Controversa  Constantin C. Giurescu – Nicolae Iorga (1931 – 1940). Cauze, motivații, desfășurare, orgolii, urmări, învățăminte – interpretările istoricului Alex Mihai Stoenescu

Autor: © Dan  PRODAN
Foto: Dan Prodan; © Dan prodan (Arhiva personală), Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.
Agata ® 1994 – 2025 ; Format Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Viața tumultuoasă, vulcanică, opera uriașă, complexă și activitatea intensă, multi-direcțională ale lui Nicolae Iorga continuă să genereze, cum este firesc, noi și diverse contribuții istoriografice, de la recenzii, articole și studii de 3 – 30 de pagini la volume tematice de 300 – 500 de pagini. Din această categorie tematică istoriografică face parte și volumul scris de Alex Mihai Stoenescu, Preliminarii la asasinarea lui Nicolea Iorga. Rolul istoricului Constantin C. Giurescu, Editura Evenimentul și Capital, București, 2024, 352 p. Autorul, născut la 2 octombrie  1953 la București, este scriitor și istoric, specialist în istoriografie, istorie locală, a masoneriei, a unor etnii, a perioadei post-decembriste în România. A scris romane istorice publicate în perioada 1991 – 1999, a elaborat peste 20 de titluri importante în domeniile sale de competență istoriografică, între 1997 – 2024, fiind unul din cei mai prolifici istorici din ultimul spert de secol. A fost inclus în Enciclopedia reprezentanților scrisului istoric românesc, vol. V (S – Z), coordonatori Victor Spinei, Dorina N. Rusu, Editura Karl A. Romstorfer a Muzeului Național al Bucovinei, Suceava, 2021, pp. 152 – 153.

În volumul amintit anterior, autorul prezintă controversa C.C. Giurescu – N. Iorga, din deceniul patru al veacului trecut, în contextul general al activităților istoriografice, al carierelor universitare bucureștene și politice interbelice ale celor doi preopinenți. Dar orizontul controversei dintre cei doi istorici interbelici a fost mult mai larg, a precizat autorul în Premisă (p. 6). În primul rând, „Controversa izbucnită la sfârșitul anului 1931 și începutul anului 1932 (…), controversă cunoscută și ca «Școala nouă istorică» versus «Școala veche de istorie» (…), a provenit dintr-un fenomen complex al vieții publice românești: polemic, psihologic, ideologic, cultural și politic”. Pe de altă parte, „controversa istoriografică a fost văzută în contemporaneitate cu mai multe fațete, de (către) scena publicistică și de cei care au menționat-o în mărturiile lor, de la conflictul personal, la o ciocnire profesională pe terenul instabil al domeniului și la o competiție pe plan politic, în contextul noului regim instalat după lovitura de stat din iunie 1930”. Nu în cele din urmă, A.M. Stoenescu a răspuns la întrebarea: „dacă, dincolo de conflictul personal C.C. Giurescu – N. Iorga, de rivalitate dintre partidele lui Gh.I. Brătianu și N. Iorga și dincolo de impresia generală, încă vagă, a unui conflict între generații, Controversa a avut un fond statal, de reflectare contradictorie a situației generale a statului național unitar «România Mare», și o influență în degradarea imaginii savantului până la afirmația asasinilor lui că «au omorât politicianul, nu istoricul»”. 

Autorul a conturat Contextul fenomenologic al apariției controversei (pp. 7 – 33), insistând asupra factorului conjunctural politic de la începutul anilor 1930 (N. Iorga – prim-ministru al României Mari, aprilie 1931 – mai 1932); principalii actori ai controversei: N. Iorga;  C.C. Giurescu; motivațiile personale și profesionale ale celui din urmă. Astfel, cei doi protagoniști ai disputei au fost sprijiniți de grupuri partizane, mai mult sau mai puțin închegate conceptual și partenerial. N. Iorga, născut în 1871: profesor universitar, istoric, ziarist, critic literar, gânditor, om politic, parlamentar, poet, activist cultural – național, perceput ca Apostolul Neamului și unul din făuritorii României Mari pe plan intern, ilustru reprezentant cultural, științific și național al țării întregite pe plan internațional. C.C. Giurescu, născut în 1901: fiul istoricului Constantin I. Giurescu (decedat prematur, de „gripă spaniolă” în 1918), fost student și, ulterior, asistent al lui Iorga la Facultatea de Litere – Istorie a Universității din București, în 1931 era profesor titular de istoria românilor la amintita facultate. 

Cauza și baza controversei a fost conflictul personal C.C. Giurescu – N. Iorga, manifestat pe plan subiectiv, profesional, metodologic, istoriografic, politic, cultural, indirect al contradicțiilor dintre „Școala veche de istorie” (generația 1900) și „Școala nouă de istorie” (generația 1930). Afirmarea notorială a tânărului C.C. Giurescu s-a realizat prin „atacul istoriografic” din 1931 – 1932 împotriva fostului său profesor, mentor și sprijinitor din anii 1920, „bătrânul” N. Iorga. Cumulând motive de familie și personale anti-Iorga din perioada 1910 – 1930 (pp. 21 – 22), C.C. Giurescu a publicat, în Revista Istorică Română a „Școlii noi de istorie” de la București, în n-rele 1/1931 și 2/1932, studiul critic „O nouă sinteză a trecutului nostru”, acidă recenzie la traducerea românească Istoria românilor și a civilizației lor (Editura Fundației Regale, București, 1930, 301 p.) a lucrării lui N. Iorga, Histoire des Roumains et de leur Civilisation (Edition Henry Paulin, Paris, 1920, II-ème édition, Bucarest, 1922), destinată popu-larizării trecutului românesc în Occidentul interbelic.

