Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Ion Creangă; © Florin Bălănescu (Arhiva personală) 
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Ion Creangă (după numele mamei, dar născut Ștefănescu) a venit pe lume la 1 martie 1837, în satul Humuleștii Noi, comuna Humulești, plasa de Sus, județul Neamț, Principatul Moldovei (astăzi, localitate componentă a orașului Târgu Neamț) și a murit la 31 decembrie 1889, la Iași, Regatul României, fiind înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din oraș. A fost un cunoscut și apreciat povestitor, prozator, poet, teolog și politician, considerat un clasic al literaturii române. A fost căsătorit și a avut un fiu. A urmat cursul inferior al Seminarului Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Socola din Iași și Școala Preparandală Vasiliană de la Mănăstirea „Trei Ierarhi” (în prezent, Colegiul Național Pedagogic ,,Vasile Lupu”) din oraș, activând ca diacon, preot, învățător și institutor. Este autorul unor romane autobiografice, nuvele, povești, povestiri, basme, schițe, poezii, scrisori și manuale școlare. A fost decorat cu Ordinul „Bene Merenti” (1878) și ales membru post-mortem al Academiei Române (1948). Casa memorială și muzeul memorial din Humulești, bojdeuca (muzeul) din Iași, un sat și o comună din județul Neamț, precum și mai multe cartiere, bulevarde, străzi, alei, piețe, parcuri, instituții, premii și concursuri literare naționale îi poartă numele. Au fost lansate emisiuni filatelice, monede și medalii comemorative cu chipul său, au fost pictate tablouri și dezvelite busturi și statui ale lui, iar viața sa constituie subiectul filmului „Un bulgăre de humă” (1989).

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre prezențele la tratament în stațiunea Slănic Moldova ale lui Ion Creangă, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 31 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, care era starea sănătății lui Ion Creangă?

– În ultimii săi cinci ani de viață, nu se simțea prea bine; urându-i-se de doctori, devenise clientul mamei Maria, doftoroaie empirică, ce-l pusese „în salce”, adică închis, timp de o lună, într-o odaie bine încălzită, înghițind diferite ceaiuri, cu dietă și în afumare. Foamea l-a neliniștit; după numai cinci zile, a abandonat lecuirea și a cerut de mâncare „o oală cu lapte dulce, pe care l-a băut tot, apoi, cu foamea nepotolită, a poruncit, bătând cu pumnul în masă, spre groaza locatarei, să i se aducă de acasă o găină întreagă cu mujdei de usturoi, un castron cu sarmale de curechi, șapte-opt plăcintioare și o oca de vin de la Bolta Rece”. După aceea, s-a îmbrăcat și a pornit la Slănic.

– Când a plecat prima oară în stațiune?

– În dimineața zilei de 13 iunie 1884, o locomotivă cu coș înalt a ajuns, gâfâind și șuierând, în Gara Bacău. Dintr-un vagon, a coborât, greoi, cu bagaje în mână, vesel și cu o pălărie cu boruri largi dată peste ceafă, un personaj inedit: Ion Creangă. Privind la ceasul mare al gării, marca Paul Garnier, a constatat că mai avea ceva vreme până la trenul de Târgu Ocna. Nerăbdător, dar, mai ales, flămând, a pornit spre centrul orașului. Aici, a văzut primăria, unde-și aveau sediul și pompierii, apoi câteva case obștești, multe construcții particulare trainice și o grădină publică, loc de „preumblare”. Pe ici, pe colo, chiar în centru, erau clădiri vechi cu iarbă pe acoperiș și case cu proptele, ca să nu cadă. A tras la unul dintre numeroasele birturi ale orașului, după care s-a întors la gară, iar, seara, a ajuns la Târgu Ocna. Gara, construită după planurile lui Anghel Saligny, abia fusese terminată [fiind inaugurată la 24 iunie 1884]. A doua zi, și-a continuat drumul până la Slănic [Moldova], unde a ajuns pe la ora 14,00, pe o ploaie care nu a mai contenit zile în șir.

– Ce a făcut acolo?

