Eseu cu … Eugen lonescu, academicianul
Ca în bancul acela absurd de tranziţie („ne bucurăm de bunăstarea şi privilegiile din democraţie doar primaleşii noştri”), momentele noastre de geniu universal le-am trăit doar prin vârfuri. Brâncuşi în sculptură, Cioran în filosofie, Celibidache în dirijorat, Enescu în muzică, Hagi în fotbal. Plus un alt mănunchi de genii, nu atât de eclatante, din cauza unei conjuncturi neprielnice: cântăreţi de operă, instrumentişti, voci din folclor, interpretul lui Nostradamus, cercetător de spaţiu cosmic. O limbă română, zice-se intraductibilă la nivelul adâncimii sensurilor, de o splendidă savoare, ne-a privat de o recunoaştere cum se cuvine pentru Eminescu, Bacovia, Arghezi, Nichita.
Cher amis, în Academia Franceză a nemuritorilor am fost reprezentaţi, din 1970 până la marea sa trecere de regele teatrului absurdului, Eugen Ionescu. Este clar pentru cei ce ştiu realităţile din curbura Carpaţilor de veacuri, cu efluviile şi paradoxurile sale (culminând cu acea butadă de râsu’ plânsu’: „România, ce ţară minunată, păcat că-i locuită!”) că mai marele absurdului nu putea fi decât român. Şi cum, ca să fii celebru la noi, fie trebuie să emigrezi, fie să fi murit (partir, ce’est mourir un peu!), Ionescu şi-a găsit în Franţa ţara care să-l adopte, să-l glorifice, să-l eternizeze (după 1945 în „ţara lui de dor” l-ar fi aşteptat nu Absurdul, ci Aiudul!).
Academia Franceză are regulile sale logice, dar şi absurde. înfiinţată în 1635 de Ludovic al XIII-lea, la îndemnul cardinalului Richelieu, număra la început 12 membri (numiţi de Rege), iar astăzi are 40, stabiliţi de înaltul for. Sub celebra Cupolă nu se admit femeile, iar Gide nu a fost acceptat din cauza aroganţei sale – poftim criteriu?! Primirea se face prin votul unanim al membrilor Academiei, permiţându-se desfăşurarea mai multor runde: nici un act sau dosar, prezentarea de către „secretarul perpetuu” fiind suficientă. Conform tradiţiei, candidatul trebuie să facă vizite de curtoazie unor academicieni, dar aşa cum remarca Alfred Camus „noi luăm promisiunea noastră drept politeţe, iar candidatul ne ia politeţea drept promisiune”. Soţia candidatului Charles de Pomoirois, destul de bolnav, a devenit melodramatică: „Dacă soţul meu nu va fi primit, va muri”. Unul dintre academicieni, cu simţul umorului, dar şi cinic, s-a opus (un singur vot contra bloca intrarea) pe considerentul: „Nu-i pot da cuvântul meu, fiindcă el nu şi l-a ţinut pe-al lui”. Nu murise?! Rar e primit careva din prima, exceptând poate mareşalii sau cardinalii. Hugo s-a prezentat de 4 ori. Respingerea lui Paul Claudel (pe atunci ministrul ţării la Bruxelles) a provocat replica pamfletară a omului de stat belgian, Paul Hymans: „Ştiu că o gloată este stupidă, dar nu ştiam că 40 de academicieni francezi formează o gloată”.