Pe fondul polemicilor lingvistice, istoriografice, arheologice, metodologice, de filozofie a istoriei, politice etc. ale istoricului cu învățații români din domeniile enumerate anterior, între anii 1899 – 1930 (Contestarea profesională a lui Nicolae Iorga, 1899 – 1926) – (pp. 34 – 132), tânărul dar incisivul C.C. Giurescu a recenzat hiper-critic amintita sinteză a savantului născut la Botoșani, gestul său contestatar „s-a dovedit a fi un atac general la adresa calității de istoric profesionist a lui Nicolae Iorga” (p. 132). Tânărul recenzor a evidențiat aspecte generale conceptuale, metodologice discutabile și erori științifice punctuale ale lucrării lui Iorga: încadrată sinteză de istorie românească, așteptată cu interes legitim de marele public cititor interbelic, cartea nu avea un plan de idei și expuneri impus de statutul ei istoriografic; tratarea superficială a subiectului; improvizație, grabă și neglijență istoriografică; divagații inutile și pierderea „firului roșu” al expunerii; frază arboricolă, întortochiată; stil aluziv istoric; text politizat; eșecul lui Iorga de a actualiza și revizui sinteza din 1920 la așteptările și provocările anului 1930. În concluzie, valoarea profesională de istoric al românilor și de autor de sinteză istorică românească ale lui N. Iorga nu s-au ridicat la nivelui așteptărilor publicului cititor, savantul a eșuat în intenția de a oferi cartea de identitate istorică națională poporului său. Sinteza necesară de istorie românească se lăsa încă așteptată în România Mare (pp. 133 – 155).

După publicarea recenziei critice, acide, prezentate anterior, reacțiile contra-  și pro-Iorga în mediul intelectual și în orizontul public au fost diverse, ele declanșând efectiv controversa C.C. Giurescu – N. Iorga. În primul rând, a contat reacția savantului saxagenar, atacat istoriografic atât de virulent. A.M. Stoenescu a precizat că „N. Iorga nu reacționează imediat polemic. (…) a avut o strategie a așteptării”, deși a aflat de articolul critic al lui C.C. Giurescu imediat după publicarea sa (pp. 182 – 184). Iorga a perceput provocarea fostului său student bucureștean pe trei paliere: personal, uman; politic; profesional istoriografic (pp. 184 – 185). Iorga a reacționat public abia în 1936, într-un context personal și profesional aparent favorabil lui. Controversa între cei doi preopinenți a intrat într-o nouă etapă: cea a contra-atacului lui Iorga. În 1935 a apărut vol. I al sintezei Istoria românilor de C.C. Giurescu, în anul următor monografia Mihai Viteazul a lui Petre P. Panaitescu, și el fost student al lui Iorga, devenit membru marcant al „Școlii noi de istorie” de la București și oponent al Magistrului de la Vălenii de Munte. În același an, 1936, Iorga și-a exprimat punctele de vedere în replica publicată cu titlul „«Școala nouă» de istorie. O lămurire definitivă”: C.C. Giurescu era un tânăr istoric nematurizat profesional, istoriografic; fără abilitatea sintezei, care era peste capacitățile sale intelectuale științifice; calomniator; nerecunoscător; a minimalizat valoarea științifică a vol. I al sintezei tânărului autor; acesta a plagiat de la răposatul său tată, Constantin I. Giurescu, teze și texte istorice incomplete, nefinalizate științific, depășite conceptual și istoriografic, iar de la alți istorici ai vremii a copiat din contribuțiile istoriografice ale acestora (pp. 186 – 191). În cercul său restrâns de colaboratori, Iorga ar fi afirmat că nu se putea scrie istorie adevărată românească cu C.C. (Giurescu!) și P.P. (Panaitescu!), frază malițioasă neconfirmată însă documentar. Sinteza de istorie românească rămânea încă un deziderat istoriografic! Îl va onora tot N. Iorga, începând cu același an, 1936, publicarea Istoriei românilor a sa, în 10 volume, într-o cadență de elaborare și de publicare impresionantă, dezarmantă pentru orice „cârcotaș”, până în 1939 inclusiv.

