În acest studiu îmi propun să evidenţiez caracterul modern al sistemului antroponimic românesc din Gorj şi tendinţele pe care acesta pare să le urmeze. Voi realiza un studiu sincronic, făcând o analiză detaliată a numelor actuale aşa cum reies ele din sistemul oficial de denominaţie, o evidenţă a sistemului popular de denominaţie şi un studiu diacronic al poreclelor. În deschiderea capitolului de faţă mi se pare importantă definirea termenilor generici cu care vom opera: nume de botez, prenume, nume de familie, supranume, poreclă. Astfel, numele de familie este un nume de persoană individual, primit în virtutea apartenenţei la o familie sau prin înrudire directă şi indirectă. În sistemul românesc actual numele de familie primit la naştere sau la căsătorie este al tatălui, respectiv, al soţului, cu menţiunea că soţia poate să-şi păstreze numele ei sau să-l adauge la al soţului.
Termenul de nume de familie cunoaşte şi o a doua accepţie: nume colectiv al unor persoane între care există relaţii de rudenie directă sau indirectă .
Prenumele este un nume de persoană individual dat copilului la naştere. Dacă acest nume este primit cu prilejul creştinării prin botez, între prenume şi numele de botez se creează o sinonimie perfectă. Se întâlnesc şi cazuri în care părinţii nu se adresează copilului cu numele de botez, ci preferă să folosească un alt prenume, cel mai adesea neînregistrat în actele oficiale.
Supranumele este un nume care are funcţia de a individualiza suplimentar o persoană. De aceea el este neechivoc, făcând referire la profesia sau la ocupaţia purtătorului, la apartenenţa etnică a acestuia, la trăsături fizice, psihice sau morale.
Supranumele, alături de poreclă, constituie baza sistemului popular de denominaţie. Graniţa dintre supranume şi poreclă e foarte labilă. Porecla are valoare afectivă iar capacitatea ei de individualizare e superioară faţă de a supranumelui.
I.-A Candrea definea porecla drept „acel cuvânt prin care poporul loveşte năravul sau defectul cuiva” . Este suficient ca porecla respectivă să fie transmisă ereditar sau să fie preluată şi de alte persoane, ca ea să se transforme într-un supranume. Concomitent cu aceasta are loc şi tocirea sensului iniţial.
Numele de familie
Evoluţia onomasticii româneşti este îndeaproape legată de evoluţia istorică a poporului român şi a limbii române. Fondarea sistemului de denominaţie românesc a fost rezultatul unui proces amplu care s-a dezvoltat în patru mari etape :
1. Constituirea unui sistem de denominaţie personal prin romanizare şi creştinare;
2. Fixarea sistemului onomastic românesc medieval (sec. XI-XIV);
3. Consolidarea sistemului onomastic românesc (sec. XV-XVII);
4. Modernizarea sistemului onomastic românesc (sec. XVII-XX);
Aşa cum rezultă din inscripţiile găsite pe teritoriul ţării noastre, numele traco-dace au fost înlocuite cu nume latineşti. Prin creştinare are loc o generalizare a unor forme onomastice religioase în toată lumea creştină. Prin filieră cultă (bisericească), numele biblice devin tot mai cunoscute impunându-se în faţa numelor laice, provenite din elemente lexicale româneşti.
Un factor important în constituirea sistemului denominativ îl joacă elementul migrator (slavii), de la care românii au preluat diferite nume, atraşi de noutatea lor, de prestigiul social al purtătorului, de nevoia de înnoire şi mai ales pentru că erau nume calendaristice. Trebuie menţionat că primele care au adoptat noile variante au fost clasele superioare. Formele onomastice erau simplificate, se folosea un nume unic care putea fi un nume de botez ori un supranume. Curând vor apărea supranumele ereditare care anticipează numele de familie. Cel mai adesea în actele oficiale o persoană era identificată printr-un nume (supranume), căruia i se adăugau diferite grade de rudenie, mergând până la a patra generaţie. În acest context era necesara o consolidare a sistemului onomastic, când numele unice vor ceda definitiv locul numelor duble (prenume şi un nume adiţional), apoi se va dezvolta o formă derivată cu sufixul –escu ataşat unui patronim sau unui nume topic folosit ca nume de familie.
