Emil (în realitate, Emilian) Bodnăraș s-a născut la 10 februarie 1904, în satul Iaslovăț din comuna cu același nume, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria (astăzi, în județul Suceava) și a murit la 24 ianuarie 1976, la București, fiind înmormântat în cimitirul din satul natal. A absolvit Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Școala Militară din Timișoara, Școala specială de ofițeri de artilerie din București și Școala superioară a serviciilor speciale sovietice din Moscova. A fost căsătorit și a avut doi fii (unul fiind adoptat) și o fiică. În anul 1932, a dezertat din Armata Română și a fugit în U.R.S.S., unde a primit cetățenia sovietică și a fost racolat de Directoratul principal de spionaj militar și pregătit ca agent sovietic. În anul 1935, s-a întors ilegal în România cu misiuni de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, fiind arestat în același an. I s-a retras cetățenia română și a fost condamnat inițial la zece ani de detenție, reduși, ulterior, la cinci, pe care i-a executat. În închisoarea Doftana, s-a împrietenit cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar, după eliberare, în anul 1940, a devenit membru al Partidului Comunist din România. În timpul ofensivei sovietice din luna august 1944, a coordonat activitățile de sabotare a porțiunii de front din Moldova numită „Poarta Iașului”. La 23 august 1944, a făcut parte din grupul de comuniști care i-a preluat în custodie pe Ion Antonescu și Mihai Antonescu, pe care i-a predat autorităților militare sovietice. În anul 1945, a devenit membru al Comitetului Central și al Biroului Politic al P.C.R., iar, din anul 1946, a fost deputat în toate legislaturile Marii Adunări Naționale. A organizat fraudarea alegerilor parlamentare de la 19 noiembrie 1946 și înscenarea de la Tămădău de la 14 iulie 1947. În anul 1947, a fost avansat la gradul de general-colonel, fiind numit comisar politic al forțelor armate. A deținut funcțiile de ministru al Apărării Naționale (1947-1955) – când a coordonat activitatea de sovietizare a armatei, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1954-1955), prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1955-1957, 1965-1967), ministru al Transporturilor și Telecomunicațiilor (1957-1959), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1957-1965) și vicepreședinte al Consiliului de Stat (1967-1976). La 22 martie 1965, a sprijinit alegerea în fruntea partidului a lui Nicolae Ceaușescu. A fost distins cu zeci de înalte ordine și medalii. Între anii 1976 și 1996, comuna Milișăuți (astăzi, oraș) din județul Suceava, în care fusese înglobat satul Iaslovăț, s-a numit Emil Bodnăraș. În prezent, în fața căminului cultural din satul natal se află amplasat un bust al său (!).

Mihai Breabăn s-a născut la 5 noiembrie 1932 și a fost învățător în comuna Iaslovăț, județul Suceava, unde a și murit la 25 mai 2013. Despre viața și activitatea lui Emil Bodnăraș, mi-a vorbit într-un interviu cel puțin straniu, realizat la 30 octombrie 2012, la Iaslovăț.

– Vă rog să vă prezentați.
– Mă numesc Mihai Breabăn.

– Care era numele real al lui Emil Bodnăraș?
– Eu îl știu de Emil Bodnăraș, însă am auzit că-l chema Emilian.

– Cine au fost părinții lui?
– Tatăl său era ofițer în armata austro-ungară, căsătorit cu o fată din Brașov. A fost repartizat la Câmpulung Moldovenesc și, de acolo, Emil a fost adus la mătușa lui din satul Bodnăreni, comuna Arbore [județul Suceava], învecinată cu comuna Iaslovăț, unde a rămas până când a plecat la studii.

– Cine l-a crescut, de fapt?
– Părinții, până la patru ani, iar apoi mătușa lui, până a mers la școală.

– Unde a făcut studiile?
– A urmat școala primară la Câmpulung Moldovenesc, după care a absolvit Liceul Militar din Cernăuți. Înainte de terminarea războiului, a plecat la Moscova, de unde a revenit în țară, odată cu Ana Pauker, Teohari Georgescu și trupele sovietice, pentru a instaura, împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, regimul comunist.

– Câți copii au fost la părinți?
– De toți, trei: cel mai mare a fost Emil, al doilea – Manole, iar ultimul – Aurel.

– Ce cariere au avut?
– Emil a fost militar toată viața, Manole, de profesie fotograf, a avut funcții de răspundere pe țară în domeniul sportului, după care a fost de mai multe ori ambasador – ultima dată, în Albania, iar Aurel a condus firme de partid în județul Ilfov.

– L-ați întâlnit vreodată?
– Da; prima oară, a venit cu un elicopter care a staționat în vale și, auzind că mătușa lui mai este în viață, l-am văzut plecând la ea, la Bodnăreni. Altă dată, pe când trăia badea Toader, unchiul lui, a venit la Iaslovăț și mai întâi a mers la vară-sa, Ioana Magdici, care i-a spus: „Măi, vere, ajută-ne să ne recăpătăm pădurile, că nu avem cu ce trăi.” Și badea Toader tot așa îl necăjea… El i-a zis: „Măi, Ioană, n-am cum; legile-s legi, ne-am necăjit mult până am ajuns aici, așa că nu se mai poate. Dar o să vă ajut cu alte treburi; biserica voastră trebuie renovată și îngrădită, la fel și căminul cultural…” Pe urmă, s-au făcut școala, drumurile și niște poduri. Cu timpul, ar mai fi venit, dar, din cauză că neamurile lui îi tot cereau ba una, ba alta, el le-a spus: „Măi, dacă mă tot necăjiți, n-o să mai vin la voi, că sunt în vârstă și nu am multe posibilități.”

