Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Cenaclul literar la distanţă.Dialog între Geta Modiga( bibliotecar la Centrul „Mihai Eminescu „ Bârlad ) şi scriitorul –documentarist Ion N. Oprea- cu şase antologii tematice.

Cenaclul literar la distanţă: despre el, autor, colaboratori şi alte provocări ale momentului cultural 2014.


Dialog între Geta Modiga( bibliotecar la Centrul „
Mihai Eminescu „ Bârlad )  şi  scriitorul –documentarist Ion N. Oprea- cu şase antologii tematice.

Sâmbătă 22 noiembrie a.c., la Centrul cultural Mihai Eminescu din municipiul Bârlad, începând de la orele 12, într-o atmosferă de interes intelectual, în prezenţa unui public numeros, după cum s-a mai anunţat, s-au discutat amănunte despre antologie ca specie literară, dar de un fel mai aparte – realizată de autor cu mai mulţi colaboratori, pe o singură temă opiniile fiind expediate de la distanţă, sub emblema Cenaclului literar iniţiat de doi ieşeni cărora li s-au alăturat condeie din întreaga ţară.

Protagoniştii manifestării – doi gazetari: Geta Modiga, bibliotecara şi coordonatoarea instituţiei gazdă, şi scriitorul-documentarist Ion N. Oprea, sosit de la Iaşi.

Manifestarea în cadrul căreia au vorbit şi prof. Gheorghe Clapa, istoric, prof. Petruş Andrei, poet, Dorina Stoica, prozatoare şi realizatoare de poezie, pr. Vasile Lăiu, proteiereu, prof. Vasile D. Cârcotă, preşedinte de onoare a Societăţii locale de Geografie din România, a prilejuit protagoniştilor discuţia care urmează. S-o urmărim!

 

I

Doi ieşeni iniţiatori de Cenaclu literar

 

Geta Modiga: Stimate domnule Ion N. Oprea, Cenaclul literar pe care îl „patronaţi”, şi care consider că trebuie să vă poarte numele, pentru a avea identitate,  de când datează? Care au fost primele manifestări pentru ca producţiile lui să ajungă la cititori? Piedici?

Ion N. Oprea: Cu ceva timp în urmă mi se părea o “joacă “ dar după ani de muncă a devenit viaţa multora dintre noi şi vă asigur  de rigurozitatea, pasiunea şi satisfacţia  acestui adevăr.

Mai precis, după pensionare… care a intervenit după momentul 1989, eu şi profesorul Vasile Fetescu, spre deosebire de alţii care s-au consacrat discuţiilor politice la barurile din colţ sau în parcurile aglomerate, fiind obişnuiţi cu scrisul şi publicistica, ne-am îndreptat spre literatură. Dânsul cu câteva cărţi deja tipărite, eu… cu presa din Cernăuţi, Rădăuţi şi Bârlad deja pusă în rafturile bibliotecilor şi a prietenilor, apreciată  de presa vremii.

Retraşi în liniştea spaţiilor verzi de la Copou ne citeam reciproc lucrările înainte de a le încredinţa editurilor, încât în 2005, când am dat publicului volumul „Cu capul pe umărul meu… Jurnalistică împreună cu cititorii”, o trecere în revistă a activităţii mele de după 1990 la ziarele Monitorul, Obiectiv şi Ziarul de Iaşi, profesorul Vasile Fetescu scria despre preocupările noastre:

„Scrisul, această frumoasă îndeletnicire liber asumată, pasionantă ca dragostea pentru prima iubită, pornită din adâncurile nepătrunse ale spiritului, devoratoare de  energii intelectuale şi sufleteşti, scrisul, cu înaintări şi stagnări, cu împliniri şi poticneli, cu bucurii şi întristări, constituie una din temele predilecte ale discuţiilor noastre. Ne bucurăm că ne vedem, iar schimbul de informaţii şi de opinii ne remontează şi ne oferă  clipe de confort intelectual şi o stare psihică de bine”.

Mai jos, cu părere de rău, profesorul nota: „Vremea nefavorabilă, zăpada şi gerurile iernii precum şi îndeletnicirea scrisului căreia ne-am  dedicat, au întrerupt, temporar, reuniunile cenaclului pe care le vom relua, negreşit odată cu venirea primăverii”, p.17.

Deci, aici, în Copou, în doi, discutând şi citindu-ne scrierile, s-a născut începutul Cenaclului, corectându-ne reciproc exemplarele –Semnal- ale cărţilor noastre… .

  1. M. : Numai în doi ?

I.N.O. : – Da, la început. Timpul a venit cu surprizele sale. La Bârlad  a fost publicată o carte şi eu am scris despre ea în revista Elanul – Giurcani, nr.60 din februarie 2007: „Consăteanul meu, profesorul Alexandru Mânăstireanu, debut literar la vârsta de 90 de ani „Călător… prin vâltoarea vremii”…

Articolul a plăcut şi pentru că ne reîntâlneam după un număr de ani.

Aşa a început schimbul de cărţi şi convorbirile telefonice cu idei literare vehiculate de la unul la altul. Devenisem un trio, Fetescu-Oprea-Mânăstireanu.

În ce mă priveşte, cartea „Dorohoi Capitala „Ţării de Sus” în presa vremii”, 2007, realizată şi lansată la Dorohoi într-o şedinţă festivă a Consiliului municipal cu prilejul sărbătoririi a 600 de ani de atestare documentară a localităţii, a devenit o bucurie comună, Vasile Fetescu în calitate de dorohoian fiind şi prefaţatorul volumului.Apoi am publicat în 2008 „Personalităţi moldave” apreciată mult de scriitorul Constantin Clisu, stabilit la Alberta, în Canada.

