Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Constantin Brâncuşi – o artă dedicată abstracţiunii

Cosmina,Oltean,Primit pentru publicare: 18 mai 2016
Autor: Cosmina Marcela OLTEAN, ITA II
Publicat: 20 mai 2016
Editor: Ion ISTRATE

 

 

Constantin Brâncuşi – o artă dedicată abstracţiunii

Arta nu e o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea adevărată,
în singura realitate valabilă. (Brâncuşi)

Problema abstractizării în artă din perspectivă psihologică

O gândire orientată spre abstract, cu scopul de a creea ceva nou, se educă. Aceasta se formează în timp, bazându-se pe mult studiu şi exerciţiu. Mulţi artişti de-a lungul istoriei au mărturisit că au învăţat întâi să deseneze imitând cât mai fidel natura ori obiectul reprezentat şi că doar o astfel de performanţă poate educa o gândire care să surprindă esenţialul, creând un produs abstract. Cu precădere în rândul artiştilor, o gândire educată să surprindă esenţa lucrurilor, este indispensabilă mai ales în arta zilelor noastre, când abstractizarea este căutată. De la complex la tot mai simplu, pare a fi deviza.

Picture7Pus în raport cu concretul, care corespunde modurilor realităţii, abstractul aparţine spaţiului conceptual şi transformă concretul. Teritoriul concretului este mai vast decât al abstractului, mai simplu şi mai uşor explicabil. Din înţelegerea sensului concretului putem extrage semnificaţia abstractului. O reducere la esenţial, o stabilire a priorităţilor, este o nevoie a fiinţei umane, aplicabilă pe toate laturile vieţii. La fel este şi în artă. Ajungi la concluzia că esenţa e totul şi că lucrurile simple sunt de fapt cele mai complexe. Este, poate, un mod de a pune ordine în lucruri. Acesta să fie motivul pentru care tindem spre abstract? Mi s-a părut oportun să cer şi părerea unui psiholog, mai precis a d-rei prof. Victoriţa Croitor (sociolog, psiholog). Iată ce observaţii a facut în legătură cu problema abstractizării:

Cel mai complex stadiu în dezvoltarea cognitivă descrisă de Jean Piaget ce este caracterizat de adaptare, flexibilitate și utilizarea conceptelor și generalizării. Prin exercițiu, stimulare a creativității și evident lectură. Bazele gândirii abstracte sunt reprezentate de gândirea critică. Creația liberă, prin unicitatea dată de autorul ei, formează premisele unei dezvoltări durabile a, filozofic vorbind, trezirii conștiinței de sine.

Pornesc de la afirmațiile lui Heidegger ”Opera de artă deschide într-un fel specific ființa ființării. Pentru că de fapt în operă survine această decshidere, adică ieșirea din ascundere, adică adevărul ființării. Arta este punerea-de-sine-în-operă a adevărului.” Pe de altă parte Stephen Hawking crede că ”dacă nu vom avansa în profunzime, vom avansa în complexitate și ne vom afla mereu în centrul unui orizont al posibilităților care se lărgește.”

Disciplina interioară e o nevoie dezvoltată la nivel superior de cei care transformă creativitatea în artă, prin procesul abstractizării. Da, operele de artă pot fi considerate tehnici proiective de autocunoaștere a trăirilor afective cele mai complexe. Dar să nu uităm că la bază acestea prezintă de cele mai multe ori un sens enigmatic. Intenția artistului este aceea de a da ocazia publicului să ofere propria lui interpretare. Lucrările de artă, tematică sau abstractă, diversifică accesul la nivelurile psihice cele mai profunde, spre exemplu inconștientul.

