Primit pentru publicare: 12 mart. 2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul (Bt)
Editor: Ion ISTRATE
Publicat: 13 mart. 2016

Cobra, o carte, ultima scrisă la Alberta-Edmonton-Canada de bârlădeanul Constantin Clisu

Sosise în țară, la Bârlad, la prietenul nostru profesorul Virgil Giușcă, directorul Casei de cultură “George Tutoveanu”, și dorise  să-și vadă la Iași prietenii cu care, într-o perioadă, desfășurase activitate cultural-științifică la Bârlad, făcuse literatură  și multe proiecte…

Însoțit de profesorul Giușcă, în mașina acestuia, sosiți la Iași, iată-ne-n buchet, umăr lângă umăr, cap lângă cap, 30 mai 2009,  în Grădina Copou, la statuia și Teiul lui Mihai Eminescu, apoi pe terasa fostului cinematograf din Copou, acum un fel de restaurant, la o cafea de aduceri aminte: el Constantin Clisu, cu care nu mă mai văzusem în ultimii aproape  50 de ani, Clisu care în 1955 a debutat literar cu o poezie , în ziarul “Steagul Roșu”, Bârlad (nu în “Vremea nouă”, cum cred unii, că ziarul acesta nici nu exista), unde eu ca redactor, eliberat din armată,  tocmai lucram ca începător în ale presei la pagina literară, Clisu care după ce a lucrat ca bibliotecar la Biblioteca “Stroe S. Belloescu” și în învățământ ca profesor, câțiva   ani  a fost și redactorul-șef al ziarului de uzină “Rulmentul”, succedându-i pe Iordache Codreanu, Ion N. Oprea și Constantin Hușanu, încă de pe atunci buni prieteni; Constantin Clisu și Alexandru Tacu-Zeletin, cu care a făcut și deprins poezia, gustul manifestărilor literare cu public; Clisu și profesorul Vasile Fetescu, mulți ani director de școală la Bârlad și Iași, publicist cunoscut, acum scriitor și poet, membru al USR…

La cafeaua servită discutăm de toate, dar mai ales desfășurăm proiectele, Constantin Clisu ne relatează preocuparea sa despre viitorul său roman, viața în Cuba, pe care o vizitase în mai multe rânduri, dar nu definitivase documentarea, nici titlul lucrării…

Ne despărțim împrospătați în prietenie, eu cu gândul la Clisu și la țara care îl interesa, Cuba…toți mulțumiți de revederea avută.

…Scrie Mircea Radu Iacoban în 14 martie 2011 după ce a citit “Parfumul de Guayaba” (interviuri cu G.G. Marquez), stăruind asupra celui care a scris “Un veac de singurătate”, ca cel care îl admiră pe Fidel Castro, căruia Iacoban îi fusese prezentat la Havana, în 1970, ca viitor autor al unei cărți despre Cuba (“Din Azore, în Antile”, apărută la “Junimea” în 1971) și de la care s-a ales doar cu o strângere de mână, moment redat în “Trăim o singură dată, Jurnal 2004-2014”, Editura “Junimea” 2015, p. 381, revelațiile lui Marques, “să le vezi și să nu crezi”: “Fidel Castro este un cititor vorace, iubitor și cunoscător foarte serios al literaturii bune din toate timpurile și, chiar în momentele cele mai grele, are o carte interesantă la îndemână ca să-și umple orice gol”, columbianul afirmând că unele manuscrise ale sale l-au avut ca prim cititor pe Fidel, iar ca autor “a ținut seama de observațiile neobișnuitului lector!”

La data întâlnirii noastre de la Copou, Fidel Castro încă în activitate, eram curios să văd cum va vorbi din documentările sale prietenul meu Constantin Clisu despre conducătorul Cubei vizitate…

“Cobra”, roman, de Constantin Clisu, editura Pim, Iași, 2016, 271 p., dedicat „neprețuitelor comori ale sufletului meu, soției și fiicelor mele Corina și Nausica”, cum scrie el la loc potrivit,  nu-i o carte dedicată Cubei, cu atât mai puțin conducătorului ei, despre care tangențial amintește, subiectul i-a „fost inspirat din viața reală a unei ființe”, spune autorul în postfață, dar noi o găsim ca oglindă a unei familii, o fată româncă și un cubanez, Mădălina și Rodolfo, cum e obiceiul azi, după studii în România, se  stabilesc  în Cuba,  sunt realizatori  ai unui copil, minune, dar care, neadaptată locurilor, neacceptată de soacră,  ea revine Acasă, în România, cu fetița de mână, ca să-și găsească mormânt, înainte de vreme, în pământ străbun, ajutată și în această privință de prieteni locali.