Era perioada începutului de corespondenţă cu profesorul Mânăstireanu din Bârlad şi prezenţa la Iaşi a Familiei colegului ing. Sergiu Brandea, cu domiciliu în Israel, venit cu familia în vacanţa anuală la  doamna prof. Ana Dumitrescu, prilej cu care am schimbat opinii prieteneşti, grupul devenind „cenaclu la distanta” şi despre care aveam să scriu peste câţiva ani („Prietenie”, 2012, 321 p., „Astea-mi rămân…”, 2014, p.262).

Prin aportul profesoarei A.D. scriind   în numele Cenaclului, s-au  adunat noi membri nu numai din Iaşi şi Bârlad  dar şi din multe alte localităţi , „de la oraşe şi sate”: Bucureşti, Ploieşti, Câmpina, Slatina, Piteşti, Ianca-Brăila, Galaţi, Harghita, Gorj, Câmpulung-Moldovenesc, Rădăuţi şi Siret, Constanţa, Bacău, Vâlcea, Ialomiţa…prietenii şi prietenii prietenilor noştri.

„Elogiul muncii. Cartea cărţilor mele, III” 2009, dintr-o suită de trei ( „Carte I”, „Omagiu mamei, Antologie II”)   aduna tot ceea ce scrisesem dar şi aprecieri ale cititorilor despre cărţile mele. Scrisesem în numele Cenaclului şi despre un articol publicat în Ziarul de Iaşi la 13 martie cu titlul „Uniunea Scriitorilor a devenit Casă de pensii” în care se promova ideea că vârstnicii nu pot fi acceptaţi în acest sindicat  pentru că ar avea mintea rătăcită, adică ar fi iresponsabili mintal…

G.M.:   Şi cum s-a încheiat susţinerea?  Care i-a fost urmarea, a descurajat?

I.N.O.: Nu a descurajat, ne-a indignat. Aveam în „Tezaurul cu amintiri”, adică în minte, sute de nume de personalităţi care creaseră opere până la vârste foarte înaintate şi am scris despre existenţa acestor oameni şi în cartea „Elogiu muncii…” (p. 396). Aveam exemplu şi alături de noi, chiar Alexandru Mânăsireanu care scria şi după ce împlinise 90 de ani, iar mai târziu o altă colaboratoare a noastră, devenită şi ea prezentă în Cenaclul nostru, Doamna Adriana Andreiaş-Micu, asitată social la Căminul de bătrâni „Schitul Darvari”, Bucureşti, ne-a convins că se poate scrie cu inteligenţă şi după 95 de ani. Pe baza scrisorilor ei, cu reproduceri amănunţite şi din diverse domenii am realizat  în 2014 două cărţi deosebit de citite: „Adriana. Cuvinte din iarna vieţii. Memorialistică” şi „Adriana. O nouă primăvară”, iar în momentul de faţă îi scriem… „Visurile Adrianei” .

Spuneam că nu ne-a descurajat, ne-a indignat, şi după ce ne-am adresat unul altuia întrebarea „Este bătrâneţea o piedică în calea creaţiei?” i-am adăugat un text explicativ şi am expediat-o la diferite persoane din ţară, inclusiv la presă, solicitând răspunsul opiniei publice. Revista „Pagini medicale bârlădene” a fost prima care a publicat-o şi textul a fost cunoscut nu numai în ţară ci şi în străinătate. Spre deosebire de Bogdan Creţu care în „Ziarul de Iaşi” din 6 iulie 2010 vedea în bătrâni doar oameni cu „mintea în repaus”, repondenţii lăudau truda celor ajunşi la senectute. „Dacă nu ai un bătrân, cumpără-l”, ne amintea vorba românească de mare înţelepciune, domnul Ioan Grămadă, cel care este proprietarul Muzeului etnografic din Câmpulung Moldovenesc, care şi concluziona: ‚Nu te întrista că ai ajuns la bătrâneţe, multora li s-a refuzat acest privilegiu!”, iar prietenul nostru din Bârlad, profesorul Alexandru Mânăstireanu ne  asigura că “bătrâneţea e o stare ce variază de la om la om’, dar cum lui i-a „plăcut mereu să gândească pozitiv’, ne ataşa un alt adevăr dojenitor: ‚Dacă  domnia sa (tânărul universitar ieşean n. n. ) ar putea să se împace cu ideea ireverenţioasă pe care o emite la adresa vârstnicilor sau va continua să creeze, uitând de vârstă şi de cele spuse într-un moment nefericit, pe care sigur îl va regreta mai târziu”.

Colaboratorii care au fost  solicitaţi, prin textul trimis, să-şi exprime în scris opiniile personale cu privire la tema dată, pentru a fi editate într-o carte a domnului I. N. Oprea, aveau ca beneficiu meritul de  a fi publicat  într-o antologie colectivă de creaţie literară şi dreptul promis la un exemplar editat.

Cu răspunsurile primite de la cenacliştii noştri, încorporate sub titlul „Românii aşa cum sunt”, cu o postfaţă de Constantin Huşanu, alt prieten cenaclist, membru USR, a apărut la Editura PIM, Iaşi, 2011, cartea  în care îşi spun cuvântul „creatori de toate vârstele, gerontologi, psihologi, profesori, medici, preoţi sau în devenire, ofiţeri superiori dar şi poeţi şi prozatori, pictori, consacraţi, „cititori de carte bună”, „unii îndemnaţi de prieteni sau cunoscuţi”. De la ei, „cititorul află opinii diferite, poate necunoscute, despre oameni, despre modul lor de viaţă, plin de sens, de optimism, de îngrijorare sau de satisfacţii’, tocmai  ceea ce „autorul şi colaboratorii solicitaţi realizează prin această creaţie literară, – care actualmente câştigă tot mai mult teren  pentru genul specific cunoscut -culegere- în favoarea termenului –antologie – aşa cum am numit-o şi noi.

