Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ESEURI, Cezar Vasileascu

Eseu cu…severineanul

 Mircea Brăiliţa, s-a născut în anul 1945, la Turnu-Severin, în vecinătatea ruinelor podului construit de Apolodor din Damasc. A debutat cu versuri în revista timişoreană „Orizont” în anul 1967, a obţinut premiul de debut al revistei „Luceafărul”, zece ani mai târziu, şi a apărut cu primul volum propriu de poeme, 40 de ani după: „Zdrenţele sfielii” (2007). Sfiala să fi fost la tânărul însoţitor de libaţii lirice, în selecta companie a lui Nichita, Tomozei, Dimov, Mazilescu, Turcea (cu ultimii doi fiind prieten la toartă), explicaţia debutului târziu? Trăit într-un climat de „poezie mare”, Mircea a preferat „sertarul”, supunându-şi fructele-idei la o macerare nedrept de lungă. Rezultatul a fost pe măsură, adunându-se toată dulceaţa timpului trecut. Străjuit biologic de doi medici (tatăl şi fiul), bolnav de iubire, poetul se distinge printr-o diagnosticare exactă a sentimentelor. Părintele său fiind şi un pictor talentat, ne explicăm gena tuşelor subtile la feciorul poet, între un straniu verde erotic şi albastrul fluvial. De fapt, Mircea Brăiliţa este un aed elegiac al Dunării, „din dreptul tulburătorului oraş Severin”. El nu-şi declamă iubirea de fluviul care-i marchează nu numai biologic , naşterea, dar şi onomastic identitatea (Brăiliţa fiind un cartier de cuţitari ai Brăilei, nu prea departe de metafora copleşitoare a Dunării:Delta).

Cu cât amuzament îşi aminteşte cum familiile Brăiliţa şi Foarţă (Şerban, concitadinul, i-a fost străjer de debut în revistă şi în carte, un fel de Orizont confortabil), aflate în balcon, au fost somate prin portavoce, de grănicerii ultravigilenţi să înceteze subversiunea de a se uita înspre apă, deci, involuntar, dincolo de frontierele patriei-celulă. Sau de faptul că un personagiu zurliu al urbei a făcut ani grei de temniţă, fiindcă a îndrăznit să strige în centrul urbei: „Trăiască mulţi ani cine ştiu eu!” („Poliţia gândului” a dedus că acela nu putea fi decât Regele). Iată cum e prezentat fluviul emblematic în versurile sale: „Cât despre tine/Dumnezeu cu mila/pe Dunăre/pe fluviul nostru leneş/câteva şlepuri vechi/sătule de absurda muncă/impudic îşi arată chila” Nu vă dă impresia unui crochiu acest desen în aqua forte: „Geamandurile verzi de pe fluviu/micile noastre destine”? Fluviul e trecut prin sita unui căutător „într-o inutilă vară”, ce abia în poemul „O scufundare” îşi dezvăluie „adâncurile”: „Dunărea se duce la vale leneş/undeva se învârtea un ochi al ei ameninţător/te scufundasei şi tu în plumbuitul anafor/pe mal tălpile tale şi ale ei/lăsau indescifrabile semne”.

O parte din poemele ce curg la vale, aidoma fluviului, sunt dedicate celor mai selecţi prieteni: Şerban Foarţă („marele autor ce va fi fost şi va fi oricând”; exagerez un peu, maitre Brailiţz!), Alin Savu (influenţa uităturii de sus a marelui baschetbalist?), Laura (neîndoios Stoica, „fata cu suflet/ca lama de Toledo” pe al său atac „cu timp pierdut”), Liviu Vişan (într-un posibil amurg al gloriei: „şi ce te faci mareşale/decoraţiile toate/s-au şi topit şi curg”), Gheorghe Zamfir („o viaţă ţi-ar fi trebuit/şi toată durerea ca să răsufli/numai prin tainele lui Dumnezeu”) şi Brânduşa (destinatara tutelară al celui de-al doilea volum „Arse de vii”, aprinzătoare de „chibrituri sfinţite/pentru noi/lumânările vii/arse de vii/arse de vii”). Şi verdele marin al iubirii e copleşitor: „cum să n-auzi/monedele reci ale lumii/rostogolindu-se pe pardoseli de dale/cum să nu vezi/cum arde prea verde marginea mării/iubita e încă în braţele tale”. Însuşindu-şi „nefericitul curs de psihologie a speranţei”, locuitorul temporar de la Piatra Arsă îşi imaginează trăirea în dramatismul turfului:”împresurat de tandre loturi de cal/respirăm fericirea şi moartea-amin”.