Sunt amintite, firește, „aspecte din viața poporului cubanez, care a fost ținut sub sceptrul unui dictator mai bine de o jumătate de secol”, într-o țară în care, ca și în România tot cam atât timp, libertatea cuvântului și libertatea de mișcare au fost scoase nu doar din dicționar. Cartea „Cobra” de Constantin Clisu este cronica unei familii întemeiate pe respect și dragoste, dar care eșuează din varii motive, spuse de autor, dar pe care, în adânc, le las curiozității cititorilor să le discearnă și înțeleagă plenar. Importantă este familia, prietenia și copilăria, jocurile lor în desfășurarea a ce este “Cobra” nu numai în Cuba. Căci Cobra, dincolo de ce crede C. Hușanu, realizatorul material a lucrării, este și un  act folcloric împletitor de prietenii.

„…Cobra, echivalentul unei drame prin care trece eroina romanului ce apare postum, devine și mai adecvat, dacă ne gândim că însăși dispariția autorului înainte de a-și vedea publicate plăsmuirile unor nopți de meditație, este o Cobră ce ne pândește din spatele timpului neiertător cu soarta noastră de pasageri pe meleaguri pământene”,  susține Constantin Hușanu în „Memento” la carte, în împrejurările grele ale vieții, „pribeagă în lume”, adaug eu.

„…Înainte de a ne părăsi și a ne da drumul la mâna pe care i-o țineam strâns, tata abia terminase de scris romanul „Cobra”. Când tata termina de scris un roman, i-l dădea mamei pentru o primă editare, făcea schimbările propuse, mama îl recitea, urmau alte schimbări, și-apoi ni-l dădea nouă, fiicelor lui. Îl citeam și noi, după care urmau fazele pregătitoare imprimării”, scriu în „Cuvânt înainte” fiicele lui, mărturisind că de data aceasta, „toate aceste etape au rămas suspendate prin trecerea lui în neființă, pe 11 februarie 2012”, iar „emoțiile profunde resimțite la atingerea gândurilor lui” le-au „încetinit încercările repetate de finalizare a acestui roman”.

Cartea de față, cum spune familia, acum, patru ani mai târziu,  se publică cu ajutorul lui Constantin Hușanu, prietenul lui de o viață ( vezi și „Jurnal tardiv” de C. Hușanu), așa cum a rămas după ultimele „trăsături de creion” ale autorului, din ianuarie 2012, căruia „timpul nu i-a mai permis să treacă prin fazele obișnuite, premergătoare versiunii finale”. Este publicată așa cum a ieșit din  ultima strună a autorului ei, că se grăbise, cum am mai spus să ne dea telefon în România, mie și lui Hușanu, să ne vestească despre faptul că el „e bine”, carte care mai sub toate raporturile, temă, coerență, personaje, acțiune și stil, mi se pare este una dintre cele mai reușite opere ale inspectorului școlar în ale învățământului vasluian, românesc.

