Crișuri, după douăzeci și unul de ani de activitate pe granița de vest, pe terenul culturii naționale, la 4 septembrie 1940 a trebuit să evacueze cu biblioteca centrală și întreg patrimoniul de esență românească, agonisire a celor două decenii de muncă. Două dintre cele trei Crișuri au rămas pe pământ românesc. Al treilea – Crișul Repede – a rămas pe pământ maghiar, constituind pentru întregul neam un nou ideal național. Revista noastră rămâne aceeași, cu aceeași structură și același crez reprezentând trecutul, cu toate jertfele și biruințele lui, iar prin acest nou ideal, făcând un sacru legământ cu aspirațiile și trăinicia viitorului”.

Pe parcursul apariției primei serii a revistei „Cele Trei Crișuri” (după 1990, la Oradea vor mai apărea alte două serii, într-un format nou), paginile acesteia vor găzdui numeroase articole dedicate Poetului Național Mihai Eminescu, fotografii și reproduceri din opera acestuia. Mai mult, în numărul 6-7 din iunie-iulie 1926, îi va fi dedicat un Supliment special, la cea de-a 37-a comemorare a trecerii sale în eternitate.

Astfel, chiar pe coperta revistei este inserat portretul Poetului, realizat după cea de-a treia fotografie a sa și tipărit, sub formă de carte poștală, de Editura „Ardealul” din Cluj. Din păcate, fără a fi menționat și autorul acestuia.

Pagina a noua a revistei include două articole dedicate lui Mihai Eminescu; primul, intitulat „Cultul oamenilor mari ai neamului. O atitudine”, scris de istoricul literar și publicistul Paul I. Papadopol, aduce un binemeritat elogiu Poetului Nepereche: „Un model nepieritor de modestie și de completă recunoaștere a măreției sufletești eroice, este o bună parte din poezia celui mai desăvârșit dintre sfinții neamului nostru – Mihail Eminescu. Nu pot să nu mă gândesc cu evlavie la el. Subscripțiunea ziarului Cuvântul atât de puțin însuflețită (mai ales față de alta, aceea a unui cunoscut om politic), eroii pe care în floarea vieței – ni-i abate vântul morții și al lipsei de atențiune publică, ceilalți cari trăesc, dau aparența unei vieți la care ar renunța cu plăcere, – toate acestea îmi aduc în minte pe Eminescu, vieața, epoca, poezia acestui artist pe care tocmai în ciuda indiferenței publice îl confirmă din zi în zi în sufletele contimporanilor aceiaș Providență care l-a înzestrat atât de uimitor”.

Al doilea articol, „Eminescu în fața legei”, este semnat de profesorul universitar Bogdan Ionescu, care, pornind de la teoria psihozei speciale, amintește cazul bibliotecarului Mihai Eminescu, acuzat pe nedrept de a fi sustras câteva din cărțile bibliotecii unde fusese angajat. „Câtă invidie sau câtă ignoranță la oamenii mici, care au ajuns în atingere cu acest titan al cugetărei omenești”, avea să constate autorul, care continuă: „Câți au putut cunoaște înfrigurarea cu care Eminescu strângea cărțile împrejurul lui și, cu o sete de neînvins întregei lui ființi, sorbea întregul lor conținut? Câți au putut să pătrundă înălțimea de spirit a acestui geniu, care plutea deasupra nimicurilor omenești, pentru ca să se mai intereseze de hârtiile tipărite ale unei fascicole, după ce sorbise din ele toate ideile ce conținea?… Și, pe un asemenea om, să-l aduci înaintea justiției pentru că neglijase a purta de grijă câtorva cărți, a căror citire era o necesitate imperioasă a existenței lui!… Și câte mizerii omenești de acest fel nu i se vor mai fi întâmplat sărmanului Eminescu?!”, încheia cu durere autorul.

Prima pagină a Suplimentului (pagina 91 a revistei) reproduce facsimilul poeziei „La steaua”, poezie, așa cum arăta istoricul literar Gheorghe Bogdan-Duică, „scrisă de Eminescu pe un album, sub o podoabă de flori uscate pregătită de mai înainte”. De altfel, cunoscutul eminescolog, căruia i se solicitase un material despre Mihai Eminescu pentru acest număr comemorativ, mai preciza următoarele: „Neavând liniște și răgaz – în epoca esamenelor, licențelor etc. -, să vă scriu un articol sau un studiu despre Eminescu, vă pun la dispoziție două inedite și un articol uitat în Timpul” (Cluj, 21 iunie 1926).

Primul material inedit îl constituie o variantă a poeziei „Copii eram noi amândoi”, reprodus pe aceeași pagină și despre care Bogdan-Duică afirmă că este o creație „despre copilăria sa, din manuscriptul academic 2259, p. 279. Deși poezia nu este terminată, ea explică un fond copilăresc și sentimental ușor de interpretat”.