Lumea  ”intens digitalizată”  de astăzi reduce accesul la gândirea reflexivă, însă arta abstractă o favorizează și dezvoltă durabil. În orice instituție care oferă educație ar trebui să existe programe și activități de dezvoltare a creativității.(1)

O personalitate artistică completată de o gândire filosofică

ColBrArta brâncuşiană presupune nu numai o coborâre spre originile comune şi sensurile simbolice primordiale, dar totdeauna şi o ridicare spre ceea ce se află implicat în aceasta, ca ontologie şi filosofie a formei estetice. Intervalul 1907-1910 e cel în care au apărut temele fundamentale ale creaţiei brâncuşiene.(2) Anul 1910 a fost rodnic şi a început cu ciclul Păsărilor, al Muzelor adormite, care pun problema ovoidului cu toate dezvoltările ulterioare şi implicaţiile metaforice, până se va ajunge la forma absolută a Începutului lumii. A pornit şi ciclul Domnişoara Pogany, din care va realize 11 variante în perioada 1910-1933.(3)

Componenta neoplatonică a gândirii brâncuşiene

Opera sculptorului ne-a atras atenţia asupra curentului de gândire platonic care i-a hrănit substanţa. ‘’Locul comun a lui Brâncuşi <<neoplatonic fără ca el însuşi să-şi dea seama de asta>>, va trebui de acum corectat, căci Brâncuşi a fost pe deplin conştient asupra acestui fundament spiritual al unora dintre operele sale. El deţinea scrierile lui Platon şi cunoştea elemente ale tradiţiei esoteric neoplatonice.’’ (Friedrich Teja Bach)

E cunoscută împrejurarea conform căreia sculptorul nu dezvăluia cu bucurie semnificaţia operelor sale. Această stare a ocultării înţelesului lor pare să se fi extins şi asupra raporturilor pe care le întreţinea cu gândirea şi textele lui Platon. Chiar dincolo de semnificaţia oricărui text, un anume segment al iconografiei lui Brâncuşi pledează în acest sens: sculpturile intitulate Platon, Socrate, Cupele lui Socrate, seria Muzelor adormite, variante ale lucrărilor Prometeu şi, prin extensie, seria ovoidelor, toate stau mărturie pentru acest filon clasic al inspiraţiei. Dar nu densitatea mărturiilor e relevant, ci simpla lor existenţă. A şti că Brâncuşi a parcurs texte platonice e suficient pentru a putea postula că a citit un anume text, de vreme ce semnificaţia unor opere se constituie în oglinda semnificaţiei textului, cum e cazul Cuminţeniei pământului şi a Sărutului, opere ce preiau semnificaţia unui fragment al dialogului platonic Banchetul. (4)

Reducerea la esenţă

Dacă misiunea artei, spunea Panofsky, ar fi adevărul în sensul ideilor, ceea ce ar însemna că intră oarecum în concurenţă cu cunoaşterea raţională atunci ar rezulta că rostul artei este să reducă universal vizibil la forme generale.(5) La fel credea şi Brâncuşi, iar acest lucru reiese din unul dintre multele aforisme pe care ni le-a lăsat şi care sună astfel: arta nu reprezintă ideile, ea le dă fiinţă. O adevărată operă de artă se naşte pe de-a-ntregul în afara raţiunii căci ea e raţiunea însăşi. El extrăgea elementele figurative care stânjeneau forma plastic şi îşi urma drumul până când, prin puritatea sa, forma ajungea brancsă fie expresia unei idei pure. Nu era vorba despre o abstracţie geometric sau lirică, ci de apropierea de idea platonică.(6)

Brâncuşi a forţat timpul să lucreze în favoarea formei. A făcut, probabil intenţionat, necunoscută cauza formală a complexului. A încercat să dezlege ceva care a fost gândit de la început să fie şi să rămână o enigmă.(7) Cu Brâncuşi revenim la ecuaţia creativă obsedantă pentru paradigma spirit-natură-Dumnezeu. Prin fondul creaţiei sale, devine creatorul unor începuturi de forme. Forma se identifică, la el, esenţei.(8) Opera sculpturală brâncuşiană merge constant pe aceeaşi fixare romantic a naturii pe o direcţie spirituală şi pe natura conceptului ca o individualitate conferită principiului pur spiritual. Dacă ne propunem să înţelegem arta în mod heideggerian ca locuire, observăm că Brâncuşi nu urmează decât înscrierea organic a naturii în natură, a naturalului în natural.(9)

Brâncuşi şi metoda fenomenologică

Indiferent de domeniul în care sunt săvârşite actele şi gesturile umane fundamentale, ele ating planul chintesenţial al filosofiei. Cum a înţeles Brâncuşi să facă filosofie implicit ne-a spus chiar el, într-unul din cele mai tulburătoare aforisme ale sale: muncind asupra pietrei descoperi spiritual tăinuit în materie, măsura propriei ei fiinţe.(10) Temele fundamentale ale acestei filosofii sunt realul, viaţa şi arta.