Cu privire la conţinutul realizat, important este faptul surpriză că însăşi Uniunea Europeană a declarat anul următor, 2012, „Anul european al îmbătrânirii active şi solidarităţii între generaţii”, exact ceea ce gândisem noi scriind şi publicând cartea „Românii aşa cum sunt”, un fel special de chemare, indiferent de vârstă, „vă invităm la scris… oriunde aţi fi!”

M-am bucurat sincer, când zilele acestea bârlădenii oferindu-mi o revistă, „Viaţa noastră”, trimestrială, de cultură şi viaţă a Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor „Elena Cuza” Bârlad, care de la câteva pagini în 2004, când am cunoscut-o, a ajuns în octombrie 2014 la o sută de pagini, referindu-se la 1 octombrie, „Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice”, 9 octombrie împlinirea a 60 de ani de la înfiinţarea instituţiei lor şi sărbătorirea în 2012 a „Anului european al îmbătrânirii active şi solidarităţii între generaţii”. Isabel Bogdan, Director executiv al CIP Vaslui, scrie: „…Ei sunt părinţii şi bunicii noştri. Mulţi nu mai sunt printre noi, mulţi încă mai sunt în putere, însă o mare parte a vârstnicilor se simt singuri, uitaţi şi abandonaţi într-o lume în care nu se mai regăsesc. În fuga noastră de zi cu zi, în agitaţia vremurilor actuale, să ne oprim  măcar pentru o clipă să ne gândim la cei care ne-au dat viaţă, care ne-au educat, care ne-au învăţat ce e bine şi ce e rău. Să ne sunăm părinţii şi bunicii, să le  spunem cât îi iubim şi îi preţuim, să le oferim sprijinul nostru acum când au nevoie de el”…

G.M.: Cartea şi modul cum a fost primită v-a satisfăcut…A fost un succes.

        I.N.O. : Nu singurul... iată cum comenta în presă poetul botoşănean Victor  Teişanu preocupările mele, într-o serie pe publicaţi, Mesagerul de la Darabani, Luceafărul Botoşani, Constelaţii diamantine de la Craiova etc : “După numeroase lucrări în care este autor unic, de câţiva ani Ion N. Oprea încearcă o experienţă  jurnalistică nouă, aceea de coordonator şi realizator de antologii tematice

O astfel de experienţă este şi recenta culegere în 2 volume cu titlul Darul vieţii: Dragostea, tipărită la Iaşi, Ed. PIM, 2014, . Sentimentul iubirii, ca filon primordial al umanităţii, este descris în toate valorile sale prismatice: de la cele sacrale, privind relaţia cu Dumnezeu şi credinţa neamului, trecând prin fluxurile afective care ne leagă de părinţi şi profesori, familie şi diverse situaţii conjuncturale, până la ceea ce  înseamnă comuniunea cu ţara, semenii şi graiul strămoşesc. Pentru ca tabloul să fie cât mai cuprinzător, Ion N. Oprea recurge la colaboratori  dintre cei  mai diferiţi, atât ca profesie şi vârstă, cât şi ca apartenenţă geografică.  Tot în ideea unei viziuni ample, care să nu lase nimic deoparte din bogata gamă de trăiri omeneşti, coordonatorul antologiei amalgamează, cu efecte benefice, partituri jurnalistico-literare la fel de variate precum autorii lor. De la interviu şi relatare gen reportaj, la eseu, poezie sau analiză critică. Fireşte, numitorul comun, liantul care coagulează imensa materie primă, este axa tematică a iubirii.

Şi ar mai fi ceva comun tuturor textelor: grija pentru veşmântul în care se oferă publicului, o ştachetă ce oscilează mereu între  demersul jurnalistic şi cel literar. Altfel spus, paginile cărţii, în marea lor majoritate, intersectează constant indici care definesc zona beletristică.  Se realizează astfel un soi de echilibru între  vocea aspiranţilor la teritoriile  artei şi  cea a profesioniştilor, stăpâni pe instrumentarul  lor expresiv.

Ceea ce rămâne  ca notă distinctă este cultul tuturor faţă de cuvântul  scris şi tipărit, demonstrându-se astfel că, dincolo de pragmatismul care guvernează lumea  de azi, răzbate, precum un mugur de speranţă,  setea neostoită a fiinţei pentru frumuseţe şi spiritualitate.  Între antologaţi figurează şi poetul basarabean Ştefan Baştovoi, astăzi retras în viaţa monahală cu numele de Savatie, dar activ şi pe plan literar. Reţin atenţia, între  altele, şi aforismele prof.  Vasile Ghica din Tecuci, unele dintre ele cu adevărat sclipitoare. Impresionează  şi povestea podgoriilor de la Huşi, cu şcoala de viticultură şi vinoteca naţională, existând acolo un fel de mică academie a viţei de vie şi vinului. Calitatea şcolii şi savoarea vinului din  Huşi au atras în oraş celebrităţi diverse, de la şefi de stat şi miniştri, la oameni de ştiinţă şi cultură sau artişti.

Cu noile produse editoriale, Ion N. Oprea adaugă tuşe speciale personalităţii sale de jurnalist, dând seamă despre nesecate disponibilităţi de creaţie”.