Mai e nevoie să spunem, la câtă genialitate se exploatează la suprafaţă de teritoriul românesc, că Eugen Ionescu a fost ales – performanţă rară – din primul tur de scrutin? Ca un mareşal, ca un cardinal al Spiritului. Recepţia solemnă a avut loc la 25.2.1971 (an în care Ceauşescu se întorcea din Asia cu primitivele sale teze rinoceriste – vedeţi de ce suntem un popor tragi-comic!?), autorul celebrelor „Scaune” ocupând fotoliul numărul 6. Ionescu, în haina brodată cu verde şi purtând bicornul, a primit onorul Gărzii Republicane. Cu câteva zile înainte, în marele foaier al Comediei Franceze, cineastul Rene Clair i-a înmânat sabia de academician, pe garda căreia figura, printre altele, un corn de rinocer în fildeş, coroana lui Berenger I, un ou, tot de fildeş, ca aluzie la „Viitorul e în ouă”. Criticul literar Delay îl va ruga, ca în cadrul muncii pentru Dicţionar, să evite a le impune „neologismele comice pentru care aveţi slăbiciune”. Bref, cu orgoliul nostru susceptibil clasificărilor, Victor Hugo a pătruns în Academia Franceză după al patrulea tur, pe când absurdul nostru genial, Eugen Ionescu, logic, din prima…

Eseu cu … Fănuş norocosul
Probabil un exeget literar, gomas şi dialetic, nu s-ar încumeta niciodată cu ceea ce eu îndrăznesc a înşirui cu voluptatea iubitorului de artă adevărată. Dacă unii s-au hazardat a compara sportul cu arta să mi se permită o reacţie inversă: o paralelă fugară între artă şi sport. Îl ador de „nesuferitul” oficial Eugen Barbu în maratonul romanelor sale („Groapa”, „Principele”, „Săptămâna nebunilor”, capodopere admise şi de duşmani, la care aş adăuga tulburătorul „Ianus”). După cum excesul de iubire de cuvânt, metaforă şi stilistică literară din fraza lui Fănuş Neagu (indiferent dacă e proză sau… cronică sportivă) te trimite la probele atletice de viteză, în care, frumuseţea împrumută ceva din tehnica respiraţiei de uimire. Cohortele de mardeiaţi mediocri au sărit la amândoi să-i aneantizeze sub varii motive, dar nimeni, de veacuri, n-a reuşit să ucidă cuvântul scris. Se întreabă Fănuş: „Câte ore are norocul? Din douăzeci şi patru câte una (iar eu trăiesc numai în ora 13!)” Cum să nu-ţi placă vârtejul de spirit de Dunăre, când mlaştina lacului locului comun îţi strecoară noroiul în galoşi?
Dar şi pe cine iubeşte marele blond al Brăilei i-a pus Dumnezeu pe cap diadema de cuvinte: „jucătorul de ruletă din mine, nerealizat din lipsă de devize, îmi strigă să arunc totul pe o singură carte”. Gândeşte aiurea cel care-şi închipuie că însoţitorul naţionalei de fotbal peste hotare se rezumă la turniruri de băut bere cu Băieşu. Amintirea scriitorului concurează cu vitrinele sclipitoare ale Occidentului, accesibile atunci românilor doar prin reprezentanţii săi „cu viză”: „în strălucirea nopţii de duminică, având pe cer în loc de stele napoleoni de aur găuriţi de vechime, agenţii de pariuri ce mişcă aici ca ştiucile în lacul Mogoşoaia”, s-au smintit de atâta câştig.
Dar polisportivul literat comentează cu pasiune şi humor trei sporturi „extreme”: unul e boxul practicat până când a primit un pumn în bărbie şi pe urmă a auzit fanfara militară cântând în grădina publică”; rugbyul (nepriceput de mulţi, odată ce „câştigăm la rugby în faţa francezilor – şi a zece spectatori!”); şi, paradoxal, şahul („Eu care vin din Brăila, cetatea zarurilor din şold de ţigancă, pot să trec printr-un lac fără să mă ud, dar nu pricep nimic din această patimă suspectă ce bântuie prin lume şi se numeşte şah”). „Pafaristul” declarat a intuit totuşi „avangardismul” lui Bobby Fischer: „Mă amestec în vorbă numai să vă spun că Fischer, care s-a declarat geniu la 14 ani (a mâncat din orezul căzut la masa lui Dali), mă calcă pe nervi, când îl văd cerând mii de dolari ca să facă o mişcare”.
Eu, unul, mă socotesc un norocos că am fost contemporan cu Eugen Barbu şi Fănuş Neagu cu care, absolut întâmplător, am schimbat câteva cuvinte: cu primul în avionul Tarom cu destinaţia Roma, iar cu celălalt la un cenaclu de la filiala Uniunii Scriitorilor din Iaşi. Şi vorba lui Fănuş, chiar dacă ştiu că norocul se ţine cu cangea, această stare de cochetare cu sublimul s-a dovedit atât de trecătoare. Şi cu atât mai demnă de a fi „presată” în albumul prăfuit al nostalgiei.

Eseu cu … misterul Mateiu
„Şi când ursuză luna în tulburi nori s-ascunde
Şi mut, văzduhul veşted tresaltă-n lung fior
Va răsări în umbra cu chip înşelător
Cu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde.”