– Boala nu-l lăsa în pace; a avut și în tren, și la Slănic amețeli. Pe lângă boală, s-a mai adăugat și oboseala drumului. După sosire, în două nopți și-a pierdut cunoștința, dar doctorul Aronovici, chemat în grabă, a reușit să-l stabilizeze. Până la 24 iulie, nu a avut voie să bea apă, însă a făcut trei feredeie [băi calde], după care s-a simțit ceva mai bine. Nu era un om singur. Avea prieteni sinceri; pentru vreo șotie sau anecdotă, la Iași îl așteptau, nerăbdători, „V. Mușetescu și soția, duduca Tinca [Ecaterina Vartic, soția lui nelegitimă], Zahei [fratele său] și madam Zahica [soția acestuia], o Zamfirița, un Singhel, un Mihalache și o cocoană Rucsanda.” Lui Ion Creangă, i-a plăcut la Slănic, de unde a trimis, la Iași, Tincăi și lui Zahei, mai multe scrisori care o dovedesc.

– Când a revenit în stațiune?

– În anul următor, primăvara a fost foarte capricioasă și i-a făcut rău; în luna aprilie, au fost călduri mari, timpurii, cu secetă, iar, în lunile mai și iunie, a plouat cu grindină, tunete și fulgere. Bojdeuca din Țicău nu mai putea ține piept puhoaielor. La toate acestea, s-a mai adăugat și oboseala celor 30 de ore pe săptămână, pe care trebuia să le facă la școală, cu patru drumuri pe zi prin ploaie și noroi. De aceea, a cerut, din nou, Epitropiei [Generale a Casei Spitalelor Sfântul] Spiridon din Iași un bilet gratuit la Slănic pentru luna iulie. Vârstnic și greoi, a plecat cu trenul spre Bacău, în compania fostului său elev Nicolai Andriescu-Bogdan. După mărturisirile acestuia, era vesel și spunea o mulțime de snoave, „spre onoarea cocoanelor din vagon”. A vizitat, din nou, Bacăul, iar, seara, a ajuns la Târgu Ocna. După un prânz pantagruelic la birtul gării, spre marea uimire a însoțitorului său, a mers cu trăsura la o altă crâșmă, unde „a cerut unei fete o cofă cu apă, pe care i-a înapoiat-o aproape goală.” Companionul lui povestea că, la Slănic, „Se scula de la ora 3,00 dimineața și bea apă minerală de la izvor, apoi făcea plimbări, plăcându-i aerul de munte, care-i amintea de Valea Bistriței, de Broșteni și de capra râioasă. Uneori, parcurgând drumul încetinel, apostolește, pe lângă stabilimentul băilor calde și, apoi, începea să urce mereu, când pe malul drept, când pe cel stâng al râulețului Slănic, trecând, la fiecare cinci-șase minute câte un pod sau poduleț, câte un muncel sau câte o serie de stânci dărâmate. A ajuns chiar spre graniță, unde se zăreau o turlă mică de bisericuță ardeleană și pichetul dorobanților. A trecut peste apa clocotitoare, făcând echilibristică pe puntea îngustă, alcătuită din trei scânduri putrede, dintre care una s-a rupt sub pașii săi grei. În celelalte zile, avea o poftă nebună de vorbă și veselie; câteodată, se ducea la capătul satului, la mulsul caprelor, ca să bea lapte. Mai mereu vesel, spunea povești și snoave la masă, pe drum sau stând sub un fag. Slănicul era plin de învățătorime și profesorime, care-l înconjurau cu respect și simpatie. Cei 28 de membri ai corpului didactic local, ca și tinerii din sat, au ținut, morțiș, să se fotografieze cu el, iar Creangă le făcea voia cuminte, liniștit și cu mâinile pe genunchi. Îi imortaliza un fotograf care le făcea poze «pe tinichea». La plată, însă, institutorul econom se dădea înapoi, zicând că, decât să se vadă, lat, pe tinichea, mai bine dă francul pe ceva de mâncare. Seara, făcea băi calde de la izvorul nr. 2 într-o cadă de zinc din cabina nr. 7 și bea apă minerală de la alt izvor.”

– Care a fost rezultatul tratamentului?

– Nu a slăbit, așa cum ar fi dorit doctorul; dimpotrivă, stimulat de aerul rece și de băi, mânca cu o poftă sporită. Poreclit și „părintele Smântână”, el nu se supăra deloc când i se spunea astfel. Avea 1,91 m și vreo 110 kg, „fără cortel și pălărie, de pârâia cântarul sub sfinția sa”. Doctorul l-a asigurat că, urmând, cu stăruință, băile, va slăbi până la 80 kg, dar, când s-a întors la Iași, avea… 115 kg! A revenit la Slănic și în 1886, însă cu aceleași slabe rezultate.

Florin Bălănescu