Al doilea material inedit îl reprezintă o traducere după poetul german Christian Wernicke (1661-1725), o poezie scrisă la 1697 și publicată ulterior sub titlul „Un om de stat”. „În același manuscript (2559, p. 325), găsesc o traducere din Wernicke. Nu găsesc (până acum) și alte urme; poate l-a cunoscut întreg; mai curând cred că l-a tradus din vreo antologie”, mărturisea același Bogdan-Duică.

Redăm, pentru frumusețea sa, traducerea poeziei:

„Un om de stat, ce multe ști promite,
Să nu-i areţi că tu nu-i dai credinţă
Ci-i mulţămeşte cu΄nchinări smerite.

Ca să nu-şi dea prea mult silinţă,
Te fă că crezi orice el o să-ţi zică.
Ajută-l însuţi tu, ca să te minţă.

Destul folos, dacă măcar nu-ţi strică”.

Pagina a doua a Suplimentului conține articolul „C.A. Rosetti și Poliandra”, publicat de Eminescu în ziarul „Timpul” din 9 ianuarie 1983. Este vorba despre analiza critică a unei scrisori a lui C.A. Rosetti, datând de la 1848, prin care acesta, membru al guvernului provizoriu din acea vreme, pregătea un Decret referitor la familie. „Nu vom încerca să arătăm monstruozitatea întreagă a acestui proiect de poliandrie, căci, la urma urmelor, Prea Sfinția sa mitropolitul și ministrul dreptății de pe atunci par a nu-i fi dat nicio urmare, și a fost poate numai o toană a întâmplării că această hârtie s-a păstrat. Dar desigur, continuă Poetul, cunoscută fiindu-i adversitatea față de directorul „Românului”, caracteristic pentru toată desvoltarea noastră socială rămâne faptul că autorul acestor șiruri a dat zeci de ani de-a rândul creștere politică și morală poporului românesc, o creștere care, dacă se va citi bine proiectul de decret și ceea ce el voiește, n-a rămas fără adâncă înrâurire asupra moravurilor noastre”.

Cea de-a treia pagină a Suplimentului include articolul profesorului universitar clujean Ștefan Bezdechi, „Eminescu și Anticii”. Pornind de la premisa că „cu toate că Eminescu a fost un iubitor și un înțelegător al literaturilor clasice – greacă și latină”, distinsul profesor și filolog demonstrează faptul că „în opera lui, ecourile directe ale acelor literaturi sânt puține la număr. Prea era mare deosebirea între concepția lui, de viață și de artă, și între concepția celor vechi. Nu ne-o mărturisește chiar el în strofa:

„Nu΄nvăluiți a mea gândire
Nici în stil curat și antic,
Toate΄mi sânt de-opotrivă:
Eu rămân ce-am fost: romantic.” ?

„Pe cât poeții antici își dădeau osteneala să încadreze în versurile lor marmoreene un sentiment definit, precis, rotund și mărginit în toate părțile, cu atât romanticii în general și Eminescu în special, caută să îmbrace în stihul fragil și neîncăpător, infinitul întreg, un dor metafizic de lucruri și stări irealizabile. Și dacă, continuă profesorul Bezdechi, spre deosebire de cei mai mulți, el izbutește să toarne simțiri moderne chiar într΄un vas așa de antic, cum e strofa safică, fără ca fondul să spargă forma, asta dovedește întâi un rar meșteșug al versului și al doilea că, dacă Eminescu a fost influențat de lumea antică, a fost influențat mai ales în laturea formală. El e, cred, primul care, din oceanul de ritmuri antice, a introdus în limba noastră stângace – mai ales atunci – câteva ritmuri clasice de o mare frumusețe”.

Pagina continuă cu articolul scriitorului și eseistului Eugeniu Speranția, „Eminescu și sufletul românesc”, la acea vreme profesor la Academia de Drept din Oradea, articol care va ocupa în întregime și pagina patru a Suplimentului revistei „Cele Trei Crișuri”. „Întreaga clasă instruită de azi, la noi, e o clasă de Eminescieni. Toți câți scriu și cugetă azi în lumea românească și toți câți pot avea preferințe literare, au trecut cel puțin printr΄o perioadă de eminescianism fervent. Îndrăznesc să afirm chiar că un străin instruit nu se poate pretinde că este complet românizat dacă n΄a fost străbătut și el ca și noi vizibil și durabil de fiorul eminescian. Întreaga operă a lui Eminescu, fără a determina realmente, cum s΄ar crede, o înclinare veritabilă spre decepționism, alcătuiește un fond indispensabil pentru un suflet românesc evoluat. Influența ei ajută la construirea acelui quid proprium al conștiinței noastre etnice, așa cum s΄a organizat, cum a crescut ea. În acest quid proprium intră repercusiunile geamătului „Dela Nistru pân΄ la Tisa”, intră repercusiunea „Luceafărului”, a lui „Călin” și a eroticelor, a satirelor a III-a și I-a, a lui „Făt Frumos din lacrimă” și a΄ntregului nimb special ce scaldă inspirația lui Eminescu”.