În 1985 se dă legea numelor de familie , fiecare cetăţean va fi obligat să poarte un nume de familie şi un prenume. În mediul rural această trecere nu a fost altceva decât ridicarea supranumelui la rangul de nume de familie. Pe lângă această modalitate s-a mai folosit şi aceea a derivării cu sufixe, în special cu sufixul –ean ataşat numelui zonei geografice din care provenea persoana şi cu sufixul –escu, ataşat numelui tatălui (pentru a indica filiaţia), numelui moşiei sau numelui satului.
Numele de familie pot fi simple sau derivate, ele pot da informaţii referitoare la profesia, ocupaţia, originea individului, trăsăturile fizice, psihice sau morale, referitor la religie etc. Ele pot avea ca punct de plecare:
• Nume de botez (calendaristice, biblice, hagiografice, teoforice) sau nume laice, cu sau fără sufixe
• Hipocoristice (variante prescurtate ale numelor sau prenumelor)
• Apelative
• Toponime
• Supranume
• Porecle

Originea numelor de familie
Împrumuturi din alte limbi
Onomastica este cel mai permeabil capitol al limbii, supus influenţelor modei. Numele străine sunt adoptate datorită noutăţii şi extravaganţei lor. Preluări de nume din onomastica străină au avut loc din cele mai vechi timpuri şi, pe măsură ce îşi pierdeau farmecul noutăţii, unele au dispărut, altele şi-au consolidat poziţia, suferind tot felul de adaptări. Cele mai puternice nume străine au stat la baza formării altor nume (prin derivare sau prin compunere), dar numele formate pe teren românesc şi cu mijloace româneşti, chiar dacă au ca punct de plecare un nume străin, sunt considerate româneşti. Deci, vorbim de împrumuturi în cazul numelor doar atunci când între forma rezultată şi etimonul-bază legătura este foarte vizibilă.
Majoritatea patronimelor de origine străină din localitatea Stăneşti, de exemplu, sunt de provenienţă slavă. Influenţa slavă a fost destul de puternică la nivelul întregii limbi, nu doar în ceea ce priveşte onomastica. Ea s-a realizat susţinut pe cale populară şi pe cale cultă, prin biserică. Printre antroponimele de origine slavă înregistrate în localitatea noastră, cităm: Călin < bg. Kalin, Cârstea < sl. Krestea < v. sl. Krǔstǔ, , Chiţa < bg. Kitsa, Drăgan < sl. Dragan, Iancu < bg. Janko, Ilinca < bg. Ilinka, Ivanof < sl. Ivanov, Mladin < sl. Mladin, Savu < bg. Savo, Stan < sl. Stana, Stoica < bg. Stojka, Trică < bg. Trika, Voicu < sl. Vojko .
Altă influenţă care a afectat onomastica românească şi implicit onomastica oltenească a fost cea grecească. Numele de origine grecească sunt inferioare numeric celor de origine slavă. Exceptând numele biblice, pe care le vom discuta într-un paragraf separat, patronimele de origine greacă înregistrate de noi sunt: Istrate < Evstratios, Sima < Sima.
Prenumele
Prin tradiţie, copilul primeşte un prenume religios, un nume de sfânt sărbătorit în zilele respective, ori un nume laic. Prenumele sunt stabilite de către părinţi, uneori de către naşi şi va fi, de regulă, identic cu al naşului/tatălui, dacă este băiat, sau cu al naşei/ mamei, dacă este fată.