Un alt fapt, tot premonitoriu parcă, în 2008, când românii aniversau 90 de ani de la revenirea Bucovinei la patria mamă, 1918, am publicat ediţia a II-a a volumelor „Bucovina în presa vremii, Cernăuţi 1811-2008” şi „Bucovina pământ românesc”, presa din Rădăuţi şi împrejurimi, prima închinată românilor din Cernăuţi, Herţa, din Lunca, Fântâna Albă, Mahala şi Ciudei, masacraţi de ruşi la începutul celui de-al doilea război mondial. După trei ani, la 10 mai 2011, în consens, Parlamentul României adopta legea prin care Ziua de 1 aprilie a fost instituită ca Zi Naţională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor din acele localităţi şi de atunci se organizează ceremonii oficiale, depuneri de coroane şi se asigură  şi alte activităţi menite să cinstească memoria acelor români.

Asemenea „coincidenţe le-am întâlnit şi în alte ocazii care probează sensibilitate, poate „întâmplătoare”, dar care bucură şi mobilizează la noi acţiuni autorul de carte. În 2010, despre Vaslui am scris şi publicat trei cărţi, “Tradiţionalism” şi „Itinerarii”, iar în 2013 alte două volume despre structura social-administrativă şi politică a judeţului, în total 2200 de pagini de istorie, despre care profesorul  Gheorghe Clapa, un entuziast, a scris o „sinteză”, 560 de pagini, „Vasluiul şi vasluienii pe coordonatele istoriei”. Altă surpriză, mai recentă, după publicarea lucrării „Corespondenţă Fălticeneană” de Eugen Dimitriu, în revista „Luceafărul” din Botoşani, în  10, 15, 25 februarie şi 3 martie 2014 am publicat articole de apreciere, la care notam şi părerea personală: „nu era mai corect, uman şi justificat să i se fi atribuit premiul  (Opera Omnia 2013!) lui Eugen Dimitriu şi cu prilejul celor 90 de ani împliniţi în 2013?”, întrebare la care, o fi ţinut sau nu seama de ea, dar în octombrie 2014, cu publicitate în „Convorbiri literare” nr.10 (226), Filiala Iaşi a USR anunţa (p.194) că Ediţia 2014 a Premiilor  RESTITUTIO i s-a acordat lui Eugen Dimitriu pentru cele două volume de Corespondenţă Fălticeneană, de peste 1500 de pagini… Coincidenţă? Satisfacţii pentru anonimul  din mine ? Sigur, satifacţie!

 

G.M.: Şi?

 

I.N.O.: Amintesc şi bucuria pe care o are un autor care a scris repetat despre „Monseniorul Ghika, prinţul puşcăriilor comuniste, un bun catolic dar şi ortodox”, beatificat ulterior, dar şi despre „Lumânărică, Sfântul Ioan de la Tutova”, un credincios, dăruit cerşetoriei pentru binele bisericii şi a populaţiei tot aşa de nevoiaşă ca şi el, şi pentru care biserica ortodoxă română încearcă astăzi să strângă mărturii suplimentare pentru canonizarea celui despre care a scris şi C. Negruzzi… Mărturii suplimentare şi prin intermediul Cenaclului nostru.

Să menţionez şi faptul că, inspiraţi sau nu de Cenaclul realizat la Iaşi,  după comentariile apărute în revista electronică din Slatina -Confluenţe literare- s-au realizat şi altele, exemplificând cu Cenaclul literar online -Noduri şi semne- la Galaţi, care a publicat în 2013 o Antologie colectivă de creaţie literară (proză scurtă), mod de susţinere a colaboratorilor merituoşi.

 

II

                                             Viaţa te învaţă să fii puternic şi aşezat…

G.M.: Antologiile de autor au continuat  cu noi teme şi noi autori. De unde resursele?

 

I.N.O.: Resursele materiale se ştiu, de regulă pensia personală…

 

Referitor la temele abordate în cele şase antologii ale noastre,  autorul este cel care semnează nu doar cartea, I.N. Oprea, ci este şi iniţiatorul temei alături de colectivul său restrâns, alergătorul…  Este corect să menţionez şi aportul adus  de colectivul nostru care a rămas mai restrâns. Doamnei A. Dumitrescu îi datorăm moraliceşte întreaga corespondenţă – primiri şi expedieri – pe calculator şi acurateţea cărţilor scrise, iar domnului Constantin Huşanu rezolvarea lucrărilor de tehnico-redactare finală, începutul  fiind, de fiecare dată,  al autorului, adică dactilografierea în wort.  Desigur toţi trei – telefonic sau prin calculator – stabilim exactitatea titlurilor cărţii, inclusiv copertele, rămânându-mi mie probleme de descifrarea unor manuscrise, coordonarea, prefaţarea, selecţionarea şi prezentarea materialului în ordinea sosirii, a tipăririi numărului solicitat la Editura PIM, transportul cărţilor la domiciliu şi expedierea prin Poştă la toţi cenacliştii dar şi prietenilor care ne solicită.

Au fost mult peste o sută de colaboratori, există o evidenţă a adreselor, dar câţiva au plecat în eternitate, unii s-au retras văzând nivelul elevat al creaţiei artistice, iar printre cei rămaşi credincioşi Cenaclului, cu  un rol determinant în mersul înainte al activităţii îl au  domnii profesori Aurel Gheorghiţă, Vasile Filip, Elena Leonte, ing. Martha Eşanu din Iaşi, prof. Gh.Clapa din Bârlad, Ioan Grămadă şi Mihai Bejenaru de la Câmpulung, doamna prof. Camelia Nenciu de la Constanţa dar şi mobilizatorii condeielor reprezentanţi nu numai din Iaşi, ci şi din Bucureşti, Bârlad, Suceava, Siret, Rădăuţi, Harghita, Ianca-Brăila, Bacău, Galaţi, Tecuci sau Slatina-Olt , Novaci-Gorj şi nu numai. Din Câmpulung şi Ţara Dornelor ne-au contactat mulţi membri ai cenaclurilor literare locale recent înfiinţate iar la Constanţa s-au constituit, tot datorită nouă, asemenea formaţii de creaţie care ne scriu  prin eleve şi cadre didactice mereu prezente în cărţile de antologie literară editate la Iaşi.