Ca într-o „triadă hegeliană” sui-generis: atac-răspuns- contra-răspuns, A.M. Stoenescu a detaliat Reacția la apariția Istoriei românilor a lui Constantin C. Giurescu (pp. 192 – 221) în 1935 – 1939, subliniind că animozitatea C.C. Giurescu – N. Iorga s-a extins pe substrat politic și al propagandei revizioniste maghiare anti-România Mare în străinătate. Astfel, „Cercetătorul care citește cărțile lui Iorga și Giurescu și parcurge articolele Controversei va constata că impactul atacurilor la adresa lui Iorga a fost doar de formă jurnalistică, multiplicată de tirajul ziarelor respective.  Decisiv în publicitatea Controversei ni se pare atenția pe care a acordat-o subiectului ziarul de mare tiraj Universul al lui Stelian Popescu (1875 – 1953), inițiator din 1933 al Ligii antirevizioniste. (…) Campania în favoarea lui Nicolae Iorga va continua în lunile următoare [iunie – decembrie 1936 – compl. DP], înclinând cumva părerea cititorilor în avantajul savantului. Dar foarte puțini citiseră cărțile lui Iorga și Giurescu și înțelegeau despre ce e vorba în istoriografia românească. Reziduul tabloid a fost, ca și astăzi în presa română, primitiv: «Giurescu l-a făcut praf pe Iorga», «Iorga deconspirat», «Iorga îl desființează pe Giurescu», «Iorga aruncă bomba…» etc.” (pp. 220 – 221).

În cadrul controversei, N. Iorga a proiectat o strategie specifică distrugătoare (pp. 221 – 227). Astfel, „în cadrul aceleiași strategii demolatoare a «Școlii noi», cu consecințe dizolvante și pentru partidul «georgist», (…) a planificat inteligent și abil și o dezintegrare personală a grupului, fie prin atitudinea diferită față de fiecare dintre lideri, fie prin disocierea voită, dar dirijată cu scop, între viața lor profesională și atacul la persoană, fie prin concentrarea atacurilor pe dușmanul autentic Constantin C. Giurescu” (p. 223). 

Analizând în detaliu evoluția polemicii amintite anterior și aspectele ei punctuale, A. M. Stoenescu a identificat Tema de fond a lui Nicolae Iorga în controversă: revizionismul și pericolele asupra României [Mari] – (pp. 228 – 300). „Cuvântul-cheie în jurul căruia s-a desfășurat controversa este generație”, a precizat inițial autorul (p. 229), recomandând ca întregul conflict între cei doi istorici să fie interpretat și înțeles în această cheie. C.C. Giurescu a subliniat foarte clar acea realitate complexă: „Generația istoricilor dinainte de război a avut ca preocupare centrală problema care forma idealul întregii societăți românești: unitatea națională. Generația de azi a văzut împlinit acest ideal. Ea se găsește acum în fața unor probleme care au căpătat o nouă valoare: probleme sociale, economice, culturale. De aceea istoriografia, continuând preocupările anterioare, va da de azi înainte tot mai multă atenție acestor chestiuni din trecutul nostru” (p. 230). În contradicție, „Nicolae Iorga nu acorda credit în anii ’30 existenței unei «generații noi» de istorici, afirmând mereu că era vorba de o continuitate a Școlii istorice conduse de el, de studenți formați de el și care i-au acceptat și citat opera, fiind publicați frecvent în Revista Istorică sub coordonarea și promovarea lui, că respectivii formează doar un grup neomogen, contestatar al autorității sale multiple, apărut într-un anumit moment politic” (p. 232). Citându-l pe istoricul ieșean Ștefan S. Gorovei, A.M. Stoe-nescu a completat că ideea de generație „nouă”, tânără de istorici îl deranja mult pe Iorga, pentru că ea implica o generație „veche” de cercetători și autori, cu produse istoriografice depășite metodologic și informațional, cu nevoia rescrierii istoriei, deși o rescrisese el în primele trei decenii ale secolului XX (p. 232). În rezumat, C.C. Giurescu și generația tânără din 1930 aduc cercetarea istorică și structura sintezei istorice pe planul instituțiilor, domeniilor și structurilor sociale, economice, culturale ale societății românești, N. Iorga și generația sexagenară din acea vreme le orientează către statalitatea națională politică, cu legitimarea și apărarea ei în interior și în orizontul internațional (p. 233).  

Reprezentanți intelectuali de seamă ai acelei „noi generații” din anii 1930 l-au perceput pe N. Iorga ca personalitate uriașă pentru cultura și știința istorică românească, pentru devenirea națională unitară a statului român, dar aparținea trecutului, „vechii generații” din 1900. Filozoful și teoreticianul Nae Ionescu a fost și mai tranșant: Iorga era un „bătrân ilustru și inutil, (…) preotul valorilor eterne ale neamului și condotierul donquijotesc al marilor idealuri” (p. 240). În 1937 Nechifor Crainic l-a considerat pe Iorga un „inactual” în condițiile interne și externe tot mai complicate și fluide ale acelor vremuri (p. 241). 