E strofa din „Grădinile Amăgirii” a unui autor misterios nu numai prin operă, dar şi prin existenţa-i terestră. Mateiu I. Caragiale fusese personagiul neînţeles al literaturii sale, iar credinţa că s-ar trage dintr-o viţă nobiliară (contrazisă zeflemitor de tatăl, Ion Luca: „Da, de unde, bunică-su, grec, căra tava cu plăcinte pe cap”) îi sporeşte un farmec tainic: „Eu cobor din ilustra familie a conţilor italieni Cavacioni”. Cu un pantof rupt în vârf, cum şi-l amintea Cela Delavrancea, visa la palatele anceştrilor „din Urbino”: „Eu sunt ultimul descendent al familiei Cavacioni” (nu putea pronunţa pe „r”, rostindu-l „v”). Pasiunea pentru heraldică se vrea încă un argument al nobleţii celui care îi mărturisea unui prieten că a mers „prin nişte locuri misterioase, unde tu n-ai mers niciodată”. Dar în vreme ce-şi intra în pielea unui personagiu fabulos, el avea să scrie „Craii de Curtea-Veche”, o bijuterie literară, zic experţii „unică în literatura lumii”.
Ca de obicei, e cel dintâi încântat de inspiraţia şi meşteşugul său, dar are modestia de aş spune părerea despre „Craii de Curtea-Veche” prin Paşadia: „e într-adevăr o asociaţie de cuvinte din cele mai fericite; lasă pe jos „Curtenii calului de spijă, cu aceiaşi însemnare, din vremea lui Ludovic al XIII-lea. Are ceva ecvestru, mistic. Ar fi un minunat titlu pentru o carte”. Cei trei crai Paşadia, Pantazi şi Pîrgu (pairi petrecăreţi pe palierele păcatelor – chiar acest artificiu în „P” al numelor personajelor pare a nu fi întâmplătoare – Pa… Pa… fiind însuşi Papa Pîrgu alias nenea Iancu, dramaturg colosal, dar om cu multe metehne în epocă; Doamne, cât de mult îl dispreţuia şi Eminescu în epistolele către Veronica, anticipând adevărul crud că e un teribil paradox ca Eminescu să se fi născut în ţara lui Caragiale?!) cunosc ce-i patima şi risipirea, primii doi beneficiind de moşteniri bizare, întreţinătoare de vicii, ultimul, cel mai descurcăreţ dintre ei, fiind reţeta succesului social. „Aflăm că înainte de masă, la tripou, Paşadia, care-l juca pe Pîrgu cu duşmănie, îl scuturase, într-o întâlnire uriaşă, de toate paralele. Pîrgu pierduse douăzeci şi cinci de poli şi mai rămăsese dator încă atât.
Dar ineditul propriei vieţi şi tulburătoarea-i naraţiune nu îi sunt deajuns lui Mateiu: el va folosi o limbă, ce te trimite parcă la o comoară dezgropată din ruinurile de la Curtea-Veche, cu arhaisme de o filigranare medievală (spirit de sâmburi produs la o „rochierie neerlandeză”; fetele din Arnoteni, „nişte catoşmane, nişte armăsăroaice”; „stema casei noastre, ce de la 1812 se răsfaţă sub cununa de comite pe pieptul vulturului cu două capete rusesc; lenevia deocheaţilor şi deşucheaţilor, dezdrumaţilor, poticniţilor, căzuţilor, „Arză-l focul Bucureşti”. N-aveţi impresia unei muzici preclasice, vivaldiene, subversiv insertată cu dramatice songuri mahleriene? Dar citindu-l (ce dezmăţ al rafinamentului), descoperim nu numai atât de invocatul verdict al lui Raymond Paincard („Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul se ia uşor”), moto la „Craii de Curtea-Veche”, ci şi o altă sintagmă, ştampilându-ne neamul: „Ca la noi la nimeni…” Ca iubitor de limbă română nu poţi rămâne indiferent la construcţii literare desprinse de pe frescele templelor de frumos: „Se spune că frica e albastră”; „Mirosea a taină, a păcat, a rătăcire”.