Dacă orice operă e rezultatul unei ontologii aplicate, un stil presupune fidelitatea artistului faţă de o anumită ontologie. maistraoltReferitor la aforismele lui Brâncuşi, viziunea cuprinsă în ele include o ontologie perfect rezonantă cu cea fenomenologică. Brâncuşi a fost cel dintâi care a aplicat metoda fenomenologică în creaţia artistică. Din perspectivă filosofică aceasta este mutaţia pe care a realizat-o în istoria artei. Ca sculptor, nu numai că a pus în paranteză partea concretă a lucrurilor, ci a operat asupra corpului lor, separând şi dezvăluind esenţa ascunsă de fenomenele ascunzătoare. Pe această cale a putut spune: eu nu creez păsări, ci zboruri.(11) Înlăturarea unor părţi dintr-un bloc material spre a propulsa în universul formelor alte forme noi, nu e o acţiune insolită, caracteristică sculpturii moderne. Artistul modern, spre deosebire de cel clasic, nu mai respectă formele naturii, ci vizează direct interiorul obiectelor. Într-un astfel de proces de dezanatomizare obiectele pierd substanţă, dar câştigă sens. Arta rămâne o zonă de proliferare a formelor, dar artistul nu mai reproduce formele naturii, ci aspiră să descătuşeze formule esenţelor. Brâncuşi, pionier al schimbării cruciale, simte nevoia să dezvăluie în multe dintre aforismele sale, tema esenţei revenind în ele cu cea mai mare frecvenţă.(12)

Am ajuns să scot din bronz, din lemn şi din marmură acel diamant ascuns – esenţialul. Naturaleţea în sculptură constă în căutarea esenţelor ascunse în material, şi nu în reproducerea fotografică a aparenţelor exterioare, spunea sculptorul. Atingerea esenţei nu e o întreprindere uşoară, dimpotrivă, acest ţel pretinde o stare continuă de trezire, de căutare, în care conştiinţa se defineşte drept intenţionalitate. Ca într-o reducţie fenomenologică, obiectele nu mai sunt percepute de artist cu determinaţiile lor natural, ci aşa cum le vede – obiecte ale conştiinţei sale. Ce poate rămâne dintr-o pasăre în urma unei reducţii fenomenologice? Brâncuşi răspunde, printr-un aforism: Măiastra! Ea se zbate aprig ca toate ce am realizat până astăzi, să se înalţe spre ceruri.

Cosmina PaganyCosmReprezentarea zborului pur şi simplu, a ideii de zbor, e efectul celei de-a doua etape a metodei, a reducţiei eidetice, în urma căreia conştiinţa ajunge să capteze esenţa obiectului. Eu nu doresc să reprezint nici o pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, spiritual ei: zborul, elanul… Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului.(13) Pentru Brâncuşi reducţia eidetică e acţiunea modelării ca atare. Ne putem da seama ce înseamnă la Brâncuşi căutarea formelor esenţiale după ceea ce Jianu a numit ciclurile, un ciclu constând în reluarea aceleiaşi teme în nenumărate variante. Deşi sunt mai multe asemenea cicluri, Jianu se referă în special la trei: ciclul ovoidului, al sărutului şi al măiastrei. Număr record de variante (29) s-a înregistrat pe seama păsării, Domnişoara Pogany cunoaşte 20 de forme, iar Sărutul 10.

Dacă se accept premisa avansată anterior, cum că o operă e o ontologie aplicată, e limpede atunci că cea mai potrivită perspectivă ontologică pentru asemenea variante e perspectiva de ordin fenomenologic – ele sunt rezultate ale operaţiei de reducţie. (14)

Relaţionarea aforism-operă

Consecinţa logică ne spune că în măsura în care aforismele reprezintă un comentariu al operei, ar trebui să regăsim în ele accente de ontologie fenomenologică. Realul e invocat de artistul-filosof în corelaţie cu simplitatea şi cu esenţa. După spusele sculptorului simplitatea nu e un scop în artă, însă ajungi la simplitate fără voia ta, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor. În concepţia fenomenologică, lucrurile sunt accesibile omului numai în calitate de corelate ale conştiinţei. Sensul există numai pentru conştiinţă, prin acţiunea de intuire a esenţei.(15) Brâncuşi face un efort de sinteză impresionant în căutarea formei magice, arhetipale.