A doua expresie – cheie de interpretare a controversei C.C. Giurescu – N. Iorga a fost sinteza de istorie, carte de identitate geografică, istorică, națională, instituțională, culturală, religioasă, de civilizație românească în arealul nistro- tiso- danubiano- ponto- carpatic. N. Iorga nu a oferit măsura istoriografică a capacității sale de sinteză românească până în 1935, iar C.C. Giurescu a crezut că poate umple acel gol istoriografic, deja controversat, că poate oferi cititorilor români sinteza de istorie națională, așteptată cu justificat interes, prin publicarea vol. I (Din cele mai vechi timpuri până la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun) a Istoriei românilor a sa (pp. 242 – 243), în același an – bornă a istoriei sintezelor românești ale trecutului, 1935. Fiecare autor amintit anterior și-a propus să ofere cititorilor români propria variantă de sinteză istorică națională, emanație indirectă a generației și a școlii respective de istorie românească, ancorate mai mult sau mai puțin în așteptările, mentalitățile și soluțiile de rezolvare a provocărilor anilor 1935 – 1940. Reconsiderarea istoriografică a propriului trecut, printr-o nouă sinteză istorică românească, a combătut revizionismul teritorial și politic tot mai agresiv al vecinilor ungari, bulgari, sovietici comuniști perdanți la sfârșitul Primului Război Mondial (1918) și ai tratatelor de pace din Franța (1919 – 1920), inclusiv pe plan teritorial statal. În acel context european amenințător și defavorabil pentru români și România Mare, „Este vădit că N. Iorga și-ar fi dorit să conducă lupta culturală (istoriografică și de contra-propagandă) împreună cu «Școala istorică de la București», secondat de istoricii tineri pe care i-a creat. Este refuzat și, mai mult, se ridică împotriva lui. «Școala istorică de la București» a lui N. Iorga nu se formează. Școala istorică de la Iași îi este ostilă, iar Școala istorică de la Cluj este destul de indiferentă la campania lui Iorga, având propriul său program anti-revizionist. Ambele școli istorice existente, viabile, sunt rezervate față de el din cauza acțiunilor sale politice. Îi va fi greu să lupte singur (…). Între timp, are loc lovitura de stat din iunie 1930 și conflictul cu grupul C.C. Giurescu ia și o turnură politică”, a explicat A.M. Stoenescu (p. 250).

A treia expresie – cheie de interpretare a polemicii analizate a fost contestarea celuilalt, din cât mai multe puncte de vedere. „Cei doi istorici și-au contestat unul altuia valoarea; interpretarea superioară o dă istoriografia, iar istoriografia este nevoită să ajungă în accendență analitică la fenomen. În fenomenul istoriografic interbelic românesc, conflictul C.C. Giurescu – N. Iorga a avut un fond statal, acoperit de controversa domenială asupra bazelor statului român, între extremele Teoria țărănească a lui Iorga, parte a dreptului istoric, și contrateza feudală, nobiliară slavă, a lui C.C. Giurescu, luată neîndoielnic de la tatăl său și care se opune dreptului istoric” (p. 251). „Pe de altă parte, a completat autorul, mai constatăm că N. Iorga s-a aflat în fenomen, în timp ce grupul de la RIR i-a ignorat acțiunile. C.C. Giurescu a încercat să revină asupra problemei pericolului pentru stat printr-un discurs patriotic și populist, odată cu noile ediții ale lucrării sale de sinteză, cu implicarea politică mai mare în Dictatura regală și cu evidența destrămării statale, cum prevăzuse Iorga, ambele atitudini fiind, trebuie s-o spunem în termeni comuni, penibile” (p. 253). 

Contextul de politică externă și internă în care s-a desfășurat campania anti-revizionistă a lui N. Iorga (pp. 254 – 269, 271 – 294) a fost unul foarte complex: pe plan internațional: ascensiunea statelor totalitare, revizionism, sisteme politice dictatoriale vecine României Mari, revanșardism, conciliatorism, degradarea sistemului democratic european; pe plan național: regalitatea lui Carol al II-lea și tribulațiile românești și europene ale acesteia. Argumentele propagandei românești anti-revizioniste au fost: științifice – istorice, strategice – geografice, etnice – naționale, politice – de suveranitate și independență, religioase, culturale, de civilizație carpato – dunăreano – pontică. Modestă în proiectare, finanțare, desfășurare, finalități, campania anti-revizionistă erga omnes românească nu a reușit să atragă sprijinul eficient politic, științific-istoric, național-civic necesar și dorit, nu a reușit să evite prăbușirea României Mari în iunie – iulie și august – septembrie 1940. N. Iorga i-a avertizat repetat pe români că mari primejdii s-au adunat la hotarele țării lor, impuse cu greu și cu mari jertfe în 1918 – 1920. 

În Reprezentarea controversei în istoriografie. Calități și absențe (pp. 301 – 342), A.M. Stoenescu a continuat prezentarea adversității C.C. Giurescu – N. Iorga în domeniul principal de manifestare și, ulterior, de închidere: scrisul istoric. Aspectele istoriografice sensibile ale controversei interbelice s-au regăsit în relațiile profesionale științifice – istorice dintre N. Iorga și Constantin I. Giurescu, tatăl tânărului C.C. Giurescu, în activitatea didactică universitară a celor doi istorici la Facultatea de Litere a Universității din București până în 1916, în contribuțiile istoriografice ale acestora, elaborate și publicate până în acel an. Cauzele controversei dintre cei doi istorici bucureșteni, din 1915, au fost: de natură personală, Iorga caracterizându-l pe C.I. Giurescu ca fiind meticulos și stăruitor în cercetarea istorică, dar încăpățânat și închis la dialogul istoriografic de idei și ipoteze; de sorginte conceptuală istorică: divergența de concepții istorice referitoare la „rumânie” (aservirea țăranilor) în evul mediu românesc; apoi, în același orizont de cercetare istorică, ipoteza formulată de C.I. Giurescu referitoare la formarea poporului român și a statelor feudale românești; de asemenea, ipoteza despre diversitatea dreptului românesc feudal și caracterul său de clasă socială. C.C. Giurescu fiul a preluat ipotezele, dovedite ulterior parțial eronate, ale tatălui său, poate plagiind, și le-a expus cu claritate și accesibilitate de text în Istoria românilor a sa, vol. I, 1935.  

