Ion Creangă (după numele mamei, dar născut Ștefănescu) a venit pe lume la 1 martie 1837, în satul Humuleștii Noi, comuna Humulești, plasa de Sus, județul Neamț, Principatul Moldovei (astăzi, localitate componentă a orașului Târgu Neamț) și a murit la 31 decembrie 1889, la Iași, Regatul României, fiind înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din oraș. A fost un cunoscut și apreciat povestitor, prozator, poet, teolog și politician, considerat un clasic al literaturii române. A fost căsătorit și a avut un fiu. A urmat cursul inferior al Seminarului Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Socola din Iași și Școala Preparandală Vasiliană de la Mănăstirea „Trei Ierarhi” (în prezent, Colegiul Național Pedagogic ,,Vasile Lupu”) din oraș, activând ca diacon, preot, învățător și institutor. Este autorul unor romane autobiografice, nuvele, povești, povestiri, basme, schițe, poezii, scrisori și manuale școlare. A fost decorat cu Ordinul „Bene Merenti” (1878) și ales membru post-mortem al Academiei Române (1948). Casa memorială și muzeul memorial din Humulești, bojdeuca (muzeul) din Iași, un sat și o comună din județul Neamț, precum și mai multe cartiere, bulevarde, străzi, alei, piețe, parcuri, instituții, premii și concursuri literare naționale îi poartă numele. Au fost lansate emisiuni filatelice, monede și medalii comemorative cu chipul său, au fost pictate tablouri și dezvelite busturi și statui ale lui, iar viața sa constituie subiectul filmului „Un bulgăre de humă” (1989).

• Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).
• Despre un presupus al doilea fiu al lui Ion Creangă, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 30 iulie 2012, la Bacău.
• – Domnule Eugen Șendrea, cum a fost tinerețea lui Ion Creangă?
• – La 12 decembrie 1858, el a căpătat „atestatul formalnic [oficial]” de cleric, pe care-l aștepta de un an, renunțând să mai continue și „cursul de sus” [superior], de patru ani, la „Seminaria de la Socola”. Pentru a putea fi preot, aștepta căsătoria și hirotonisirea. Nu se însurase în sat, cu Smărăndița, pe care „o fi văzut-o mereu cu ochi galeși”, fiindcă tatăl ei alesese deja un urmaş la biserică. Criticul literar George Călinescu scria: „În căsătoria ce a urmat a lui Creangă, n-a intrat vreun factor sentimental, cum nu intra, îndeobște, în chestiunile acestea, ci numai o socoteală profesională.” Se gândea să se așeze la oraș, „în căutarea unei biserici cu fată de măritat.” Avea 21 de ani, era înalt (1,91 m), „încă subțirel, prelung la față, cu mustață fină și bărbiță tunsă, ghicindu-se bălaie, sprâncenat și cu căutarea pătrunzătoare, șiret și jovial în colțul buzelor.” Cu trei ani înainte, se ungea, seara, „cu un seu amestecat cu muc de lumânare și alună arsă, ca să-i crească barba deasă.” Prin vara anului următor, umbla „teleleu” prin Iași, când preotul Ivanciu, un prieten mai vechi, i-a găsit ca mireasă pe Ileana [Elena], o fetiță de numai 15 ani, fiica părintelui Ioan Grigoriu de la Biserica Sfinții 40 de Mucenici. Tatăl fetei, „văduv și voind să-şi ia grija măritişului de pe cap”, și-a dat acordul și, astfel, la 23 august 1859, a avut loc cununia, iar, în a doua zi de Crăciun a aceluiași an, Creangă a fost hirotonit diacon la biserica unde a slujit, timp de patru ani, alături de socrul său. Din „binefacerile căsătoriei”, a rezultat, la 19 decembrie 1860, un băiat numit Constantin, care avea să urmeze, mai târziu, o carieră militară. În 1867, Creangă a primit o lovitură chiar din propria casă; Ileana, soția sa, l-a părăsit pentru un egumen de la Mănăstirea Golia din Iași, nevoind a mai trăi cu el „nicio zi”, iar fiul rămânând în grija lui. Cauzele au fost multiple: mai întâi, Creangă „n-a fost iubit de nevastă”, apoi avea și el o amantă cu care petrecea în oraș, dar susținea că necazul i se datora „răutății și corupției unui călugăr” [Isaia Vicol Dioclias, fostul său profesor de geografie de la seminar, care i-a sedus soția], în timp ce rudele sale „o bănuiau pe Ileana de necredință și susțineau că fusese prinsă cu un bărbat în casă la Târgu Neamț.” În plus, Creangă era adeptul ideii că „femeia nebătută e ca moara neferecată.” Divorțul a urmat în mod firesc și a fost pronunțat în 1873.