   Acesta e o parte din universul discretului poet Mircea Brăiliţa unde „pe masa tăceri cineva/încă rostogoleşte zarul…”

 

 Eseu cu…prinţesa inimilor

 Au trecut peste 10 ani de la dispariţia tragică a „prinţesei inimilor”, Lady Di, şi în ciuda unor anchete prelungite, încă nu se ştie dacă a fost accident sau conspiraţie. Victimă a unui şofer beat, agent multiplu, a impactului cu un Fiat Uno (negăsit atunci, în ciuda verificării a 40.000 maşini de acest tip; după doi ani descoperit incendiat, cu „sinucigaşul” carbonizat înăuntru, închis pe dinafară), a orbirii stroboscopice a şoferului în tunelul Pont d`Alma (Podul Sufletului), metodă cu care se intenţiona asasinarea lui Miloşevici, sau plasarea unei bombe mici, atunci când Mercedesul, care-i transporta pe Lady Di şi Dody, fusese furat în ajun. Anchetele franceze şi ale Scotland Yard-ului sunt surprinzător de superficiale. Accidentul e plin de paradoxuri: maşinii salvării i-au trebuit 30 de minute pentru a străbate 3 kilometri până la spital; camerele de luat vederi din tunel n-au funcţionat în premieră; învinuirea pentru 33 de ore a paparazzilor (vinovaţi doar pentru vânarea imaginilor persoanelor publice-sărutul lui Dody cu Diana fiind „vândut” unei reviste cu 300.000 euro); îmbălsămarea imediată a trupului Dianei, pierzându-se urmele ce s-ar fi dovedit utile în anchetă; neconservarea locului accidentului.

Prinţesa inimilor? Mai degrabă a nenorocului. Virginitatea a fost condiţia căsătoriei, la 20 de ani, cu prinţul de Wales, un bărbat de spiţă regală, mai în vârstă cu 14 ani decât ea, care avea o relaţie aproape bolnăvicioasă cu o femeie libertină. Diana tânjea după dragoste, mai ales că, deşi provenea dintr-o familie onorabilă, părinţii, căzuţi în patima alcoolului şi a infidelităţilor reciproce, nu i-au spus niciodată că o iubesc. Sedusă de erudiţia şi inteligenţa prinţului, îi va dărui doi fii superbi, din care unul va fi viitorul rege al Marii Britanii, dar vor fi şocaţi de un neaşteptat „menaj în trei” şi de declaraţia lui Charles către Camilla la telefon: „Orice s-ar întâmpla, eu te voi iubi mereu.”

În 1995, Diana încercase să se sinucidă de 3 ori, iar în 1986 se despărţise de facto de soţul adulterin. După mai multe aventuri, se îndrăgosteşte de fiul proprietarului magazinului Harrod, Mohamed al Fayed, Emad (în egipteană „Stâlp în credinţă”). Această relaţie atipică va zdruncina anchilozata Coroană în prejudecăţi de secol XVIII, iar vestea că Diana s-a logodit cu Dody şi ea ar fi însărcinată a accelerat evenimentele. Diana, Dody, Diana, dragoste, dinastie, divorţ, dramă, destin (şi riscând o abordare facilă), dromader, (Camilla, respectiv ameninţarea soţului reginei, ducele Philip-suspectat în scris de Diana că va fi regizorul asasinării-care va declara: „Nici un fiu de negustor de cămile nu-i potrivit pentru mama unui viitor rege”). Ipoteza unei regine mame musulmană paralizase Coroana. Ciudata premoniţie a Dianei, dacă ea îşi redactase ultimul testament la 1.6.1993, la 32 de ani.

Tragedia Dianei stă sub semnul numerelor 3 şi 13. Prinţul îşi onora obligaţiile de tată o dată la 3 săptămâni; bulimia prinţesei din cauza nefericirii conjugale a durat 3 ani; Diana aştepta al 3-lea copil; 3 judecători au judecat succesiv cauza; Scotland Yard-ul a cercetat cauzele accidentului 3 ani. Prezenţa lui 13 este năucitoare: tatăl ei se căsătorise cu scriitoarea Barbara Cartland, când Diana avea 13 ani; „cu prinţul Charles nu m-am văzut decât de 13 ori înainte de căsătorie”; în urma divorţului s-a ales cu 26 milioane dolari (2×13); Diana fusese la ginecolog la Bramton Hospital în Londra la 13.8.1997; inelul de logodnă „dis-moi oui” cumpărat din Paris de Dody costa 1300 lire sterline; Mercedesul „ucigaş” avea numărul de înmatriculare 680LTV75 (6+7; 8+5); el s-a ciocnit cu stâlpul 13 al tunelului; „eronat” s-a dat acelaşi număr de identificare victimelor Dody şi şoferului Paul, 2146 (numerologic 13), iar la funeraliile prinţesei, premierul Tony Blair a citit versetul 13 din Prima Epistolă către Corinteni.

  Lady Di sau preţul unei iubiri mereu refuzate.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5