Cu mintea îndreptată spre un viitor îndepărtat, Brâncuşi nu se sfieşte să întrevadă vremea când oamenii, conştienţi de frumosul universal ce sălăşluieşte în toate, nu vor mai avea nevoie de arte pentru a-şi satisface exigenţele estetice. Mişcările moderne încearcă să taie drum spre absolut. A trăi întru absolut înseamnă a te stiliza lăuntric, a accepta o convenţie. A crea întru absolute înseamnă a crea anonim, a fi impersonal. (16)

Pentru Brâncuşi, lumea nu mai are taine. A descoperit cele patru-cinci motive care o regizează, chei ale aurorei metafizice: sfera, oul, inelul, urcuşul şi pasărea. Toată viaţa sa Brâncuşi a fost acţionat de această pasăre, acest ou, acest cocoş, şi de fiecare dată distrugea opera precedent, ca să celebreze versiunea adevărată. O formă a lui Brâncuşi exprimă o infinitate de forme. O marmură de Brâncuşi e o marmură vie. Ea are acea misterioasă expresivitate. Se produce o fascinaţie reciprocă între creator şi operă. Aşa e portretul domnişoarei Pogany – umanitatea ei singulară, specificul ei corporal se rezolvă într-un oval de mare duioşie şi într-o volută a arcuire evocă fluiditatea lebedei. Artă de intens lirism, arta cea mai platoniciană, este idealitatea coloanei – statuia abstract a omului, imaginea proporţiei, arhetipul geometric al corpului uman. Filosofia lui Platon şi coloana grecească sunt concepţii surori.(17)

Opera lui Brâncuşi înseamnă desăvârirea unui întreg complex sculptural. El a rezumat în sculptura sa ceea ce câteva generaţii de sculptori ar fi putut da în mod succesiv. Măsură e nesfârşitului şi nemuririi, opera sa nu seamănă cu o alta. Ea e un punct de plicare ca nici unul altul şi pasul pe un pământ nou, pe un nou univers al cugetării, de percepţie şi simţire. Opera lui Brâncuşi e o cosmogonie.

Dacă pentru ţara lui, Brâncuşi e o mândrie în care intră aproape total sfiala neînţelesului, pentru Franţa, Germania şi ţările devenite conştiente de cultural or naţională, numele lui Brâncuşi înseamnă o piatră de hotar. În America, la New York, în muzee, săli întregi sunt dedicate operelor sale.(18)

Intrarea sa în eclipsă pentru doi-trei ani se justifică prin nevioa de a cerceta posibilitatea unei noi expansiuni a unui adevăr spiritual, pe care îl simte nu în amurgul vieţii, ci chiar în pragul ei. Dincolo de pragul lumii noi a lui Brâncuşi, primul semn de viaţă a fost Pasărea de Aur sau Măiastra. Ca şi porumbelul din Arca biblică, Brâncuşi îi dădu drumul spre lumea ce pentru el fusese potopită, din lumea lui nouă. Măiastra aurie, hieratică şi aproape nereală, e o etapă în mersul în adâncime a sculpturii sale. Într-un gest de umilitate pe care numai marii ilumunaţi l-au împlinit, el îşi prezintă opera nu Salonului Oficial, ci la Salonul Independenţilor, în învălmăşeala mulţimii şi necunoscutului. Măiastra e de o importanţă capital, o temă mereu reluată, însuşi logosul platonician al operei brâncuşiene.(19)

Motivul Măiastrei – evoluţia reprezentării şi evoluţia formală

Printre numeroasele opere ale lui Brâncuşi inspirate din culturile primitive, Măiastra era singura care se referă direct la folclorul românesc. Măiastra sau maestra, din latinescul magister, magistra – stăpână, a primit înţelesul particular de fiinţă zburătoare miraculoasă. Măiestrele, generic divinităţi ale aerului, ar explica şi numele de Pasăre măiastră, cea mai cunoscută pasăre miraculoasă din basmele româneşti.(20) S-ar putea crede că aurul şi strălucirea sunt simple echivalenţe ale frumuseţii supreme din imaginaţia populară, dar o considerare atentă a caracteristicilor păsării relevă natura înrudită cu lumina. Este o fiinţă dătătoare de lumină, nu este o întrupare a focului, ci a înseşi luminii solare.