În 1936 au apărut primele două volume ale sintezei Istoria românilor a lui N. Iorga, cu prezentarea trecutului locuitorilor spațiului nistro – tiso – dunăreano – ponto – carpatic până la anul 1000. Iorga autor al sintezei de istorie românească din 1936 – 1939 nu mai era Iorga autor al sintezelor istorice identice tematic din 1905 (în limba germană) și din 1920 (în limba franceză), de la a cărei traducere românească (1930) a pornit controversa din 1931 – 1932. A.M. Stoenescu a subliniat avantajele sintezei iorghiste din 1936 – 1939 față de cele anterioare: organizarea logică, coerentă, cursivă a ideilor expuse, cu fluența și normalitatea textului; limbajul și terminologia adecvate, controlate; concepția novatoare a structurii sintezei, cu marcarea clară, obiectivă a influențelor și a legăturilor între cadrul intern și orizontul extern; aplicarea fenomenologiei istorice în analiza și explicarea unor fapte istorice; pregătirea și experiența de universalist; „poliglotia” (cunoașterea și utilizarea limbilor clasice și moderne în cercetarea istorică).  

Astfel, comparând vol. I, 1935, al sintezei de istorie românească a lui C.C, Giurescu cu vol. I – II, 1936, ale sintezei lui N. Iorga, A.M. Stoenescu a conchis că „N. Iorga are în fața lui C.C. Giurescu un mare avantaj: este mult mai bine documentat și familiarizat cu istoria universală, cu istoria europeană, care îi permit cu ușurință să aplice valorile istoriografiei comparate, cu argumentație pe alocuri copleșitoare. (…) De aceea, Istoria Românilor a lui este o desfășurare de mare istoric, de enciclopedist, despre situația de pe ambele maluri ale Dunării, din Transilvania și Moldova în secolele de după retragerea aureliană din perspectiva fenome-nologică. Este o istorie universală a românilor, ceea ce a rămas unic în istoriografia noastră (p. 307). (…) Situația de istoriografie universală (…) este un argument puternic pentru faptul că savanții de istorie universală îl înțelegeau mai bine pe N. Iorga (subl. A.M. Stoenescu) decât istoricii de pe la noi. Savanții străini aveau dimensiunea lui” (p. 311). 

Înțelegerea resorturilor sintezei lui Nicolae Iorga din stadiul istoriografiei evului mediu (pp. 312 – 318) are ca repere concepții, atitudini și finalități specifice marelui istoric: conservarea și promovarea „sensului istoric” al „bunului simț uman” de-a lungul secolelor; „unitatea de viață” a românilor medievali, prin satul românesc ca structură socială – comunitară, economică, culturală; legătura dintre poporul român (țăranii) și conducătorii săi importanți (voievozii), de la Mircea cel Bătrân la Alexandru Ioan Cuza; integrarea istoriei românilor în istoria universală, prin înțelegerea conceptelor de națiune și naționalism, din epoca modernă; o istorie a luptei omenirii pentru existență umană demnă trebuie să cuprindă și istoria poporului român; N. Iorga a fost mai întâi român, apoi istoric și, ulterior, om politic. 

Reconsiderările lui Constantin C. Giurescu (pp. 318 – 322) în controversa cu N. Iorga au fost exprimate tardiv, ocazional, după moartea preopinentului său. Savantul a considerat încheiată controversa cu C.C. Giurescu în octombrie 1938, când și-a exprimat ultimele opinii referitoare la teoria istoriei, în cursul său inaugural al anului universitar 1938 – 1939 la Facultatea de Istorie din București, intitulat „Ce înseamnă azi concepția istorică. Lecție de deschidere de la Universitatea din București (31 octombrie 1938)”. De asemenea, Iorga s-a pronunțat indirect în acea controversă și prin noua sa sinteză de Istoria românilor, din care elaborase și publicase, într-o cadență creativă dezarmantă, fără replică, primele nouă volume, până în 1939. În paralel cu ediția românească a sintezei, a realizat și varianta ei în limba franceză pentru străinătate, primele șapte volume până în noiembrie 1940. Sinteza istoriografică națională, în limbile română și franceză, l-a așezat definitiv și indiscutabil pe N. Iorga în panteonul istoriografiei românești și universale.  

