Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Complexul zăbalei

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 5 (135), Mai 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Complexul zăbalei

Primit pentru publicare: 11 Mai 2020
Autor: Prof. Gruia COJOCARU, redactor al Revistei Luceafărul
Publicat: 12 Mai  2020

© Gruia Cojocaru, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


Complexul zăbalei

Deși reprezintă expresia supremă a Creației – din perspectiva Naturii, înveșmântată în suflu divin –, ființa umană este marele imitator de pe Pământ. Aș fi vrut să spun papagal, dar jigneam un reprezentant de soi al neamului păsăresc, neam care, nu doar că, de la Icar încoace ne-a inoculat visul de a pluti biruitor în albastrul văzduhului, dar ne-a conferit și modelul aplicativ al aparatelor de zbor. Și astăzi, cercetătorii din industria aviatică recunosc că, la baza proiectării oricăror tipuri de avioane, elicoptere și rachete stau formele distincte ale unor păsări. De pildă, compania europeană Airbus, care tocmai a detronat Boeing-ul american din poziția de lider mondial al construcției de avioane, a prezentat macheta unui avion hibrid-electric, după un concept inspirat din mecanica unei răpitoare înaripate; s-a mers atât de departe în copierea modelului de pasăre de pradă, încât în componența noului avion există inclusiv pene, controlate individual, care permit un control activ al zborului, după cum evidenția constructorul cu sediul central la Toulouse, Franța.

Mai jos, în rețeaua rutieră, care brăzdează suprafața uscatului de pe Pământ, avem o serie de animale, a căror formă aerodinamică o reprezentăm atunci când proiectăm un model nou de autovehicol. Dacă ne-am referi doar la cele de mare viteză, regele este fără îndoială ghepardul, corpul lui, capabil de un sprint de 100 de kilometri pe oră, în doar câteva secunde, fiind modelul clasic al inginerilor din sportul cu motor de la nivel mondial. 

Să coborâm în mare ori în ocean, ca să vedem asemănarea submarinelor cu vietățile subacvatice? Ar fi cam mult, așa că menționez doar că, poate nu întâmplător, cele mai puternice submarine din marina românească, activă în Al Doilea Război Mondial, au fost Delfinul, Rechinul și Marsuinul… Și, dacă urcând muntele vieții mi s-a golit hoțește rezervorul mașinii – da, știu, pana istețului, dar s-au subțiat buzunarele sub domnia covidului și-am fost nevoit să cobor de la volanul ce strunește caii putere –, pe drumul îndărăt, în care disec orizontul vremurilor prin ecuația propriului destin, m-am întrebat dacă, printre cei care îngăduie asupra acestor rostiri, există privitori ce au asimilat suficient de temeinic universul rural, încât să pătrundă în psihologia unui cal… Nu atât de profund cum au făcut-o Gârleanu, Preda și, mai ales, Tolstoi în Anna Karenina și în Holstomer – povestea unui cal – imnul suprem al revelării condiției calului pe Pământ –, dar să fi trecut, măcar cu o treaptă, de asimilarea patrupedului cu un biet animal de povară, de agrement ori de măcelărie. 

Momentul fundamental în înțelegerea unui cal e acela al inițierii, atunci când, pentru succesul demersului – fie că-i înhămat la căruță ori șaretă, fie că i se aruncă poveri în spinare – omul folosește zăbala. (O să-mi șoptească, poate, vreun cunoscător c-am uitat de căpăstru… Nu, acest prim element de harnașament se fixează în primele zile de viață ale mânzului, când animalul nu are dezvoltat instinctul libertății și nu percepe vreo traumă.) Tremurul nervos al unui armăsar, care mușcă întâia oară zăbala și zvâcnește nebun peste câmpuri – până când mâinile tale, dungate roșu de încordarea frâului, stăvilesc energia pământului – e o experiență unică, egalată doar de senzualitatea descătușată de ceasul rotund al voluptății furate… Estompată, înfrânată, strunită de duritatea zăbalei din acel moment, vigoarea calului se circumscrie cu o sălbăticie din ce în ce mai palidă nevoilor umane. Dar dac-ar scăpa din mâna ta, nu l-ai prinde decât cu pușca!, mi-ar replica un meșter mai șugubăț. Ba chiar mi-ar fi lesne să-l capturez – evident după ce mi-a flendurit niscaiva flori, zarzavaturi ori plante din cultura mare –, doar momindu-l (oh, ce cuvânt izbăvitor!) cu doi știuleți de porumb, zornăind ispititor într-o găleată, după care vajnicul armăsar acceptă și căpăstrul și frâul și pe mine în șa! E deprins deja cu puterea zăbalei, iar în timp o va iubi…