 

G.M.: Cărţile acestea vă aparţin în întregime, numindu-le antologii cu mai mulţi colaboratori. Credeţi că vă avantajează, sunt mai căutate, mai citite?

 

I.N.O.: Da. Fiind mentorul Cenaclului literar la distanţă, am introdus acest gen de antologie care reprezintă o creaţie literară cu temă unică şi cu mai mulţi colaboratori, coordonaţi de un singur autor, nu în mod întâmplător.  În literatura română există  antologii ca specie literară, culegeri cu  un singur autor şi mai mulţi colaboratori dar cu  subiecte diferite. Am scris şi acest gen de antologie începând chiar cu „Personalităţi moldave” sau ”Carte. Omagiu mamei” antologie de poezie în colaborare cu I.C. Enache, 2009 – antologii care sunt  citite şi astăzi cu multă plăcere, cu nostalgie chiar, de numeroşi cititori de toate vârstele.

Acest gen de antologii a apărut sporadic printre scriitorii primului deceniu al secolului XXI, Aurora Liiceanu,  Mircea Cărtărescu… În revista Astra, în note de lectură,  se menţionează despre asemenea antologii ca având aspectul unei <cercetări> pe o temă dată, făcând parte din aceeaşi specie cu dicţionarul biografic sau enciclopedii pe diferite teme. Cunoscutele „Antologia înţelepciunii”, Ioana Pârvulescu „Antologia inocenţei” cu colaboratorii lor  consacraţi sau debutanţi. După cum se poziţionează autorul sunt şi blogerii literari cu antologii – Raluca Băceanu; M.Malciu-autor de literatură publicată, comentată şi în „Constelaţii literare” Slatina, dar şi colaborator al Cenalului nostru.  Există şi antologii cu lucrări de referinţă – Istoria presei literare – cu foarte mulţi colaboratori şi un singur autor – coordonatorul .  Din acest punct de vedere autorul îndeplineşte şi o funcţie de critic literar, prin selecţia textelor şi chiar mai mult.   Sunt comentate pe Internet si antologiile publicate deja, dintre care la „Darul vieţii-dragostea”, cartea noastră,  se menţionează apreciativ„..o mare diversitate de specii literare: recenzii, studii, reportaje, eseuri… un deschizător de drumuri in realizarea volumelor cu mai mulţi scriitori…este Ion N. Oprea” iar in 2009 a apărut la “Nemira” o Antologie cu 42 texte publicate de tot atâţia colaboratori, cu autor Ioan Grosan, dar şi in Suplimentul de cultură din Iasi, nr.462/29 noiembrie-5 dec.2014 este prezentată antologia Alinei Purcaru ”Poveşti cu scriitoare şi copii” cu colaborarea a 18 poete şi prozatoare, chiar şi a profesoarei sale din Facultate.

Dacă avantajează? Pentru mine fiecare titlu de carte are valoarea lui, indiferent din ce specie literară face parte. Eu care am scris mii de pagini am decis că trebuie să mă adaptez prezentului şi să trec de la 400-700 pagini un volum la scrieri scurte, cu o varietate de opinii la acelaşi subiect, uşor de lecturat, cu teme  utile pentru cititori. Şi nu numai utile, ci care atenţionează şi folosesc societăţii şi momentului: bătrâneţea vis-a-vis de tinereţe, singurătatea, prietenia, dragostea, dorul de acasă… Enumerând avantajele acestui gen de proză scurtă într-un mod aleatoriu, trebuie să menţionez faptul că ştim cu certitudine numărul mare de cititori  în ţară şi peste hotare, nu numai din numărul mare de solicitări neacoperite, adesea, ci şi prin faptul că fiecare exemplar este citit de zeci de persoane. Imaginaţi-vă un minim de 50 de  cenaclişti-colaboratori care înseamnă cel puţin 50 de cărţi expediate şi citite de întreaga familie, de prieteni, rude, de cunoscuţi, plus numărul cititorilor din bibliotecile la care au fost trimise, obligatoriu şi la Biblioteca Naţională Bucureşti etc. Pentru mine acestea mai înseamnă un plus de aproximativ tot atâtea cărţi care îmi îmbogăţesc biblioteca personală, cărţi primite în schimb de la prietenii mei care-şi editează şi propriile lor cărţi şi care circulă la doritorii de carte bună. Plus cei care editează reviste…

În aceasta conjunctură de factori favorizanţi să nu uităm actul de creaţie literară propriu zis, respectul pentru realizatorii lui si menţinerea interesului in acest sens prin folosirea unui stil metaforic şi a unui limbaj curat, corect,  fără cuvinte licenţioase, cu formulări lirice, cu citate, maxime, aforisme, o limbă română exemplară. Multitudinea de opinii din cartea realizată şi sintetizarea lor, informează, descoperă şi determină rezolvarea unor probleme nu numai de suprastructură, ci  şi sociale stringente prin dezvoltarea unor relaţii de prietenie interumană, ajutor reciproc,  cu ecouri in toate mediile existente.

Eu, ca şi prietenii mei, cenacliştii, – după ce citim cartea primită – scriem tot ce gândim despre ea, impresii şi aprecieri, în presa locală, în cărţile proprii sau în reviste,  pe Internet, apoi toate aprecierile   referitoare la o anumită carte devin o nouă antologie cu mai mulţi colaboratori şi temă unică, spre bucuria tuturor. Realizăm prin aceasta un fel de schimburi de experienţă, consfătuiri pe o temă lansată, nu trebuie să aşteptăm nu ştiu care Târg de carte la care îţi trebuie mulţi bani ca să te prezinţi…

Deodată devenim depozitarii unei diversităţi de opinii; sintetizarea şi păstrarea lor se impune, sunt o valorificare de inteligenţă umană, care nu se risipeşte; ele asigură valoarea estetică o operei literare a fiecăruia; devin mijloc de informare, colaborare şi îmbogăţire spirituală prin schimburi de cărţi – biblioteca personală îşi justifică numele cu care ne-a obişnuit şcoala, profesorii noştri. Reuşim să înţelegem corect viaţa.