Păsările solare se întâlnesc destul de frecvent în mitologia universală. În Egiptul antic găsim şoimul de aur – pasărea sacră a zeilor solari Horus, Ra, Osiris şi Bennu, precum şi Venus, care însoţeşte soarele răsărind şi apunând. În mitologia chineză, Feng-huang, un păun colorat, e pasărea care vine din soare. În mitologia hindusă, pasărea Garuda, cu aripile din aur, este formă a lui Surya (soarele). La arabi, Samandal e o pasăre care se purifică prin foc. Dar de departe cea mai celebră pasăre solară e cea greco-romană: pasărea Phoenix, uneori descrisă ca un vulture, alteori ca un stârc, roşu aprins sau purpuriu cu reflexe aurii. Este singura pasăre reprezentată cu nimb, simbol al luminii. Trăieşte 500 de ani, apoi se consumă în foc pentru a renaşte din propria cenuşă. Despre predecesorul ei egiptean, Bennu, se credea că se recreează în fiecare dimineaţă.(21) O caracteristică importantă a tuturor păsărilor solare e legătura cu lumea de dincolo, simbolizând dispariţia temporară a soarelui sub pământ. Măiastra românească, în versiunea lui Ispirescu, trăieşte în lumea de dincolo.(22)

Motivul precum şi concepţia formală a Măiastrei ridică întrebarea firească: de unde i-a venit lui Brâncuşi ideea unei astfel de lucrări? Cu Măiastra, Brâncuşi s-a întors nu numai la un folclor naţional, ci şi la un subiect mai rar în sculptură: reprezentarea unei păsări. E clar însă că nici o evoluţie iconografică logică n-a dus la ideea din spatele Măiastrei. Dar cum a ales Brâncuşi să reprezinte asta şi care ar fi antecedentele vizuale ale imaginii ei? Măiastra lui Brâncuşi este mai apropiată de vulture decât de oricare altă pasăre. Volumele maiestuaose ale vulturului în picioare au fost păstrate, deşi ciocul încovoiat şi ghiarele au dispărut prin simplificare, iar masa pieptului a devenit un oval perfect. Această stilizare, împreună cu frontalitatea strict a pozei, sugerează o apropiere de arta primitivă, iscă tentaţia analogiilor cu sculptura africană. Păsările populare medieval sau cele mai târzii pot fi o sursă de inspiraţie pentru înfăţişarea Măiastrei.(23)

În dezvoltarea Păsării, forma vertical ascendentă, elemental solar a prevalat asupra formelor curbe şi a formei ovale. Schiţa păsării care trebuie să fi fost prima reprezentare a subiectului, împreună cu celelalte două păsări sculptate în relief simplificat pe soclul Măiastrei nr.2 sunt singurele în care gâtul îndoit graţios atinge pieptul. În prima versiune sculpturală a Măiastrei, gâtul, deşi aplecat în faţă, este ridicat în mod hotărât. De la versiunea a şasea încolo gâtul este complet ridicat şi după a şaptea rotunjimea pieptului dispare treptat.