Mestecând energia prezentului, nu puteam rata similitudinea cu prietenul care, până mai alaltăieri, ne-a fost aliatul esențial în evoluția civilizației de care, gratuit și stupid, suntem atât de mândri. Asemeni calului, omul a tânjit permanent de-a lungul istoriei după libertate. Croindu-și drum spre o epocă eliberată de spectrul foametei, pentru mulți dintre trăitorii Terrei, omului i-a rămas din ce în ce mai mult timp de topit în consumuri ageabile, de la cele mai frivole, până la cele care-i canalizau energia spre zona hobby-urilor înalte. Astfel, odată cu sfârșitul celui de-al II-lea Război Mondial și, mai ales, după încheierea Războiului Rece,  spiritul liber uman, nealterat de presiunea unor cupole sociale, care odinioară acționau necruțător – Inchiziția, regele, domnitorul, nobilii, boierii, apoi tăvălugul negru și cel roșu –  a început să iasă din năvoadele confecționate de decidenții fiecărui palier al societății. Din acest motiv, când i-a suflat în pânze vântul, și statul de drept, prin suma pârghiilor sale, reunite sub domnia legii, s-a simțit obligat să păstorească conglomeratele umane cu mijloace ivite din sacul cu daruri, brevetat surâzător de ochiul vigilent al Fratelui cel Mare a lui Orwell…

Să încercăm o comparație între țăranul înfometat și umilit din anul 1907 și cel de după un secol – proaspăt beneficiar de subvenții europene? Am constata, dincolo de alte observații, că un segment dintre actualii țărani (termenul, atât de nobil, a devenit jignitor, în documente s-au născut fermierii!) au un standard de viață peste nivelul multora dintre boierii acelor vremuri – nu și prestigiul, importanța socială, firește – dacă punem la socoteală evoluția tehnologiei. O altă paralelă –  elevul anilor ’80 al secolului trecut, raportat la fratele său din deceniul al II-lea, mileniul III. Nu invoc grosimea cunoștințelor dobândite, la nivel mediu, în școală în cele două epoci, ci  relația elev-profesor și profesor-elev. În vreme ce odinioară dascălul era privit de elev ca fiind un semizeu, iar orele de curs sălășluiau în perimetrul rigorii didactice, în vremurile noastre tragerea de șireturi dintre cele două entități e un fenomen desprins din logica firescului. Aspectul în cauză – generat de omul politic, care, pentru a intra în grațiile poporului, a decredibilizat sistematic corpul profesoral – e o bucurie pentru copii, dar nu e tocmai confortabil pentru cadrul didactic, însă ultima remarcă e nerelevantă în analiză… 

Povestea ieșirii gloatei de sub cupola fricii de autoritate, adică de sub puterea zăbalei îi frământă dureros pe decidenții politici de pretutindeni. Deși înfierează regimul metalic nord-coreean – cea mai pură formă de totalitarism pe care mintea umană a inventat-o vreodată – democrațiile de tip occidental (în bazar, prin extensie, ne regăsim și noi), prin liderii lor, invidiază centralismul democratic din țara Președintelui etern, plecat cu treburi într-alt plan existențial… Exagerez?! Dar când striveați democratic oasele vestelor galbene, în Franța, din nevoia de liniște socială, cum era? Când uscați cu pulanul – la ora când aștern aceste rânduri! – vreun nenorocit, care nu s-a conformat disciplinei ordonanțelor, în Europa ori în America, cum e?! (Nu evoc aici episoade înspăimântătoare din ultimul veac, operă a democrațiilor consolidate, o voi face în materiale viitoare.) Uite că, pentru liniște socială pledează, în demența sa, și regimul de la Phenian…