A patra expresie – cheie de interpretare a polemicii analizate a fost notorietate și ascensiune profesională și politică. Pentru C.C. Giurescu, controversa cu N. Iorga și-a pierdut treptat motivația și actualitatea. În concurență istoriografică cu N. Iorga, în 1937 a publicat vol. II, partea I – II, ediția I, a sintezei sale de istorie românească (De la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun la Mihai Viteazul), iar vol. III, partea I – II, ediția I, mai târziu, în 1942 și, respectiv, în 1946 (De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârșitul epocii fanariote, 1601 – 1821). Polemica cu N. Iorga, publicarea vol. I – II, 1935 – 1937, ale Istoriei românilor a sa i-au asigurat notorietatea pentru ascensiunea politică în timpul dictaturii carliste (1938 – 1940) și confort financiar consistent, urmare a avantajoasei vânzări a edițiilor volumelor cărții sale, percepută ca sinteză istorică românească oficială a regimului politic autoritar al lui Carol al II-lea. În acel context intern și extern complex, C.C. Giurescu a avut impresia că a câștigat istoriografic și politic în polemica cu N. Iorga, că l-a izolat științific – cultural pe savant, îndepărtându-l definitiv de la consilierea politică regală și de la îndrumarea patriotică, națională a poporului român în momentele primejdioase ale istoriei acestuia. Dar s-a înșelat total, pentru că anii și deceniile următoare reperului fatidic noiembrie 1940 au dovedit că N. Iorga nu a murit decât fizic…

După uciderea mișelească a lui N. Iorga, C.C. Giurescu a publicat un concis necrolog în Revista Istorică Română (RIR), vol. X, 1940, pe care a coordonat-o, din care material reproduc încheierea: „Noi ne închinăm în fața mormântului său și aducem omagiul cuvenit acestei personalități excepționale. C.C. G(iurescu)” (p. 320). Fraza este o adevărată spovedanie a celui învins: C.C. Giurescu! Mai mult decât atât, în deceniul opt al veacului trecut, în sintezele de istorie românească publicate, adaptate noilor realități politice socialisto – comuniste, ajuns la vârsta senectuții lămuritoare, C.C. Giurescu a recunoscut calitatea indiscutabilă de sinteze de istorie românească a cărților lui Iorga din 1905, 1920, 1930, 1936 – 1939, 1937 – 1945, ediții în limbile germană, franceză, română, la nivelul conceptual și istoriografic al timpul lor. Practic, din întreaga controversă cu N. Iorga nu a rămas decât atacul la persoană al lui C.C. Giurescu și  răzbunarea instrumentată pentru tatăl său, C.I. Giurescu, din evidente motivații subiective – de familie, a considerat A.M. Stoenescu (p. 321). Dar lui C.C. Giurescu și companionilor săi de la RIR le rămâne puternic imputabilă atitudinea violentă conceptual, structural folosită de pro-paganda revizionistă și revanșardă maghiară, sovietică bolșevică, bulgară împotriva personalității naționale care a contribuit esențial la rezistența anti-Puterile Centrale, la consolidarea alianței cu Antanta, la formarea politică, la consolidarea internă, la recunoașterea internațională a României Mari (1914 – 1924). 

Un fel de concluzie, Reflectarea istoriografică a controversei (pp. 322 – 342), l-a condus pe autor la următoarea încheiere: „Concepția a conținut, încă din 1911, după cinci ani de promovare a ideii naționale românești, proiectul istoriografic al lui Nicolae Iorga: o istorie universală amplă, în final a Omenirii, în care să existe ca element al ansamblului timpului istoric, și chiar dincolo de el, în Preistorie, evoluția și rolul poporului român. (…) Acceptând existența timpurie a acelui proiect, întârziat în execuție printr-o decizie creativă eronată, Istoriografia română nu poate constata decât că Istoria Românilor în zece volume este îndeplinirea acelui proiect. Fără ca de multe ori cititorul să-și dea seama, pentru că este operă unică și pentru că trimiterile sunt fragmentate de teme, Istoriografia română continuă să se raporteze la Istoria Românilor a lui N. Iorga, ceea ce înseamnă că rămâne, repetăm, viabilă. Această operă este în același timp și izvor de Drept istoric. Ea pare vetustă, pentru că astăzi Dreptul istoric pare depășit, însă doar pare! (…) Istoria Românilor a lui N. Iorga este un tip de tratat unic în Istoriografia română și foarte rar pe planul Istoriografiei mondiale. Acolo îi este și locul. Iorga poate fi pus alături de marii istorici ai secolului (al XX-lea – compl. D.P.): Bury, Toynbee, Collingwood, Braudel, Bloch, Meinecke (sublinieri A.M. Stoenescu)” – (pp. 340 – 341). În context național, sociologul Dimitrie Gusti l-a așezat pe N. Iorga alături de Cantemir, Șincai, Bălcescu, Kogălniceanu, Hasdeu, cumulând, îmbinând și rafinând genial toate calitățile conceptuale și creative ale înaintașilor săi.

Pe de altă parte, valorificând concluziile cercetării de etapă ale acad. Victor Spinei în domeniu, A.M. Stoenescu a opinat că, pornind de la animozitatea de familie față de N. Iorga, C.C. Giurescu și comilitonii de la RIR, prin controversa cu marele savant – simbol al românilor, au urmărit să atragă atenția publicului, clasei politice și a lui Carol al II-lea asupra grupului și a aspirațiilor lui politice (PNL georgist), să-și asigure accesul la guvernarea țării și în centrul regal de putere de la București. Când acest plan complex și de durată a eșuat, solidaritatea grupului împotriva lui Iorga, care atinsese deja, personal, obiectivele științifice, profesionale, istoriografice, politice urmărite și de tânăra grupare, s-a destrămat rapid, fiecare urmându-și propria cale de evoluție și realizare didactică, științifică – de cercetare, culturală, politică în 1938 – 1940 / 1941 (p. 332). 