Sfatul bătrânilor de altă dată nu mai este de actualitate, dar respectul pentru cel cu capul alb şi care ţi se aşează alături ca să-şi ofere părerea cum merge timpul… trebuie păstrat şi continuat, omul acesta poate fi tatăl sau bunicul nostru, ei sunt prin experienţă,  bibliotecarii vieţii tinerilor….modele de viaţă.

 

          G.M.: Am observat, domnule Ion N. Oprea, cum aţi spus, diversitatea autorilor ca vârstă şi profesie.. este bine? Nu deprofesionalizăm cartea şi cititorul? Cum filtraţi textele astfel încât să nu  fie copiate de pe net?

 

          I.N.O.: Diversitatea colaboratorilor – ca vârstă şi profesie nu a depins de noi, nu a fost o condiţie sine qua non, noi am apelat la prieteni şi prietenii prietenilor, majoritatea pensionari să-şi spună părerea într-o problemă de interes şi am primit răspunsuri câte într-o lucrare enciclopedică. Ne-am convins că   diversitatea prezintă anumite semnificaţii şi interesează în măsura în care se realizează coeziunea opiniilor cu referire la tema dată. Desigur, preţios  la vârstnici este aportul experienţelor de viaţă, iar la mai tineri lirismul care le înnobilează preaplinul sufletesc dar descoperim şi persoane deja consacrate harului scriitoricesc. Cât despre deprofesionalizare este regretabil pentru mine chiar şi ca simplă întrebare, pentru că deprofesionalizarea este periculoasă. Ea înseamnă ineficienţă, lipsă de integritate, incompetenţă, cenuşiu în suflet, creier şi pe hârtie.  Despre aşa ceva se poate discuta în cazul unei părţi a presei devenite  comerciale şi care omite funcţia educativă, influenţa determinantă asupra cititorului. Se poate vorbi despre descalificare şi în cazul unui absolvent de facultate care neavând loc de muncă spală maşini sau pleacă în străinătate, dar, suntem optimişti,  şi acela citeşte, scrie dacă are chemare.

Toţi colaboratorii noştri activează în cadrul Cenaclului din plăcere, se bucură sufleteşte de orice carte nouă şi nu au veleităţi pentru „titluri ” sau alte avantaje. În acest sens toţi ştim că există şi limite, nu le-am numit dezavantaje pentru că nimeni nu are în vedere un beneficiu mercantil. Avem în vedre doar bucuria de a ne ferici ochii şi mintea cu  cărţile noastre, acestea au constituit scopul primordial al tuturor cenacliştilor cu care am început. Că vor fi apărut şi altfel de persoane, care gândesc altfel,  cu certitudine… se vor autoelimina..

Vreau să subliniez faptul ca mă simt bine alături de colaboratorii profesionişti ai diferitelor domenii, mă bucur de toată stima şi respectul domniilor lor. La  rândul meu îi respect şi ne ajutăm reciproc. În general, timpul existenţei noastre este finit, astfel că, în ce mă priveşte, ca şi pe ei,  nu-l mai consumăm  cu veleitari agresivi.

 

                                                          III

                                          Muncă şi iar muncă

 

G.M.: Am găsit şi la Daniel Cristea-Enache formularea: …”…Vreau să spun că mă simt bine alături de profesioniştii diferitelor domenii şi că, în general, timpul existenţei noastre este finit, astfel că nu-l mai consum cu veleitari agresivi. Mi-e frică să mai răspund la telefon: din cinci apeluri, patru sunt ale unor tipi cu care nu am vorbit în viaţa mea şi care vor să le citesc  într-o săptămână cărţile (mi le-au trimis în pdf). Mă simt bine nu numai ca unul dintre autorii acestei reviste, ci şi ca unul dintre cititorii săi. E o publicaţie pe care o citeşti cu plăcere şi cu folos intelectual, nefiind nici indigestă, nici uşurică. E cum trebuie”… Cum îi comentaţi susţinerile?

 

I.N.O.: Spunea şi susţinea cele de mai sus în Suplimentul de cultură de la Iaşi la aniversarea a zece ani de existenţă a acestuia, dar nu ca reproş, ci poate ca o constatare a ceea ce este astăzi o parte a presei culturale pe de o parte pentru că numai uneia dintre comentatori sunt apreciaţi şi credibili iar pe de alta se pătrunde greu în şi la presa veleitară.

Însăşi USR pretinde, pentru acces în branşă, cronici literare numai de la anumite persoane, şi atunci cum să nu-l aglomereze autorii ca mine  pe Daniel Cristea-Enache care, totuşi, este un nume, deşi încă tânăr!?

Despre scrisul la presă, mă simt bine, numai că am făcut şi eu  testele mele  personale.  Eu  care trimit şi mi se publică materiale aproape număr de număr la mai mult de 20 publicaţii, am expediat acelaşi articol, despre un creator ieşean, concomitent la o revistă ieşeană şi la „Vatra Veche” de la Tg. Mureş, şi am constatat, în timp ce la ultima articolul s-a publicat imediat, la “vechea” revistă ieşeană, nu.  Nu,  pentru că, local uşile rămân ferecate, dacă nu ai priceperea deschiderii lor.  Mă gândesc… ce să facă tinerii pentru a fi luaţi în seamă dacă în spaţiile din revistele consacrate din Iaşi publică numai  câţiva…aceiaşi la fiecare număr…unii fără a spune prea mult.