Firește că am forțat ultima comparație din nevoia de luminare a unei frânturi din portretul universal al omenirii, unde decidenții fiecărui nivel social – de la primarul obscur al unei comune golite de viață, până la președintele celei mai influente națiuni – uzează de toate trucurile, inventate de consilierii de imagine, pentru a menține viu complexul zăbalei. Dintre șiretlicurile obișnuite, amintesc de introducea în spațiul public, la nivel guvernamental, a unor teme artificiale, fără nicio temelie reală. De pildă, vecinii din jurul nostru se înarmează, așadar ne paște războiul, deci, în consecință alocăm pentru apărarea națiunii un procent din PIB (Produs intern brut) în permanentă ofensivă,  suficient cât să sporească onest comisioanele pe care aristocrații zilei le vor dirija discret în paradisuri fiscale, în urma achiziționării de echipament militar numai bun pentru casație… Or, în altă zonă, care ține de alimentație. Pe fondul pandemiei Covid-19 și al unei secete agresive, care va diminua drastic producția agricolă globală a anului în curs – în SUA și Mexic, de exemplu, se întrevede o megasecetă, cu efecte devastatoare în viitor – în mass-media din România s-a făcut vorbire despre exporturile masive de cereale, în derulare, aspect care, în ultimă instanță, e un atac la siguranța alimentară a populației. Decidenții din Agricultura românească au contraatacat, întru liniște socială, precizând că nu trebuie să ne facem griji, deoarece  nu vom exporta grâu ori alte cereale în spațiul extracomunitar… Altfel spus, exportăm grâu în statele Uniunii Europene, care ne solicită marfa, iar acestea pot revinde surplusul în zona extracomunitară, cu adaus comercial ridicat, mai ales că o serie de țări, cu însemnat potențial agricol, cum ar fi Federația Rusă, au stopat livrările de cereale peste granițe.  Noi însă putem dormi liniștit, în vreme ce aluatul unduitor, cunoscut sub denumirea de cocă, nu ne va lipsi din supermarket-uri, grație amicilor europeni. Dar, atenție, niciun cuvințel despre peșcheșul din Vest, ca recompensă pentru c-am înghițit un produs cu valoare adăugată, care putea fi la îndemâna morilor și a brutăriilor autohtone!…

Am lăsat la sfârșit cireașa de pe tort… Cred că n-am s-o mănânc, deja risc să am insomnii, când mă gândesc la suta de grame de cireșe, pe care a trebuit s-o plătesc, după ce Matei, fiul meu de trei ani, a șterpelit o mână de fructe, care i-au făcut turcește cu ochiul de pe-o tarabă… Ce să-i mai fac, dacă și nesimțitele alea de cireșe sclipeau nerușinat precum cadânele în harem de sultan! (Să te mai trimită maică-ta cu mine la piață, băiete, c-o să te iau la Paștele Cailor!… Iarăși caii?!!!) Mă adun într-un târziu – după ce inima, scăpată din zăbala sângelui, cu greu și-a ostoit galopul – și mă-ntreb dacă nu cumva jocul cu pandemia în cauză a fost confecționat artificial, pentru că altfel, pe fondul sporirii libertăților individuale și colective, zăbala din mentalul omenirii se putea frânge. Se vedea clar că, până acum vreo două luni, jurnaliștii își permiteau critici sarcastice la adresa actorilor politici de prim rang, de la nivel național și global, iar astăzi, ca la un semnal, s-au împuținat cei care-și permit luxul unor abordări critic-raționale. Poporul însă, cu instinctul său sigur, a început să detecteze ipocrizia gulerelor albe, care ne vorbesc de distanțare socială după ce și-au mutat salonul de înfrumusețare, cu personal specializat, în a lor bătătură… 