Concluzia care se impune după nouă decenii de la polemică: „Opera de sinteză a lui Constantin C. Giurescu, între Istoria românilor din 1935 și Istoria românilor din 1971, face parte din categoria secundară istoriografic a compendiului, a expunerii sintetice, explicative, ușor accesibile ale istoriei românilor; nu este un Tratat de istorie. Dar, se pune și o altă întrebare: oare, după cele zece volume ale Istoriei românilor, bune pentru Academie, Istoriografie română și internațională, citite integral probabil de foarte puțini, N. Iorga nu trebuia să scrie și el un compendiu popular în care să povestească într-o singură carte ce conțin cele zece volume științifice? Răspunsul nu se află în expresia curentă «timpul n-a mai avut răbdare», ci în realitatea că Iorga și-a scris compendiile înainte să scrie Tratatul. O eroare profesională strategică. Dar, până la urmă, adevărata întrebare nu este: «Ce aleg, C.C. Giurescu sau N. Iorga?», ci: «Cât este de pregătit cititorul român să înțeleagă istoria poporului său?», căci, dacă vrea o poveste ușor de citit se duce la C.C. Giurescu, iar dacă este doritor și capabil să înțeleagă evoluția ei argumentată istoriografic în Lume și să afle care este identitatea lui, cititorul se duce la N. Iorga (sublinieri A.M. Stoenescu)” (p. 342). 

Din alt punct de vedere, polemica C.C. Giurescu – N. Iorga poate fi rezumată în: cele patru expresii – cheie de interpretare ale acesteia: generație de istorici; sinteza de istorie;  contestarea celuilalt; notorietate și ascensiune profesională și politică; în conexiunile și în inter-determinările succesive între ele. Adică, integrate într-o formulă coerentă, înlănțuită: controversă – școli de istorie – sinteze de istorie românească (cărți de identitate românească) – contestarea magistrului – afirmare și ascensiune profesională universitară – carieră politică națională – N. Iorga: învingător / martir în perspectiva timpului, reabilitat post-mortem cultural, național, științific, istoriografic, ziaristic etc. de către comuniști după 1965 – C.C. Giurescu: perdant util, recuperat profesional didactic universitar și istoriografic de către comuniști după 1955, autor de compendii și sinteze accesibile de istorie românească. 

Cum nu a existat și nu există operă istoriografică perfectă, ci doar perfectibilă, contribuția lui A.M. Stoenescu conține unele aspecte perfectibile conceptuale. Astfel, am sesizat o discrepanță între titlul cărții și conținutul acesteia. Pare a fi titlu de editură, care caută să atragă cititorul și să asigure vânzarea cărții prin folosirea unor termeni ziaristici și nume – magnet: preliminarii, asasinare, Nicolae Iorga, rol, Constantin C. Giurescu. Din ce se cunoaște în istoriografie până acum, polemica C.C. Giurescu – N. Iorga nu a degenerat în violență fizică și crimă față de celălalt, iar C.C. Giurescu personal nu a avut vreun „rol” în asasinarea fizică a marelui savant. Pentru eliminarea unor posibile dubii, titlul putea fi completat cu termenul „morală”, devenind „Preliminarii la asasinarea morală lui Nicolea Iorga. Rolul istoricului Constantin C. Giurescu”. Sau alt titlu: „Controversa Constantin C. Giurescu – Nicolea Iorga. Cauze, motivații, desfășurare, urmări, învățăminte”. Sau altul sinonim… În unele situații, în expunerea sa, autorul se îndepărtează de subiectul, tema, „firul roșu” al cărții, cu largi divagații pe subiecte secundare, care, deși conturează punctual intriga volumului, puteau fi rezumate în text sau explicate în notele de subsol. De exemplu (pp. 36 – 293, passim): „Cazul Tocilescu”; Controversa Iorga – Tanoviceanu; Disputele cu lingviștii (1906 – 1923); Descoperirea Mormântului nr. 10 de la Curtea de Argeș; Un semnal de alarmă: „Studentul – Filosofie” Mircea Eliade; Studiul din 1999 al istoricului Andrei Pippidi; Cazul Domanovszky. Nu în cele din urmă, în unele analize, formulări și încheieri, A.M. Stoenescu este explicit pro-N. Iorga în polemica cu C.C. Giurescu, îndepărtându-se de obiectivitatea și neutralitatea impuse de gestionarea „sine ira et studio” a controversei prezentate. Autorul nu a găsit întotdeauna în expunerea sa un raport potrivit între abordarea analitică și cea descriptivă de exprimare istoriografică. În cadrul acesteia, se întâlnesc uneori afirmații pronunțat subiective sau în formă inadecvată. Apoi, confuzii între regii României: Carol I, decedat în 1914, cu Ferdinand I, mort în 1927, la relatarea vizitei regale la Mormântul nr. 10 voievodal de la Curtea de Argeș în 1920 (p. 108).   

