Și mi-am pus niște întrebări (dehhh…autoreflecția de criză) pentru reconfigurare și repliere a priorităților: Ce mă motivează să insist și să rămân într-un sistem care funcționează „pe avarii” de prea mult timp? Nu cumva sistemul e contagios și mă pune (și) pe mine „pe avarii”? Pot să suport costurile asociate? Are sens ceea ce fac?  Cred cu adevărat că are sens munca mea?
Și, ca profesor serios (fostă elevă sârguincioasă), mi-am dat singură și răspunsul pe care îl împărtășesc cu voi:
DA, cred cu adevărat că educația schimbă vieți, că educația este viață, că putem crește calitatea vieții prin schimbarea mentalității colective. Și asta nu se poate face decât cu perseverență, insistență, efort și disciplină.
De aceea voi continua să scriu. Scriu din convingere. Eu cred cu adevărat în puterea educației făcute cu responsabilitate. Și putem educa în foarte multe moduri. Pentru eficiența și succesul educației în școală (și nu numai) nu este suficient să schimbi doar metode vechi de predare, să înlocuiești profesorul cu IA, pentru educație cu sens trebuie să faci sens, să creezi contexte noi, adaptate, complementare vieții școlare.  De aceea scriu și aici, mă folosesc de rețelele sociale în munca mea, de aceea mă implic în alte activități (sociale, culturale, divertisment și timp liber) în afara școlii etc.  Poate pentru că eu cred că în felul ăsta, cumva, o parte din binele și sensul meu va ajunge și la alții.
Pentru mine, scrisul este  un mijloc de comunicare a unor informații mai vechi sau mai noi legate de profesia mea. Repet ce am spus și cu alte ocazii: am convingerea că fiecare profesionist din domeniul educației are o datorie morală să disemineze informații corecte, bazate pe dovezi care pot fi de ajutor semenilor. Mai ales în această zonă, a educației în care avem, în mod evident, un decalaj considerabil față de alții și o invazie a  pseudo-specialiștilor.
Câteva precizări:
Pe rețelele de socializare, n-am nevoie de validare (nici de like, share, comentarii) sau alt gen de aprobări, nu este acesta scopul. De aceea pe rețelele sociale, comentariile la postările mele sunt mereu închise.
N-am nevoie de marketing. Actualmente am suficiente proiecte care îmi oferă suficiente satisfacții și recompense.
N-am nevoie de confirmări profesionale. Am destule.
N-am nevoie de urmăritori, nu trăiesc din rețele, nu mă hrănesc cu asta, iar surse de dopamină am suficiente în viața privată.
Voi continua să postez informații relevante, adevărate, dovedite de știință chiar dacă sunt dezagreabile pentru unii sau le clatină convingerile iraționale. Voi împărtăși experiențe profesionale păstrând limitele confidențialității, dar și opinii izvorâte din anii de studiu și muncă.
Nu voi accepta însă condiționări, atitudini ostile,  agresivitate gratuită de la oameni cu care nu m-am intersectat în viața reală în niciun fel. M-am săturat de victimizarea colectivă, de „jerfta” bătrânilor pentru binele tinerilor, de respectul furat cu forța pumnului bătut în masă, de „datoria” morală față de sus-puși, de șmechereala oportuniștilor din funcții publice. Sensul meu are o direcție clară: educația cu responsabilitate. Atât.  Acestea sunt limitele mele pe care le trasez cu fermitate, așa cum îi învăț și pe alții, zi de zi, să o facă.
Da, am înțeles că ceilalți sunt sursa emoțiilor noastre. Nu există psihologie. Există doar biografie și autobiografie. „Când îi spui cuiva adevărul verde în față, el se supără. Dar se supără și când i-l spui cu menajamente. Oare de ce? Pentru că nu vrea adevărul, pe care-l știe, dar nu îndrăznește să-l recunoască deschis, ci vrea o minciună agreabilă.” (Emil Cioran)

Totuși, pe tonul potrivit se poate spune orice.
Înțeleg că fiecare pune pe masă ceea ce are: bunătate, apreciere, atitudini pro-sociale sau dimpotrivă, agresivitate, stupizenie, paranoia și patologii care, a-propos, pot fi tratate… cu condiția de a cere ajutor. Pentru partea educațională ofer ajutor oricui îmi cere sfatul. Nu fac meditații și nu mă afiliez politic. Fac totul din convingere.
Pentru stare de bine împreună, pentru oameni, pentru generațiile tinere în care cred cu adevărat, pentru o viață mai bună ar trebui să schimbăm măcar puțin istoria,  psihologia socială. Să facem revoluție pentru schimbarea de mentalitate. Să învățăm de la alții care pot și fac educație cu sens, care trăiesc mai bine pentru că au crezut în educație.

Cred că putem începe cu analiza prin comparație a proverbului irlandez din titlu („Cerneala unui învăţat durează mai mult decât sângele unui martir”) care bate multe zicale și proverbe românești. (De ex: „Cerul preferă jertfele care au sângerat îndelung.”)
Eu, personal, nu voi a mă jertfi. Eu vreau o școală cu sens, cu echilibru, așa cum ar trebui să ne fie și viața.  Așadar, în vacanță eu nu muncesc, doar scriu. Să-mi recapăt echilibrul. Eu nu vreau să funcționez „pe avarii”. Poate o să și citesc ce scriu alții. Să mai învăț ceva.