Sigur că le-a fost teamă, când au început să strângă zăbala, întrucât exista pericolul ca ea să plesnească, de aceea, la debutul pandemiei au anunțat restrângerea progresivă a libertăților individuale. Nu așa ne anunțau languros duduițele de serviciu din salba aristocrată? (Nu-i nevoie să dau nume, dar recursul la memorie trebuie să funcționeze și aici!). Zăbala s-a materializat neașteptat de bine, pe fondul pompării de resurse financiare fără precedent în mass-media. Pericolul noului coronavirus, transformat în groază prin invocarea obsesivă, la orice oră din zi și din noapte, de majoritatea canalelor de știri – spun majoritatea, deoarece există și jurnaliști de radio și de televiziune integri, care, chiar dacă nu pot revela realitatea, pentru că și-ar pierde pâinea, introduc anumite nuanțe, ce pun sub semnul întrebării spălatul creierelor cu sos de ipocrizie! – a generat un atașament pentru zăbală, printr-o mișcare de magician. (Noi am introdus zăbala pentru siguranța voastră, dragi locuitori ai Terrei, este laitmotivul acestor vremuri, iar mulți dintre noi am ajuns să vedem în zăbală o șansă în plus de supraviețuire…) Da, un magician universal al păcii, cu rânjet sinistru, care s-a dorit a fi perceput drept zâmbet senin, ne-a furnizat complexul zăbalei pentru multe generații! Cu siguranță, vicleșugul cu ordonanțele militare în vreme de pace n-ar mai fi funcționat peste un sfert de veac, când frica de autoritate ar fi murit, dar acum obiectivul este îndeplinit – zăbala sapă și în creierul copiilor noștri, ce au început deja să asimileze înflăcărat atașamentul pentru autorități și pentru forța coercitivă a statului! 

O, dar ce milostivi sunteți, onorați decidenți politici de peste tot și de aiurea! Deja ați venit cu un set de măsuri întru relaxare. Și asta, în condițiile în care n-am ajuns – potrivit specialiștilor de voi agreați – în vârful pandemiei… Bunăoară, mai avem un pas și vom putea să circulăm liber, fără declarație în interiorul localității, binențeles, cu distanțare socială și mască, dioxidul de carbon pe care-l reinspirăm fiind furnizor de sănătate sigură pentru organism. Vă înțeleg, dragilor, slăbiți frâul gradual, atașamentul zăbalei e precum o metresă seducătoare, care – încântată că, în clocotul amurgului, te-a devorat în lavă de vulcan – îți jură fidelitate… Trebuie însă o confirmare a afectivității prin proba timpului. Prin urmare, ne permiteți să respirăm liber, doar până-n punctul în care individului îi este imposibilă ieșirea de sub cortina de fier (sic!) a decidentului politic din orice tip de societate. (Din acest punct de vedere, Coreea de Nord – prin Kim Jong-un, liderul dispărut surprinzător din agenda publică – e mult mai onestă, pentru că n-a avut nevoie de înflorituri puerile pentru a apăsa grumazul poporului.)

… Discut deseori cu medici români din Occident, care-s convinși de ipocrizia argumentelor ce au blocat și încă zăgăzuiesc viața oamenilor pe Pământ, dar care, la modul oficial – asemenea colegilor germani, turci, arabi, ruși etc. – nu-și permit să iasă din logica implementată de autorități. Concluzia lor a fost, în esență, că-și doresc enorm să vină cât mai repede momentul eliberării adevărului. 

Dar nu, adevărul nu va veni niciodată din surse oficiale, fraților, pentru că, după principiul corb la corb nu-și scoate ochii, există o solidaritate mută a decidenților politici din toate statele lumii, care și-ar frânge gâturile dacă ar recunoaște că tot spectacolul s-a pus în scenă pentru a ni se inocula complexul zăbalei. Că, dincolo de asta, intervine lupta deschisă pentru reconfigurarea sferelor de influență ale lumii, e o altă discuție.

… Dar poate că la nivel mondial va crește speranța trezirii maselor, dacă se vor înmulți, printre aristocratii momentului, vocile critic-raționale, precum cea a deputatului Herbert Kickl, din Consiliul Național al Austriei, despre care-am pomenit într-un material mai vechi, și, de curând, cea a deputatului Vittorio Sgarbi, care, în Camera Deputaților din Parlamentul Italian, la 24 aprilie 2020, referindu-se la Covid-19 a invocat nevoia de a spune adevărul în contra ipocriziei și minciunii și a susținut că cei 25 000 de morți au decedat de infarct, de cancer, iar, din acest motiv, numerele victimelor  vehiculate de guvernanți sunt  false și au menirea de a-i teroriza pe italieni… 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.617 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5