Citesc „Craii” a patra oară şi nevolnicul din mine încă nu i-am pătruns toate tainele (sau mai corect spus, Taina), întreaga-i adâncime. în „negru şi aur”, Mateiu ne regalează cu un pasaj cu valoare de filosofie, de profeţie: „e drept că unii – cei tari – coboară cu misterul lor în pământ; alţii – cei slabi – îl spovedesc în bolboroseli pe patul morţii; dar şi de unii, şi de alţii, într-un târziu, ce se mai ştie? Căci timpul…”

Eseu cu…Sebastian
De câte ori bucureştenii au drum înspre pitoreasca Rahovă, sunt ghidaţi de cele mai multe ori astfel: „Mai mergi trei staţii de la Sebastian”. Nu ştiu dacă Sebastianul „reatebist” se numeşte astfel în memoria scriitorului Mihail Sebastian, dar ar merita să fie aşa. Ai sau nu ai noroc în funcţie de ce idealuri ţi-ai propus în viaţă, de conjunctura vremurilor, de cercul de prieteni etc. Sebastian a avut norocul să fie prieten cu personaje fabuloase ale epocii (Mircea Eliade, Nae Ionescu, Eugen Ionescu, Ţuţea), dar şi neşansa de a fi fost de partea cealaltă a baricadei interbelice. A avut ghinionul de a fi fost somat să cureţe zăpada pe străzi, într-un exerciţiu al umilinţei dirijate, şi să „doneze” compensaţii obligatorii în contul războiului, l-a surâs şansa de a nu fi trimis pe front şi un difuz privilegiu de a fi roit în jurul său actriţe şi dame din înalta societate, dispuse de a ceda în contrapondere cu lipsa căldurii unei familii clasice. Norocul de a trăi de azi pe mâine şi obligativitatea de a semna cu pseudonim, dar imensul noroc ca, forţat de asemenea împrejurări nefaste, să scrie marile sale piese de teatru, sub presiunea scadenţei timpului.
În fine, teribilul ghinion de a încheia socotelile cu viaţa printr-un stupid accident de camion, pe care şi-l anticipase în romanul, denumit – cum altfel? „Accidentul”. Dar în tumultoasa lui viaţă, la Sebastian întâlneşti nu numai avatarurile norocului, ci şi jocurile de noroc. Chiar plecarea din internatul şcolar are conotaţii de soartă: „Am fugit, acum două săptămâni, într-o zi în care mi-am spus că trebuie să aleg între a fi al patrulea la pocher şi a trăi”. Şi ce solidare sunt viciile: „Dacă n-ar fi gustul amar al nopţilor de joc, dacă n-ar fi bucuria ameţită a pocherului, ce-ar mai fi?” Poate mărturisirea, oarecum sfioasă, că s-a dus la dame cu cei 216 lei câştigaţi la pocher.
Jocurile de noroc ca o refulare sau un veşnic motiv de a-şi regreta risipirea? La Sinaia, duminică, 12.4.1936: „Am pierdut aseară 200 de lei la ruletă, de cum am intrat în cazinou, îmi promit să-l ocolesc. Nu din prudenţă, dar din silă”. Recidivist la 14.4.1936: „Aş fi fost mulţumit de ziua mea de ieri, dacă nu s-ar fi terminat aşa de prost la cazinou, unde a trebuit să stau până la două jumătate noaptea, fiindcă nu-l puteam lăsa singur pe Carol, care pierdea prea mult”.
Dar nu numai jocul instituţionalizat îi cam … joacă feste, ci şi cel domestic. Într-o duminică de 14.3.1937, „insuportabil de frumoasă”: „Am început-o bine dimineaţa la concertul Cortat (Frank, Rovel, Debussy, Bach), dar am continuat-o stupid jucând toată ziua rummy la Carol. Nu sunt un dobitoc?” La 21.3.1937, prânz la Maryse, pentru ca la 23.1.1938 fragilul eşafodaj de iluzii să fie iarăşi înălţat: „Am reluat, de câteva zile, traducerea în franceză a lui De două mii de ani. Am vreo speranţă precisă? Nu! Dar aşa cum iau în fiecare lună un loz la loterie, cu care există o fracţiune de miime de şansă să câştig milionul, pregătesc un manuscris francez, care într-o zi, prin absurd, prin imposibil, ar putea să găsească un editor din Paris”. Aşteptarea şansei – calculată scrupulos la o fracţiune de miime – e preferată unor jocuri de pierzanie: „Am văzut oameni jucând la ruletă desfiguraţi de patimă, dar cei mai abjecţi nu mi s-au părut cei care se aruncă nebuneşte în joc pierzând totul, bani, cuvânt şi viaţă, ci jucătorii timoraţi, care tremurau pentru fiecare jeton, făceau la fiecare cinci minute nesfârşite socoteli şi se opreau din joc din clipa în care atingeau o cifră rezonabilă de pierderi. Mediocritatea în viciu mi se parte cea mai dezarmantă dintre mediocrităţi”.
Toate aceste gânduri, balansând între virtute şi viciu, măreţie şi pierdere în nimicuri, te fac a crede că spectaculosul din viaţa lui Mihail Sebastian poate fi înţeles doar prin tragicul accident ce a urmat.