Cam până în 1970, copilul primea un singur prenume, de natură religioasă, după care s-a trecut la prenumele dublu, format dintr-unul religios, şi altul laic, ori amândouă religioase, laice iar în prezent se manifestă tendinţa de a fi folosite două prenume laice. Nu rare sunt cazurile când părinţii optează pentru un anumit prenume doar datorită prestigiului social pe care îl are o persoană numită în acest chip. În primii ani, părinţii preferă o formă hipocoristică a prenumelui înscris în cartea de identitate, cunoscându-se situaţii în care această formă devine prenumele sub care îl vor recunoaşte semenii toată viaţa: Culai < Nicolae, Culiţă < Niculăiţă, Liţă < Niculăiţă, Miti < Dumitru, Gigel < Gigi < Gheorghe etc.
Începând din 1990, părinţii au fost tot mai tentaţi să-şi boteze copiii în funcţie de numele personajelor din filmele seriale, spaniole sau americane: Graţi, Rambo, Jamelia, Olivia, Gigiola. Legat de aceste forme, preotul este cel care are un cuvânt greu de spus, de obicei împotriva adoptării lor, ca fiind nespecifice spaţiului românesc.
Cele mai multe dintre prenumele localnicilor din Bărbăteşti sunt de origine străină, dar sunt considerate româneşti, deoarece au pătruns de destulă vreme în limbă, din nevoia de înnoire a sistemului denominativ. Exotismul lor a făcut mult mai accesibilă adoptarea lor.
Cea mai puternică influenţă a avut-o onomastica grecească, introdusă o dată cu creştinismul, fie direct, fie mai ales prin filieră slavă. Numele teoforice (ebraice), numele apostolilor, ale martirilor sau numele sfinţilor (hagiografice) pătrund prin intermediul bisericii în sistemul onomastic românesc. Printre prenumele feminine care s-au păstrat şi sunt folosite în localitatea noastră , cităm: Alexandru < Aleksandros „care protejează pe oameni”, Andrei < Andreas < subst. Andreia „bărbăţie, curaj”, Anastasie < Anastasios, Anastasia „învierea lui Cristos”, Aritina < Haritine „graţie divină, bucurie”, Ecaterina < Ekaterine, Denisa < Dionisos „zeul vinului”, Dumitru < Dimitrios „care aparţine Demetrei”, Elena < Helene, probabil o străveche divinitate a luminii, cf. helane „torţă” şi hele, heile „strălucire”, Eufrosina < Euphrosyne „voioşie, bucurie”, este una din cele trei graţii, Eugenia < Eugenios „de neam bun, nobil”, Evdochia < Eudokia „bunăvoinţă”, Filofteia < Philothea „iubitor de Dumnezeu”, Gheorghe < Georgios „agricultor”, Grigore < Grigorios „treaz, veghetor”, Nicolae < Nikolaos ”victoria poporului”, Paraschiva < Paraskene „vineri”, ziua în care are loc pregătirea pentru sabat, Sofia < Sophia „înţelepciune”, Stelian < Stylianos „stâlp, coloană”, Tudor < Theodoros „darul lui Dumnezeu”, Toma < Thomas „geamăn”, Vasile < Basileios „rege, regal”, Zenovia < Zenobios „zeul vieţii”. Unele dintre acestea vor fi pătruns şi prin intremediu slav, prin calendarul creştin.
O altă serie de prenume au la origine un etimon latin. Unele aveau în latină statut de substantive comune, transformându-se după un timp, când sensul lor devine tot mai incert, în nume proprii. Dintre acestea, le vom cita pe cele pe care le-am regăsit în cercetarea noastră: Adriana < Hadrianus „de la Marea Adriatică”, Angela < Angelus, „trimis, sol”, Augustina < Augustinus „cel ce trezeşte la viaţă, cel ce împarte bunătatea”, Aurelia < numele de gintă Aurelia „aur”, Claudiu < Claudus , Constantin < Constans,-tis „ferm, puternic”, Cornelia < numele de gintă Cornelia, a cărei efigie era cornul, Cristina < Christina, un derivat de la Christus, specializat pentru nume de persoană, Emil < Aemilius, Florin < Florus Iuliana < Iulia, numele unei străvechi ginte romane, Marius < Marius, nume gentilic, derivat de la un etrusc maru „om”, Maxim < Maximus „cel mare”, Paul < Paulus „cel mic”, Silvia < silva „pădure”, Tatiana < Tatianus < tata, Traian < Traianus, Valentin < Valens,-tis „cel ce e sănătos”, Victoria < adj. victor,-is „învingător”. Trebuie precizat că multe dintre acestea au intrat prin filiera altor limbi moderne ( franceză, italiană) . Ele sunt nume culte.