În ciuda evoluţiei în patru stadii, Măiastra din cele şapte versiuni, reprezintă clar o pasăre corpolentă stând cu gâtul întins şi ciocul deschis. Păsările de aur, deşi departe de orice pasăre adevărată sunt o dezvoltare natural a ultimei Măiastre. Examinând evoluţia şi simplificarea treptată a pasării, ne dăm seama că Brâncuşi a redus forma până la limita imposibilului. Arta sa este un echilibru între abstracţiune şi reprezentare. (24)

Dezvoltarea formală a păsărilor lui Brâncuşi merită o examinare mai aprofundată prin urmărirea schimbărilor de la tip la tip, de la versiune la versiune. Primele două versiuni timpurii ale Măiestrei sunt foarte asemănătoare, diferenţa dintre stadii este de 5 cm în cazul variantelor din stadiul doi. Deşi poziţia a fost descrisă ca strict formală, la cap se discerne o ciudată asimetrie. În lumina ascestei  măiestrii tehnice, e de înţeles să se admită că Brâncuşi se gândea să animeze formele perfecte şi severe îngăduind uşoare asimetrii.(25) Dar ceea ce am prezentat până acum este inevitabil lacunar având în vedere complexiatatea operei şi complexiatatea omului-artist. Deşi trebuie să mă opresc acum, îmi dau seama că sunt multe aspecte asupra cărora va trebui să revin în acest studiu pentru a acoperi cât mai bine această complexitate.

Note :
1.Cosmina Oltean, Victoriţa Croitor, Fenomenul abstractizării în artă (articol), revista Luceafărul, Botoşani, 18 oct.2015
2. Sergiu Al. Grigore, Arhaic şi universal, India în conştiinţa culturii române, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981, p.19
3. Ionel Jianu, Constantin Brâncuşi, viaţa şi opera, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.79
4. Cristian Velescu, Brâncuşi Iniţiatorul, Ed. Editis, Bucureşti, 1993, p.28
5. Erwin Panofsky, Ideea, contribuţie la istoria artei, Ed. Univers, Bucureşti, 1975, p.2
6. Cristian Velescu, Brâncuşi Iniţiatorul, Ed. Editis, Bucureşti, 1993, p.31
7. Brâncuşiana-14, Academia Română, Institutul de Filosofie – Brâncuşi, artist-filosof, Ed. Fundaţiei ‘’Constantin Brâncuşi’’, Tg.Jiu, 2001, p.13
8. Ibidem, p.14
9. Ibidem, p.15
10. Ibidem, p.49
11. Brâncuşiana-14, Academia Română, Institutul de Filosofie – Brâncuşi, artist-filosof, Ed. Fundaţiei ‘’Constantin Brâncuşi’’, Tg.Jiu, 2001, p.51
12. Ibidem, p.52
13. Ibidem, p.53
14. Ibidem, p.54
15. Brâncuşiana-14, Academia Română, Institutul de Filosofie – Brâncuşi, artist-filosof, Ed. Fundaţiei ‘’Constantin Brâncuşi’’, Tg.Jiu, 2001, p.56
16. Ibidem, p.162
17. Ibidem, p.177
18. Brâncuşiana-14, Academia Română, Institutul de Filosofie – Brâncuşi, artist-filosof, Ed. Fundaţiei ‘’Constantin Brâncuşi’’, Tg. Jiu, 2001, p.179
19. Ibidem, p.181
20. Athena T. Spear, Păsările lui Brâncuşi, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976, p.16
21. Athena T. Spear, Păsările lui Brâncuşi, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976, p.19
22. Ibidem, p.20
23. Ibidem, p.25
24. Ibidem, p.31
25. Athena T. Spear, Păsările lui Brâncuşi, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976, p.33

Bibliografie
1.Athena T. Spear, Păsările lui Brâncuşi, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976;
2.Brâncuşiana-14, Academia Română, Institutul de Filosofie – Brâncuşi, artist-filosof, Ed. Fundaţiei ‘’Constantin Brâncuşi’’, Tg. Jiu, 2001;
3.Erwin Panofsky, Ideea, contribuţie la istoria artei, Ed. Univers, Bucureşti, 1975;
4.Cristian Velescu, Brâncuşi Iniţiatorul, Ed. Editis, Bucureşti, 1993;
5.Sergiu Al. Grigore, Arhaic şi universal, India în conştiinţa culturii române, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981;
6.Ionel Jianu, Constantin Brâncuşi, viaţa şi opera, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti;
7.Cosmina Oltean, Victoriţa Croitor, Fenomenul abstractizării în artă (articol), revista Luceafărul, Botoşani, 18 oct.2015

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    Excepțional aforism…,,Arta nu e o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea adevărată,în singura realitate valabilă.” (Brâncuşi)

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5