Structurat în trei  părți – Văzduhul este pentru păsări, drumurile pentru oameni, partea I-a, în care, în 13 episoade se probează susținerile a ceea ce este naivitatea copiilor, drumurile de început, viața ca o continuă călătorie, fără să știi exact încotro, dragostea și iubirea, iubirile pătimașe, astfel că și atunci când părăsim locurile natale, ca în cazul celor doi eroi ai povestei țesute de C. Clisu, ne amintim sau trebuie să ne amintim  că nu suntem singuri pe lume; Fiecare lume are lumea ei, este titlul părții a II-a, restul episoadelor, până la 47, despre primii pași în necunoscut, cu imaginația că dincolo de zări există o lume mirifică, dar acolo, surpriză, duminicile nu sunt sărbători pentru toți, sunt așezări pustiite de doruri, zile cu două dimineți, apar nori de furtună și în fiecare om este tăinuită o lume, că adevărata casă a omului se află numai acolo unde te așteaptă dragostea și că niciunde în lume, oricât ai cutreiera-o, nu sunt sărbători ca ale noastre, viețuim  cu toată ființa într-o țară dacă simțim că ne-a adoptat, dar cum și pasărea zboară cu puiul ei, așa și…; Acasă! Acasă! Ce cuvânt doinitor! Poate fi asemuit cu susurul izvoarelor, șoptitul frunzelor de codru, legănate de vânturi și de cântecul păsărilor în care se topesc și renasc toate anotimpurile, partea a III-a a cărții, cu ultimele episoade, inclusiv cel cu numărul 57 din care aflăm că sunt nostalgii pe care nici timpul nu le poate estompa, dar până aici ni se spusese deja, ca avertizare, că indiferența este adesea umbra neliniștii și numai timpul poate măsura prieteniile adevărate! Cum orice frunză desprinsă de pe un ram înainte de vreme arde pământul, așa și Mădălina cu fiica ei ținută de mână se întoarce Acasă, unde, la Bunica Elvira, în vârstă, tânara moare, iar Yorlensis, nepoata ei, în cumpăna incertitudinii, găsește două suflete mari, familia inginerului Ștefan Dragomir, care o adoptă pe Yorli, mereu rămasă întrebătoare: „Vreau s-o văd pe bunica!”, bunica întâlnită ca dintr-o întâmplare, acasă, în România, dar cu suflet mare, pe când bunica cea adevărată, las cititorul s-o întâlnească și s-o cunoască… „Pot s-o văd pe mama? Vreau  să vorbesc cu ea!” cere fetița tatălui adoptiv când mână în mână o vizitează la mormântul de la cimitir. “Acum doarme! Nu putem să-i tulburăm somnul…”, i se explică,  așa, schimbând discuțiile, amânându-le cresc copii mari, ca să înțeleagă mai târziu întreg cuprinsul vieții realitate…

Cartea lui Constantin Clisu este o carte bine structurată, pedagogic gândită și realizată, ea sădește în noi nu numai prețuirea  față de ce este Acasă-casă, dorul de ea, de mamă și tată, fie și adoptivii, mai ales atunci când castelele de nisip se năruie și tremură, poate, din cauza destinului.

Convinși, ca și familia lui, de faptul că Ecaterina și Constantin Clisu, cu stelele lor, ne însoțesc și azi, atunci când citim „Cobra”, Cobra și ne regăsim precum cândva, păstrez cuvinte de prețuire nu nuamai acestui volum, ci întregii sale opere nu numai literare. Cetățean de onoare a urbii care l-a adoptat, Bârladul, ca și familia Ștefan Dragomir pe Yorlensis, mulți ani Inspector General al învățământului județean Vaslui, poet dificil de egalat – Cântece de dor – 1980, Dorbanț, clanț – 1984, Cu toate pădurile în brațe – 1995; proză poetică, Miniaturi pentru buzunarul din stânga – 2009: Literatură pentru copii, Pentru un pui de sturz-1979, Vine moșul pe cărare – 1983, Cocorul singuratic – 1987,Văluță descoperă lumea – 1988,Trandafiri de lumină – 1989, Un strigăt în noapte – 1992, Dincolo de poveste – Mituri și legende indiene – 2002; teatru pentru copii, 1988-2002: Nemaipomenitele aventuri ale ursulețului Rimbo, Chiț, Chiț și prințesele Miorlau, Nu sunt măgărușul Ted, Prințul de preerie; romane, Mama nu e vinovată, 1999, Bastardul, 2002, În calea vânturilor, 2005, Restul …e tăcere, 2005, La marginea nopții, 2009, Constantin Clisu lipsește, totuși nu numai Bârladului.

Un autor nu doar prolific, unul complex care ne trebuie, un ridicător al românismului, el este unul dintre românii care la Edmonton-Canada, unde a avut ultimul domiciliu, a pus piatră de temelie ridicării bustului lui Mihai Eminescu.

Scriind “Constantin Clisu, Două cărți într-un an…”- La marginea nopții și Miniaturi pentru buzunarul din stânga – în „Scurte medalioane”, de Ion N. Oprea, editura Pim , Iași, 2010, p.132-135, încheiam: „Atenție. Constantin Clisu a scris nu doar două cărți într-un an, ci a făcut și multă publicistică, cine a putut să-i urmărească întreaga sa activitate de presă?

Nici chiar invidioșii, cei puși pe critică fără de noimă!”