– Descendenți ai lui în viață mai sunt?
– Nu prea au mai rămas. Toader și Ioana au murit de mult, ca și Gheorghe și Agapie, fiii lui Toader; mai sunt doi copii ai lui Agapie – unul, pe care-l cheamă chiar Emil, trăiește aici și altul, Ion, e în București.

– Cum ați aflat de sfârșitul lui?
– Într-o zi, s-a auzit că, fiind bolnav, a murit. După dorința lui, trebuia să fie adus direct la noi; totuși, mai întâi a ajuns cu un elicopter la Câmpulung Moldovenesc, unde a fost depus timp de trei zile, după care a fost adus aici cu un car tras de patru boi. În timpul slujbei, biserica a fost înconjurată de armată, apoi a fost purtat pe brațe până la mormânt, fiind înhumat cu onoruri militare în curtea bisericii; au fost trase salve de arme, s-au ținut discursuri și au bătut clopotele. Din partea Comitetului Central al partidului, n-a venit nimeni, dar a fost foarte multă lume, îmbrăcată în costume naționale, din toate părțile, că nu mai încăpeau nici pe drumuri. După ceremonie, mormântul a fost păzit de armată vreo șase luni, ca să nu se întâmple ceva.

– Care este opinia localnicilor despre el?
– Foarte mulți îl apreciază ca om de stat și fiu al satului; de aceea, merită să fie amenajat un muzeu care să-i poarte numele, iar, după mine, Iaslovăț ar trebui să se numească Emil Bodnăraș.

– Când a fost ridicat bustul lui din fața căminului cultural?
– Imediat după ce a fost înmormântat, dar la început a fost din bronz. La revoluție, a fost luat și nu mai știu ce s-a făcut cu el; după aceea, a fost amplasat altul, din ipsos, pe același soclu.

– Prezența lui nu a fost contestată?
– Au fost câțiva huligani care strigau pe-aici, pentru că atunci lumea era turmentată și nu știa ce-i cu ea; dar, după aceea, le-a părut rău, fiindcă, prin metodele lui de conducere, el a ajutat nu numai comuna, ci și întreaga țară.

– Prin aceleași metode de conducere, Emil Bodnăraș a slujit un regim criminal, care a trimis în pușcării și la moarte sute de mii de oameni complet nevinovați – țărani, intelectuali, bancheri, industriași, moșieri, demnitari ai statului –, scoși din casele lor, cu copii rămași pe drumuri; știți asta?
– Treburi de-astea nu le cunosc prea bine, pentru că, pe atunci, nu erau nici aparate de radio, nici televizoare…

– Nici că pe soclu se află statuia unui spion sovietic și, deci, trădător de neam?
– Nici.

– Cum, dumneavoastră chiar nu cunoașteți aceste realități??
– Nu cunosc. Auzeam că au fost și de-astea, dar nu cu urechile mele [!] – numai prin discuții, însă prea puțin.

– Nici n-ați citit după aceea din cărți sau din presa actuală? N-ați auzit la radio, n-ați văzut la televizor? Ați fost învățător, totuși…
– Mai puțin a fost presă aici…

– …Deci, nu știți istoria țării!
– Nu cunosc.

– Ce au fost părinții dumneavoastră?
– Erau agricultori.

– Au avut pământ?
– Da, două hectare și 70 de ari.

– Ce s-a întâmplat cu el?
– Prima dată, în 1947, s-a trecut la întovărășire, iar apoi, în 1949, a început colectivizarea.

– Părinții au cedat ușor pământul? Și, după aceea, le-a fost mai bine fără el?
– La început, n-au renunțat ușor, dar nu-și dădeau seama, că mama avea patru clase, iar tata – niciuna; însă a venit un inspector școlar, care le-a spus: „Dacă nu vă înscrieți în colectiv, băiatul nu va mai fi primit la școală!” Și s-au înscris. Pe urmă, au regretat, că mi-au zis: „Uite, măi, Mihai, ce-am pățit și acum ne pare rău, că poate ți-am făcut o greutate.” Dar azi, o ducem destul de bine.

– A fost bine pentru familia dumneavoastră că a rămas fără pământ, animale și atelaje?
– A fost bine.

– …Că i-au lăsat săraci lipiți??
– Nu chiar, că le-a mai rămas grădina de 30 de ari.

– …Și copilul!
– Da, îi ajutam și eu, că tata era invalid de război.

– Dar pământul a fost dintotdeauna averea țăranului!
– Da, dar n-au mai avut grijă de arat, de însămânțat…

– Cu alte cuvinte, i-au scăpat de grija lui!
– I-au scăpat. Și astăzi, mulți îmi spun: „Domnu’ Breabăn, ai umblat cu colectivizarea […] și ne-am înscris; acum, ne-am luat pământul înapoi, dar am mai ținut doar o jumătate de hectar și pe restul l-am dat, că-i greu de muncă.”

– Ați recuperat pământul părinților?
– Nu.

– Dar dacă v-ar lipsi astăzi cineva de grijile casei și ale grădinii și le-ar naționaliza, ar fi bine?
– Ar fi bine.

– …Să rămâneți pe drumuri!
– Nu mi-e frică.

Florin Bălănescu