Cartea recenzată cumulează și unele aspecte perfectibile tehnice: lipsa unei Prefațe, cunoscută fiind realitatea că există istorici iorgologi de renume în România; de asemenea, a unei bibliografii tematice minimale și a unui indice antroponimic, toponimic, de instituții, de organizații, al periodicelor etc. Absența galeriei foto cu chipurile principalelor persoane implicate în controversă (autorul a introdus doar imaginea emblematică a lui N. Iorga pe coperta I) poate crea confuzii și disconfort imagistic pentru cititori, care trebuie să caute rapid, de exemplu pe Wikipedia, figurile „actorilor” participanți la polemică. Greșeli de tipar; paragrafe prea luni, de 1 – 2 pagini; lipsa sau abuzul de ghilimele la anumite citări; notele de subsol numerotate de la 1 la 734 pentru întreaga carte, nu ordonate numeric crescător pentru fiecare capitol; neglijarea imprimării unor termeni sau propoziții cu caractere italice sau bold; substantive comune scrise cu literă mare inițială în mijlocul propoziției, calitatea inferioară a hârtiei tipografice (de ziar!) se adaugă listei anterioare. În anumite aspecte concrete, cartea lasă impresia unei contribuții istoriografice pregătite grăbit pentru tipărire, fără să fi beneficiat de corectura finală a autorului / redactorului de carte pentru acordarea „bunului de tipar”.

Dincolo de aceste aspecte perfectibile conceptuale – tehnice, recomandate a fi corectate într-o eventuală ediție a II-a a cărții, autorul analizează lucid, echidistant, în amănunt și formulează concluzii pertinente despre controversa dintre cei doi istorici din generații succesive, diferite prin concepții și idealuri, dintre magistru – discipol, cu cauze și motivații vechi de cel puțin un sfert de veac. Dar o polemică inițial și aparent istoriografică a implicat două generații de istorici și două „școli de istorie”, despărțite de trei decenii și de orgoliile generațiilor personalităților implicate în controversă. Dar, mai mult decât atât, a însemnat acțiune și captarea atenției grupurilor intelectuale ale timpului; activitate pentru creație și prestigiu istoriografic – didactic, prin elaborarea, publicarea și difuzarea sintezei de istorie românească, necesară etnic, național, identitar; ascensiune politică și accedere în centrul regal de putere de la București; participare la luarea deciziilor majore, cu amplitudine statală națională.  

Personal, cred că în controversa C.C. Giurescu – N. Iorga adevărul obiectiv al polemicii s-a aflat undeva la mijloc, între pozițiile specifice asumate și promovate de cei doi preopinenți și de grupurile ad-hoc de interese ale lor. N. Iorga a scris mult, grăbit, greoi, academic, stufos, uneori eronat, confuz, neclar, cu defazare valorică între cantitate și calitate. A.M. Stoenescu s-a exprimat în general laudativ, admirativ la adresa lui N. Iorga, deși nu au lipsit nici secvențele de analiză și concluzii critice. C.C. Giurescu a scris puțin, sistematizat, clar, didactic, popularizator, uneori impulsiv, necritic, eronat, subiectiv. Autorul a fost critic și acuzativ la adresa discipolului „nerecunoscător”, dar i-a subliniat și anumite merite profesionale, didactice și istoriografice. În acel context polemic, A.M. Stoenescu a subliniat diferențele vizibile între cei doi preopinenți, pe plan: profesional didactic universitar formativ; științific – de cercetare istorică, de elaborare a contribuțiilor istoriografice, de la semnalare și recenzie de periodice / carte la articole, studii, sinteze tematice; ziaristic, cultural, politic. Pe scurt: generația, valoarea personală complexă, soliditatea motivațiilor activităților au făcut diferența! Polemica a avut, în final, urmări istoriografice benefice: cei doi competitori au grăbit, concurențial, elaborarea sintezelor proprii reprezentative de istorie românească, incluse ulterior în bibliografia obligatorie a temei generale. Ele au fost inițiative personale, particulare, nu rezultantele concrete ale politicii oficiale statale de apărare și promovare a identității naționale, de combatere eficientă a politicii agresive anti-România Mare a statelor vecine revizioniste, revanșarde, expansioniste.

Controversa a fost, după un deceniu de la formarea României Mari și cu un alt deceniu înaintea disoluției tragice a acesteia, o exprimare a căutării și a manifestării identității domeniale a istoriografiei românești interbelice, în contextul general al cristalizării de amploare a personalității interne și externe a statului național unitar făurit în martie – decembrie 1918 și recunoscut prin tratatele de pace din Franța din 1919 – 1920. Într-un fel sau altul, exprimat direct sau voalat, cei doi istorici polemiști au căutat să implice statul unitar român, pe regele Carol al II-lea, în politica națională de asumare și de promovare a identității României Mari pe plan intern și extern, prin sinteza de istorie românească, adevărată carte de identitate națională.

Cartea lui A.M. Stoenescu este o contribuție la istoria vieții și operei lui Nicolae Iorga, personalitate multiplă născută la Botoșani, la istoria istoriografiei românești în deceniul al IV-lea al secolului al XX-lea, care produs livresc intră în bibliografia obligatorie a temei prezentate.