• – Care au fost împrejurările în care s-ar fi născut un al doilea fiu al său?
• – Nu mult după hirotonisire, Creangă și prietenul său [diaconul Gheorghe] Ienăchescu au plecat să dea singuri, fără diaconițe, o raită pe la mănăstiri. Într-una dintre ele, el a cunoscut „o tânără maică, pe nume Evghenia (sau Evlampia), de neam boieresc și cu mare avere, care i-ar fi născut, mai târziu, un băiat numit Valeriu, mort la vârsta de 15 ani.” George Călinescu arăta: „Lucrul în sine nu e dovedit, dar spiritul poveștii este probabil.” În toate motivațiile de la despărțirea de Ileana, nu se suflă niciun cuvânt despre infidelitatea soțului cu maica Evghenia și despre copilul lor; așadar, aventura lui Creangă cu măicuța nu avusese loc până atunci. George Călinescu adăuga: „Lucrurile trebuie să fi mers foarte prost și Creangă se porni în căutarea unei țiitoare.” Rămas singur, el „fu fericit când, redevenit țăran, își luă o ibovnică din prostime, pe care o ținu cum se țin femeile la depărtare și-o bătu în lege cât crezu că se cuvine.” Aventuri a mai avut deseori – fie la Iași, fie la Piatra Neamț, fie la Sculeni –, așa cum nota chiar el: „Astăzi, 16 ianuarie 1872, s-a întâmplat un plăcut accident pentru mine.” În 1884, Creangă a venit pentru prima dată la Slănic Moldova pentru băi; ulterior, s-a simțit mai bine și a revenit aici și în vara anului următor. Avea 48 de ani, era „copt” și „vesel”, spunea „povești și snoave la masă, pe drum sau stând sub un fag.” Stațiunea era plină de învățătorime și profesorime, care, se înțelege, „înconjurau pe povestitor cu respect și simpatie.”; toți voiau să facă poze pe tinichea cu „părintele Smântână”. Creangă avea „o poftă nebună de vorbă și veselie” și, stimulat de aerul rece și de băi, mânca mereu cu o poftă sporită.” Într-una din zile, i-a ieșit în cale maica Evghenia Costache, „tânără, frumoasă și sprințară”, din idila cărora s-ar fi născut băiatul Valeriu.
• – Există argumente în acest sens?
• – În afară de relatările contemporanilor, s-a păstrat o fotografie făcută, pe atunci, la Târgu Ocna, care le înfățișează, de la stânga la dreapta, pe Alice Cantacuzino, Maria Cantacuzino [născută Rosetti-Tescanu], Catinca Negri, Evghenia Costache și Smaranda Rosetti. Așadar, călugărița se afla, în vremea aceea, la numai 15 km de Slănic Moldova. Era pasibilă de o asemenea faptă o măicuță? George Călinescu preciza: „Călugărițele erau, atunci, în cea mai mare parte, fete fără vocație monahală, aruncate la mănăstire din socoteli familiale. […] Maicile trăiau în case proprii, strânse în jurul unei ogrăzi, având cele mai bogate apartamente, cu mobile la modă, argintărie și vase de porțelan. […] Firește că fuga de la mănăstire nu mai însemna, în aceste condițiuni, nimic scandalos și, oricând, o maică putea ieși spre a se mărita, de găsea cu cine.” Însuși Creangă mărturisea, în tinerețe, de ce pleca de la Iași: prinsese „gust de călugărie”…
•  
• Florin Bălănescu
•