Vladina MUNTEANU-RUUSU

                Un fenomen al culturii contemporane și, așa cum îl numește istoricul Ioan-Aurel Pop, un simbol pentru viitorul creației intelectuale, Claudiu Dumitrache – muzician, scriitor, poet, jurnalist și critic artistic din Dâmbovița – este primul român care a reușit, încă din adolescență, să aibă performanțe academice în lipsa unor studii universitare. Formarea sa intelectuală s-a produs exclusiv prin oameni, cărți și muzică, trecând peste stereotipuri și trăind ceea ce s-ar putea numi o aventură claudiană sau boemă. 

În una dintre cărțile sale recente, Reverberații Claudiene, autorul aduce în atenția publicului crezul său și principiile de viață care l-au înscris, la vârsta de numai 24 de ani, în istoria culturii române, asemănat de unii critici cu Mihai Eminescu. Cercetătoarea Galina Martea a scris, în volumul de istorie și critică literară intitulat Identitatea Literaturii Române în Cultura Universală – Modernism și Postmodernism, din anul 2023, că, prin Claudiu Dumitrache, cultura națională română s-a îmbogățit cu o personalitate distinctă, cu un intelectual de valoare. Tot Galina Martea a notat faptul că cele scrise de el sunt lucrări prețioase, opere inedite care, cu certitudine, vor rămâne înscrise pentru totdeauna în tezaurul cultural românesc. Ultima recenzie a regretatului om de cultură Nicolae Dabija a fost atribuită poeziei lui Claudiu, marele istoric literar și scriitor menționând că Dumitrache are o poezie originală care îl singularizează, o poezie izvorâtă din bucuria de a cânta, de a crea, de a fi, acestea fiind doar câteva dintre semnele harului.     

Claudiu Dumitrache se înscrie în pleiada personalităților contemporane dâmbovițene de seamă care, prin talentul și devotamentul lor, și-au adus un aport inestimabil culturii dâmbovițene și promovării valorilor ce au fost consacrate în Țara Românească și la Târgoviște de Familia Văcărescu, de pildă – Elena Văcărescu, Ienăchiță Văcărescu, Alecu Văcărescu etc., de Ion Heliade-Rădulescu (primul președinte al Academiei Române), de Grigore Alexandrescu, Ion Ghica (președinte al Academiei Române în 4 mandate), Vasile Cârlova etc. 

Printre continuatorii actualei mișcări intelectuale dâmbovițene de elită, merită să-i amintim pe George Coandă (istoric al culturii și civilizației, scriitor și ziarist, brav continuator și reprezentant al Școlii de la Târgoviște), Nicolae Dabija (scriitor, istoric literar și om politic  basarabean marcant al culturii române), Mihai Stan (istoric și critic literar, actualul coordonator al Școlii de la Târgoviște), Mihai Cimpoi (om de cultură basarabean, critic și istoric literar de renume, om politic și eminescolog, care a condus două decenii Uniunea Scriitorilor din Moldova) Nicolae Vasile etc. Actualul președinte al Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop a scris recent că Dumitrache este un purtător și un făuritor de cultură cum rar se mai găsesc astăzi în Țara Românească, academicianul considerând în anii trecuți că tânărul artist va duce literatura română și artele mai departe, fiind un intelectual care poate coagula suflete. 

Opera sa literară însumează acum 8 cărți care au fost apreciate integral sau separat de unii dintre cei mai importanți oameni cu cultură contemporani, precum Ioan-Aurel Pop, Nicolae Dabija, Calinic Argeșeanul, Liviu Antonesei, Christian Schenk, Ştefan Lucian Mureşanu și Andrezi Zincă. Creațiile sale muzicale și literare nu s-au oprit doar la spațiul românesc, ci au trecut până în Occident, acestea fiind apreciate de artiști ca Jonathan Jackson, Eb Davis, Michael James Down, Marian Gold, Michaela Rose și Kaven Girouard – chitaristul lui Celine Dion.  

A susținut peste 2.000 de spectacole și a cutreierat culturile europene, americane și asiatice, punând în lumină, în opera sa de după anul 2021, credința ancestrală și dragostea de țară, devenind cel mai prolific tânăr scriitor român, desemnat de federația europeană Euro Education Federation. Despre Claudiu Dumitrache, cu referire la activitatea sa ieșită din comun, pentru care a fost distins cu unele dintre cele mai importante titluri și premii în domeniul cultural, vorbesc dicționarele și articolele nenumărate apărute în ultimii ani, iar noi, astăzi, vom aduce în prim-plan o scriere despre care unii spun că ar fi printre cele mai valoroase, însă alții cred că nu este un proiect tocmai potrivit. 

Acatistul lui Mihai Eminescu, o scriere inedită a lui Claudiu Dumitrache, publicată în revista Regal Literar în luna ianuarie a acestui an, este o rugăciune care se atribuie de obicei sfinților în creștinism. Autorul, despre care Christian Schenk nota că este mesajul poetului național al românilor în vălmășagul realităților contemporane, a avut, totuși, inspirația să alcătuiască un acatist poetului national, chiar dacă acesta nu este canonizat, Claudiu menționând caracterul simbolic și văzându-l pe Mihai Eminescu stâlp al Bisericii Ortodoxe Române și luceafăr al înțelepciunii românești. În finalul acatistului, Dumitrache a introdus și două poezii dedicate de Eminescu Fecioarei Maria, mama Mântuitorului Iisus Hristos.   