În carte la noi, poezia sau proza scurtă este primită cu bucurie şi cu respectul cuvenit. Ba, aţi ascultat, ni se şi spune, citez: „în cele două volume („Darul vieţii: Dragostea” şi „Dorul de-acasă” n.n.) ale lui Ion N. Oprea se află mai multă tandreţe, duioşie, delicateţe, farmec, poezie, frumos artistic şi dragoste decât în cărţulia -„De ce iubim femeile?” a aspirantului la Premiul Nobel (pentru Pace!) Mircea Cărtărescu”(Petruş Andrei, poet, membru al USR).

Scriu oameni de diferite vârste şi profesii, profesori, medici, ingineri,  economişti, preoţi şi militari, de la ofiţerul de poliţie la generalul de armată, ajunşi profesori universitari, conducători de doctorate sau de reviste ostăşeşti, de la elev la ambasador. De la fetiţa care a înlocuit ghiozdanul de şcoală primară cu mapa pentru liceu, până la doamna Adriana Andreiaş-Micu, de 95 de ani, asistată social la Schitul Darvari. Diversitatea vârstei  dar şi a profesiunilor asigură calitatea actului cultural, la care aspiră fiecare. Când a scris prima dată la noi doamna doctor Teona Scopos din Iaşi, publicase până atunci in câteva reviste din ţară, iar acum, cu sfaturile noastre, are scrise şi difuzate două volume consistente, iar doamna profesoară Silvia-Lucia Podeanu, din Novaci-Gorj, are  realizate  patru volume şi declară oricui că noi am încurajat-o, noi i-am dat “aripi să zboare”, după ce a ieşit la pensie. Nu mai vorbesc de venerabilul meu prieten, etnograful şi muzeograful Ioan Grămadă care, la 70 de ani, de la o carte pe an,.câte edita, în 2014 a realizat două volume de poezie şi proză, iar alt prieten, Mircea Popescu, dintr-un pictor mereu premiat în domeniu, scrie carte de carte texte literare pentru antologii, cu mai mulţi autori, la distanţă.

Benefic este şi faptul ca toate  cărţile cu proză scurtă  create in cadrul cenaclului nostru  sunt lecturate şi în străinătate cu certitudine. Când vin copiii acasă de la studii sau rude plecate la muncă, la specializare sau prieteni şi se reîntorc… au întotdeauna şi un – dar de suflet – cartea noastră. Primim adesea veşti, impresii scrise cu drag şi cu nostalgie despre cuvintele citite şi recitite de câteva ori. Şi sunt citite cu interes nu numai de ei, ci şi de vecinii lor de acolo, de colegi şi  prietenii lor.. Cităm un exemplu elocvent în acest sens, la cartea primită de la noi  „Dorul de-acasă” de Ion N. Oprea (şi colaboratorii  care sunt menţionaţi la Cuprinsul cărţii) cititorii din Canada au răspuns :

„Sărut mâna Doamna AD

Am primit cartea „Dorul de-acasa” săptămâna trecută şi am citit-o…lacrimi şi fericire. Îmi era dor de „acasă”, îmi era dor de frumuseţea şi adâncimea limbii române. Cartea e deosebită şi vă mulţumesc din adâncul sufletului pentru bucuria pe care mi-aţi făcut-o şi pentru onoarea de a mi-o trimite.

Ne rugăm Bunului Dumnezeu să vă dăruiască sănătate trupească şi sufletească, ani buni şi frumoşi, alături de copii şi nepoţi.

Vă mulţumim că existaţi şi că ne luminaţi viaţa cu înţelepciunea cuvintelor dumneavoastră şi ale prietenilor dumneavoastră cu care ati scris o asemenea carte.

Vă îmbrăţişăm cu mult, mult drag şi dor.

Doina şi  Radu împreună cu copiii.

27 noiembrie 2014, h 13.14 ».

 

G.M. : Frumos ! Deosebită bucuria dumneavoastră, a colaboratorilor şi cititorilor. Dezavantaje ?

 

I.N.O. :  Am menţionat anterior. Mai precizez că se lucrează, fără fond valoric, adică din propriul buzunar, îndrăzneală compensată de bucuria existenţei cărţii şi satisfacţia de a scrie şi  a fi publicat.

G.M.: O intimitate, vă rog, de unde pasiunea pentru literatură şi istorie, pentru arhivistică?

 

I.N.O.:Am avut profesori buni în liceu ca şi la facultate, cu biblioteci preţuite. Hary Zupperman la limba română, Gheorghe Popescu, mulţi ani director şi al Muzeului Vasile Pârvan, ca şi Traian Tanase, şi director al Arhivelor Statului, în liceu, la Bârlad, dar şi Ion Iavorschi, la Iaşi, la Facultatea de drept, prof. Corlăţanu la gimnaziu, la Seminarul Veniamin Costache…

G.M :  Cineva, aici, exprima părerea că o astfel de carte, cu texte individuale, nu ar trebui să poarte pe copertă numele de autor, cum comentaţi ?