„Deocamdată nu există decât un singur fel de români culți: sunt acei la a căror conformare sufletească Eminescu, ca și toți marii noștri scriitori, a contribuit ceva cu focul temperamentului și inspirației sale. Iar acei în vieața cărora Eminescu n΄a introdus nimic, aceia ori nu sunt culți, ori nu sunt români”, concluzionează Eugeniu Speranția.

Pagina „Cronica literară” a revistei „Cele Trei Crișuri” este dedicată în totalitate articolului semnat de George Băiculescu, istoric literar și fost bibliotecar al Academiei Române (1922-1941), intitulat „Despre Luceafărul lui Mihai Eminescu – de G. Bogdan-Duică”. „Studiul d-lui G. Bogdan-Duică despre isvoarele poemei „Luceafărul” de M. Eminescu este o reproducere din „Anuarul-almanah jubiliar” al liceului „Andrei Șaguna” din Brașov și constituie o serioasă cercetare asupra influențelor care au intrat drept componente hotărâtoare în concepția genială a poetului”, afirmă încă de la început autorul. Pornind de la studiile doctorului N. Gaster, care indicase de multă vreme că Eminescu s-a inspirat în primul rând de basmul poporan „Fata în grădina de aur”, autorul arată că Bogdan-Duică constată și influențe din povestirile lui Hoffman, din mitologia Greciei și a Romei antice, din mitologia indică, dar și din filozofia lui Giordano Bruno. „Eminescu însuși a lăsat scris că finalul „Luceafărului” este „à la Giordano Bruno”, o dovadă mai mult de înaltă cultură filozofică a poetului. Și în felul acesta puțin i-a dat lui Eminescu basmul; mult, aproape tot, a dat el basmului”, concluzionează autorul articolului.

Nu putem încheia fără a reproduce informația publicată în revistă la rubrica „Aspecte orădane”, conform căreia „știri din țară vorbesc de a treizeci și șaptea comemorare a lui Eminescu, marele geniu, căruia i s΄ar aduce zilnic recunoștința posterității, și tot nu ar fi prea mult! – Și în Oradea s΄a luat inițiativa sărbătoririi lui. Reuniunea „Cele Trei Crișuri” a considerat ca o pioasă datorie, organizarea unei frumoase comemorări.

Lipsa de solicitudine însă, a autorității care, prin glasul Primarului, a refuzat punerea la dispoziție în acest scop a sălei festive a Primăriei, a împiedicat ținerea, aci – unde și-ar fi avut o deosebită semnificație, – a proiectatei comemorări. Să sperăm însă, că va fi mai norocoasă inițiativa Primului Președinte al Curții de Apel, care la 1 iulie a convocat societățile culturale, profesorimea, magistratura, intelectualii, – în genere, la o consfătuire pentru adunarea fondurilor necesare ridicării unui monument lui Eminescu în Oradea. Posibilitatea unei astfel de înfăptuiri – pe lângă aceea a „Bustului lui Iosif Vulcan” pornit din inițiativa reuniunii „Cele Trei Crișuri” – va însemna poate un pas înainte pentru recucerirea acestui oraș!”.

Monument pe care orădenii vor trebui să-l mai aștepte încă opt ani, acesta fiind dezvelit abia la 11 iunie 1934. Dar care va avea o viață efemeră, deoarece la începutul lunii septembrie 1940, la câteva zile după Dictatul de la Viena, cete de extremişti maghiari au dărâmat statuile româneşti din oraş, între care şi pe cea a lui Eminescu.

Prin tipărirea acestui număr, care include Suplimentul special la cea de-a 37-a comemorare a lui Mihai Eminescu, revista bihoreană de cultură „Cele Trei Crișuri” a adus încă un prinos memoriei celui pe care, pe bună dreptate, filozoful Constantin Noica îl numea „simbolul tutelar al spiritualității românești”.

Bibliografie:
1.Noica, Constantin – Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii românești, Ed. Eminescu, București, 1975;
2.Revista „Cele Trei Crișuri”, nr. 1, 15 aprilie 1920, Oradea;
3.Revista „Cele Trei Crișuri”, nr. 6-7, iunie-iulie 1926, Oradea;
4.Carte poștală din colecția personală.