Despre ce sau cine l-a îndemnat pe Claudiu Dumitrache să scrie această poezie marelui poet național și geniu românesc Mihai Eminescu, artistul a răspuns la o întrebare esențială: 

Mihai Eminescu se regăsește peste tot în articolele și cărțile tale, dar cum ai decis să-i compui și un acatist? Crezi că Eminescu este sfânt?
Claudiu Dumitrache: Nu a fost un act tocmai rațional, acela de a alcătui un acatist pentru Mihai Eminescu. Eram după Ziua Culturii Naționale, după ce mai contemplasem la Eminescu, când, de undeva, mi-a venit această idee pentru care am început să scriu. Acatistul l-am scris în două zile, cu pauze de somn, mâncare și rugăciune, chiar și cu discuții independente de subiect, pe care le-am purtat cu diferite persoane; dar, parcă, continuu într-o transă. Nu m-am gândit prea mult la faptul că îi scriu un acatist adevărat lui Mihai Eminescu și că ar fi prea mult – ce vor spune unii (?), însă ceva îmi spunea că trebuie să existe în forma aceasta, fie și în mod simbolic pentru moment, ca de dragul unui romantism ortodox.  

Sunt conștient de faptul că nu poate fi canonizat prea curând, dar ceva îmi spune că nici nu se va sfârși lumea fără Eminescu în calendarul Bisericii Ortodoxe Române. Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu Bușulenga) mărturisea că, atunci când a scris „Eminescu și romantismul german”, dar nu numai, a avut sentimentul că cineva vorbește prin ea, că n-ar fi putut scrie prin propria-i pricepere. Și vă rog, dacă publicați această mărturie, să atașați și acest link (https://www.youtube.com/watch?v=-KFiFfTc7u8) , în care se regăsește declarația Maicii Benedicta, într-un reportaj realizat de TVR Iași. Într-o altă măsură, dar cred că de aceeași energie, am fost și eu atins, alcătuind „Acatistul lui Eminescu”. Nici eu nu m-aș fi gândit niciodată că aș putea să scriu ce am scris, fapt pe care îl recunosc fiind o sinergie foarte personală, pe care nu am putut să o refuz, pentru că, așa cum spunea și Maica Benedicta, simțeam că îmi oferă și puterea de a o face.   

Și Înaltpreasfințitul Bartolomeu Anania, așa cum am amintit și în acatist, a simțit acest „vuiet” care l-a posedat, în sensul bun, pentru a scrie într-o singură noapte „Imn Eminescului” – o lucrare poetică revelată, la citirea căreia unii o pot lua razna sau, simplu și pur, s-ar declara depășiți. Imnul Înaltpreasfințitului este o bijuterie la care trebuie să cugeți mult, nu se poate citi la fel cum se citește acatistul pe care l-am publicat eu, de exemplu. 

Indiferent de ce pot spune unii, nefiind de acord cu un acatist închinat lui Eminescu, spiritul eminescian pare să fie ceva ce nu s-ar percepe rațional totdeauna, la acest om cu proprietate de geniu rămânând în urmă o vietate, un egregor sau însăși prezența sa care sălășluiește în Mângâietorul, pe care unii au simțit-o, pe care cred că am simțit-o și eu, pe care sunt sigur că o mai simt și o vor simți mulți până la sfârșitul lumii.  

Acum, Zoe Dumitrescu Bușulenga îmi tot repetă în conștiință: „Apărați-l pe Mihai!”. Și e de înțeles pentru cine înțelege de ce e necesar și de ce avem această datorie. Prin urmare, „Acatistul lui Eminescu”, în forma pe care eu am publicat-o, va fi tratat ca atare de unii, dar de alții va fi, evident, tratat după cum au ei intenția sau posibilitatea. Să ne amintim că Duhul Sfânt, prin David, ne transmite să luăm învățătură, ca nu cumva să Se mânie Domnul şi să pierim din calea cea dreaptă, când se va aprinde degrab mânia Lui! Eminescu, prin măreția ce i s-a dat și prin mărturia lui de credință, rămâne întăritură Bisericii și, noi, alt Eminescu nu mai avem și nu vom mai avea.   

În general, operele intelectualilor sau artiștilor de rând se consumă și rămân explicate integral, adică moarte dintr-un anumit punct de vedere, se epuizează, ceea ce nu înseamnă neapărat că nu au valoare, dar Eminescu rămâne în picioare tot timpul, o continuă fascinație, în el regăsindu-se totdeauna un izvor nesfârșit, pentru că bem și descoperim noi dimensiuni ale cuvâtului, ceea ce se întâmplă numai la lucrurile care sunt date de Sus, la Sfânta Scriptură și la scrierile sfinților. Eminescu, cât a fost pe Pământ, a fost în Biserică, precum Hristos zice: „Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”. De altfel, „toate sunt deşertăciune”. Iar Sfântul Cuvios Iosif Isihastul, dați-mi voie să-l citez în final, spunea că „toate cele omenești, ce nu rămân după moarte, sunt deșertăciune! Vai nouă că luăm întunericul de aici drept lumină și lumina din Rai o ocolim ca pe întuneric, pentru mica plăcere a veacului acestuia. Vai de ticăloșia noastră, căci Dumnezeu strigă după noi să devenim fiii Lui, iar noi devenim fiii întunericului pentru un strop de miere. Dăm veșnicia în schimb pentru puțina plăcere. Vai, în ce înstrăinare de Dumnezeu ne aflăm și nu vrem să o înțelegem! De la ce înălțimi am căzut, nu vrem să ne dăm seama, ci cu rea voință ne astupăm urechile și ochii”.