 

I.N.O. : Fiecare cu părerile, faptele şi curajul  de a se aventura indiferent de  vârstă în asemenea obligaţii şi o muncă sisifică pe care numai cei care  o săvârşesc, renunţând la viaţa particulară în favoarea pasiunii de a scrie…pot înţelege.  Cărţile din specia  citată au un iniţiator, un coordonator al ideilor, un verificator, chiar şi a virgulelor şi spaţiilor dintre cuvinte, un sintetizator al materialelor solicitate şi primite, un autor al cărţii prin toate acţiunile care se impun « de la gând la faptă » şi al susţinerii materiale, fie de început, –  punerea în pagină, corectura de « n » ori, citirea şi recitirea textelor, xerox, tipografie, fotografii, drumuri şi telefoane, statul la rând, negocierile, transportul, responsabilitatea faţă de autori şi cititori, opinia publică…Numele autorului e la locul corect meritat şi nu au existat niciodată discuţii la noi…altfel nu s-ar folosi expresia « autorul şi colaboratorii”…

Mai concret : Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică, Editura Polirom, 2012, peste 1400 de pagini, format 22-30 cm., cuprinzând munca a 120 de specialişti, mulţi bibliotecari, profesori, istorici, arhivişti, jurnalişti, despre 18.000 de publicaţii şi circa 33.000 de nume de oameni, jurnalişti şi publicişti, are un autor, un coordonator – prof. univ. Marian Petcu.

Tezaurul Toponimic al Moldovei, Repertoriul Istoric al Unităţilor Administrativ-Teritoriale, Editura Academiei Române, 1992, mii de pagini, format 24-35 cm., operă a unor imprtante nume de profesori, cu doctorate diverse, cercetători şi colaboratori ai Institutului de Filologie Română « Alexandru Philippide » – Iaşi, are şi el un autor coordonator, pe Dragoş Moldovanu, cercetător ştiinţific principal, doctor în filologie.

Chiar şi la o revistă  literară, care înseamnă totalul textelor publicate, cu numele colaboratorilor lor, nu dispare de pe copertă locul sau numele Directorului, al Redactorului-şef, fie şi al corectorului…

Ziarele au şi ele la vedere numele coordonatorilor.

 

 

 

                                            

        

G.M.:  Profesorul Gheorghe Clapa, aici de faţă, a declarat în cuvântul său că – „Ion N. Oprea nu a avut întotdeauna timp material pentru lansarea cărţilor. Astfel de manifestări mai necesită şi „obligaţii” de care nu dispune un „simplu” şi „solo” pensionar care aşteaptă în fiecare lună poştaşul”. Adăugaţi ceva în plus, spuselor?

 

I.N.O.: Într-adevăr, la ceea ce am scris şi publicat nu am fost  preocupat de publicitate decât în măsura în care mi-a fost alături presa, ea fiindu-mi măsura muncii în cărţile tipărite. Am alergat de la o masă la alta, de la un manuscris la altul, nu terminam un volum, că alte două sau trei aşteptau să intre la rând. Nu  m-au  preocupat lansările, discuţiile în doi sau în trei, relaţiile, ci scrisul.

Lucram la volumul „Lumânărică, Sfântul Ioan de la Tutova” şi domnul Samoilă Gheorghe de la Biblioteca „Mihai Eminescu” care-mi asigurase materialul documentar îi spunea lui C. Huşanu la 27 ianuarie 2009, nemulţumit, că i se părea că nu valorific cum ar fi vrut domnia-sa textul: „Am impresia că dl Oprea lucrează la mai multe cărţi deodată şi Lumânărică este scris printre rânduri dar, din păcate, i-a cam pierdut şirul…” (vezi  „Omagiu, Ion N. Oprea”, Ed. Pim, Iaşi, 2012, p.268), “vinovăţie” proprie oricărui scriitor care, de regulă,  scrie în acelaşi timp la mai multe cărţi. Da, chiar aşa era, şi eu când scriu la o carte, pun material, documentar mai ales, şi în celelalte!, dar fără a neglija lucrarea de bază.  

        Lansări ale cărţilor au fost, totuşi, câteva, trei sau patru desfăşurate la „Casa Pogor” în regia lui Liviu Papuc de la Biblioteca „Mihai Eminescu”, un generos, două la Centrul „Mihai Eminescu”, Bârlad, de Geta Modiga, foarte implicată în text, una la Biblioteca „Gh. Asachi” din Iaşi, în cadrul Salonului Internaţional de carte românească, 2008, de doamna Catinca Agache, atentă la detalii, alta la Biblioteca „Mihai Ralea” Huşi, de Constantin Donose, un încurajator, prezentatori de carte Theodor Codreanu şi Vasile Fetescu, una la Dorohoi în cadrul Sesiunii festive deschise a Consiliului local cu ocazia sărbătoririi a 600 de ani de atestare documentară a localităţii, o prezentare de carte „Prietenie” şi aniversare a vârstei mele rotunde – 80 de ani – la Comunitatea Evreilor, Iaşi, organizatoare şi recenzentă de amănunt, doamna ing. Martha Eşanu, o însufleţitoare cu prietenie rămasă, consacrată cărţilor…

Încolo, muncă şi iarăşi muncă…

Dacă aş fi avut timp şi alte „calităţi” poate aş fi acum membru al Uniunii Scriitorilor sau, după 66 de ani de jurnalistică activă, măcar membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, dar neavându-le, am rămas, cum spune poetul Petruş Andrei…un  purtător de CV în aproximativ 40 de pagini scrise.

*

Scriam  Getei Modiga, după lansarea care face obiectul acestei discuţii, mulţumindu-i sincer şi cu respect pentru efortul de a fi fost cu succes moderatoarea şi gazda desăvârşită a unei manifestări culturale pe care eu şi acum o văd ca pe o preţioasă realizare, mai ales prin participarea unui numeros public activ.

Răspunsul onorant a venit cu promptitudine :

„Noi vă mulţumim pentru că ne-aţi onorat cu prezenţa. A fost o bună ocazie pentru dumneavoastră să vi se confirme că faceţi o muncă extraordinară, de o binevenită utilitate, nu numai acum dar în deosebi …peste ani”.

Mulţumesc!

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5