Vali Șerban s-a născut la 20 octombrie 1953, în satul Câmpeni, comuna și raionul cu același nume, regiunea Cluj (astăzi, oraș în județul Alba). Este căsătorit și are o fiică și un fiu. A absolvit Liceul (în prezent, Colegiul Național) „Horea, Cloșca și Crișan” din Alba Iulia. A fost solist vocal al formației pop-rock „Tinerii” din Alba Iulia (1969-1972). A compus și interpretat mai mult de 100 de cântece și a susținut peste 1.800 de concerte în țară. A fost membru al cenaclurilor „Flacăra” (1977-1985) și „Totuși, iubirea” (din 1990). A fost invitat în numeroase emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat albumele „20 de ani” (1998), „Ultimul lup” (2005) și „Mie însumi” (2012), apărând pe compilațiile Cenaclului „Flacăra” volumul 2 (2006) și volumul 4 – „Totuși, iubirea” (2007), ca și pe culegerea „Totuși, toamna” (2019). A realizat, la postul de radio „Reîntregirea” din Alba Iulia, emisiunea de muzică folk „Ziua de mâine” (2001-2019) și a inițiat Festivalul-Concurs Național de Muzică Folk „Ziua de mâine” de la Alba Iulia (2005). Este maestru de ceremonii al Cetății „Alba Carolina” (din 2006), autorul volumului „Istoria unui vis – O poveste subiectivă a Cenaclului «Flacăra»” (2014) și coautorul cărții de interviuri „Taifas cu menestreli” (2015). A primit, între altele, Premiul pentru cel mai bun cântec (1981), Marele Premiu (1981) și Premiul pentru consacrare (1983) ale Cenaclului „Flacăra”, precum și Premiul pentru întreaga activitate al Festivalului Național de Muzică Folk „Om Bun” (2006).

Vali Șerban (compoziții, texte, voce și chitară) este un cunoscut și apreciat cantautor de muzică folk, care s-a distins prin expresivitatea vocală, originalitatea stilului și sensibilitatea interpretativă. Despre activitatea lui artistică, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 30 ianuarie 2020, de la domiciliul său din satul Șeușa, comuna Ciugut, județul Alba.

– Te salut, Vali Șerban!

– Te salut și eu!

– Cum ai intrat în Cenaclul „Flacăra”?

– Am debutat la 2 mai 1977, pe Câmpia Libertății de lângă Blaj; a fost primul pas în folkul mare și, în ziua aceea de luni, privind la locul în care mă aflam, mi-am dat seama că nu mai e cale de întoarcere. Apoi, prima piesă pe care am compus-o a fost Tron în Apuseni.

– De ce ai pornit cu un cântec de țară: era moda sau așa ai simțit?

– Începuse un val de astfel de piese, pe care îl inițiase Adrian Păunescu; din câte mi-am dat seama ulterior, era o modalitate a sa de a pune cenaclul la adăpost de atacurile de alt nivel – politic, în primul rând – care urma să se abată asupra lui. Creând acest fascicul de cântece de țară, în care și credea, poetul ne-a sugerat să compunem astfel de piese, iar, alteori, și noi, membrii cenaclului, am simțit nevoia să o facem.

– Ești autorul singurului volum apărut până acum despre Cenaclul „Flacăra”; cum l-ai conceput?

– Această carte nu este o istorie neapărat completă a fenomenului, dar cuprinde întreaga existență a acestuia – de la prima ședință, care a avut loc la 17 septembrie 1973, în sala Teatrului Ion Creangă din București, până la ultima reprezentație, desfășurată la 15 iunie 1985, pe stadionul din Ploiești, unde s-a întâmplat nenorocirea în urma căreia cenaclul a fost desființat.

– Ca autor al acestui volum, dar și ca participant direct la spectacole, cum ai caracteriza cenaclul?

– Pentru orice tânăr dornic de afirmare, a ajunge să cânte la acel nivel de notorietate și de exprimare, nemaiatins vreodată în România, era o performanță uriașă, iar dorința de a face parte din colectivul acela select era imensă. Când am debutat eu, se cânta deja pe toți coclaurii, de la stână până pe scena Teatrului Național [Ion Luca Caragiale] din Capitală. O altă motivație a fost că, la vârsta noastră de atunci, ne săturasem de genul acela de minciună generalizată și de spoiala politică, ideologică și chiar intelectuală. Se cântau și piese dedicate istoriei neamului, dar existau și foarte multe cântece care, în alte genuri muzicale sau pe alte scene, n-ar fi putut fi interpretate. Deci, ideea de libertate în muzică, în cuvânt și în comportament ne-a reunit și animat pe toți; eram o ceată de „nebuni”, dar cu o anumită disciplină – pe de o parte, impusă, iar, pe de alta, consimțită –, menită să păstreze o ținută artistică și intelectuală a manifestărilor.

– După desființarea cenaclului, cât ți-a lipsit acesta și cât de greu ți-a fost să-ți continui activitatea muzicală?

– I-am resimțit absența în mod covârșitor. Singurii artiști care au rămas cât de cât consistent pe scenă au fost cei care locuiau în București; pentru noi, ceilalți, aflați în provincie, au urmat niște ani cumpliți; nici nu se putea pune problema să trăim din spectacole – ci doar să nu ne uităm cântecele și, mai ales, să trăim vertical. Eu am mai avut șansa de a cânta cu o trupă tânără pe atunci, Mass-Media din Alba Iulia, dar marea majoritate a celorlalți colegi ai mei au fost rupți, brusc, de marea scenă.

– O astfel de mișcare ar mai fi oportună astăzi? Se mai simte nevoia ei?

– Dacă ar veni pe fondul unei lipse cvasitotale de manifestări culturale și genuri muzicale, dar, mai ales, pe un fundal mult mai curat din punct de vedere moral și stilistic decât ceea ce ne înconjoară azi până la saturație, un fenomen similar ar putea avea un succes însemnat. Însă trebuie să recunoaștem, cu luciditate, că nevoia de adevăr și de libertate de atunci a sute de mii de tineri, ca și terenul pe care s-a așezat Cenaclul Flacăra, nu se vor mai regăsi niciodată, astfel încât să propulseze pe culmi o manifestare asemănătoare. Noi rămânem, însă, credincioși ideii care ne-a dăruit șansa de a urca pe marea scenă, ne-a dat nume și ne-a caracterizat toată viața – aceiași, neschimbați, oriunde am cânta.

– Felicitări pentru tot ce ai realizat și mult succes în continuare!

– Și eu îți mulțumesc pentru bunul gând de a mă căuta.

Florin Bălănescu