O serie de nume s-au transmis din ebraică prin filieră greacă sau latină pe calea textelor religioase. Ele fac trimitere într-un fel sau în altul la Dumnezeu, de aceea se mai numesc şi teoforice: Ana < Hannah „milă, îndurarea, ascultarea rugăciunii, Yahve a avut milă”, Daniel < Daniel „Dumnezeu e unic judecător”, Elisabeta < Elisheba „Dumnezeu e perfecţiunea” sau „Dumnezeu este jurământul”, Gabriel < Gabriel, ”Dumnezeu este puternic”, Ilie < Elijahu „Yahve e adevăratul Dumnezeu”, Ion < Johanan (Jo”Yahve”, hanan „milă”), Iordana < hidr. Iordan, râul în care a fost botezat mântuitorul, Mihail < Mikael „Cine este ca Dumnezeu”, Samuel „el este cel care a dat numele”, Simina < Shimeon „ascultare”, Eclane < Elcana (tatăl lui Samuel) „Dumnezeu este lumină”.
Prenume de origine slavă: Bogdan < bog „Dumnezeu „+dan „dar”-„dăruit de Dumnezeu, formă echivalentă cu ebr. Jonathan, Natanael, gr. Theodorus, lat. Deodatus, Mircea (mir „pace”), Radu „vesel”, Vlad „stăpân”.
Din cercetarea noastră reiese că unele nume precum: Aritina, Aristică, Eufrosina, Evdochia, Filoftia, Ilarion, Leontie, Păuna nu au mai fost folosite deloc în ultimii 30 de ani, fiind preferate prenume mai noi, ca Alina, Anda, Cătălin, Dorel/Dorina, Liliana, Liviu, Luminiţa, Rodica etc.
Totuşi, cele mai frecvente prenume feminine în localitatea Stăneşti sunt: Maria, Elena Ioana, Ileana Floarea, Mihaela, Cristina, iar masculine: Constantin, Ion, Gheorghe, Nicolae, Vasile, Mihail, Dumitru, Ilie, Petre, în general, nume vechi folosite prin tradiţie.
Graiul din Oltenia este, prin excelenţă, un grai conservator, fapt care poate fi pus în evidenţă mai ales prin aceea că a păstrat nu numai un fond lexical comun din substratul autohton ci şi o cantitate mare de termeni topici de aceeaşi sorginte. Mai mult decât celelalte graiuri ale dacoromânei, cel din Oltenia e mai păstrător al acestui fond lexical transferat în onomastică.

BIBLIOGRAFIE

1. Candrea, I-A., Densusianu, Ov., Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea), [Bucureşti], Editura Paralela 45, [2003].
2. Dicţionarul toponimic al României.Oltenia, Craiova, Ed. Universitaria (coordonator Gheorghe Bolocan), vol. I, 1993, vol. II, 1995, Vol. III, 2002, vol. IV, 2003.
3. Dicţionar de frecvenţă a numelor de familie din România vol. 1, A-B, Craiova, Ed. Universitaria, 2003 (coordonator Teodor Oancă).
4. Aurelia Bălan-Mihailovici, Dicţionar onomastic creştin. Repere etimologice şi martiriologice, Bucureşti, Editura Minerva, 2003
5. Emilian Bureţea, Contribuţii la studiul toponimiei româneşti, Craiova, Ed. Universitaria, 1994.
6. Camelia Firică, Porecle şi supranume în Oltenia (Teză de doctorat), Timişoara 2005.
7. Vasile Frăţilă, Lexicologie şi toponimie românească, Ed.Facla, Timişoara, 1987.
8. Vasile Frăţilă, Cercetări de onomastică şi dialectologie, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2004.

*