Marin Rotaru s-a născut la 13 noiembrie 1946, în satul Dumbrăveni, comuna Fundeni (astăzi, în comuna Dumbrăveni), plasa Negru Vodă, județul Constanța și a murit la 31 decembrie 2019, în satul Giurcani, comuna Găgești, județul Vaslui, unde a și fost înmormântat. A fost căsătorit și a avut un fiu și o fiică. A absolvit Liceul Teoretic nr. 3 din Bârlad și Institutul Pedagogic din același oraș, după care a fost învățător la Școala Gimnazială Mihai Ioan Botez din Giurcani până la pensionare, în anul 2011. Este autorul lucrărilor Antichitățile Elanului, volumele 1 (1997) și 2 (2009), Comuna Banca – file de monografie (2002), Ghenuță Coman – o viață dedicată arheologiei (2003), Mănăstirea Moreni (2004), Mănăstirea Pârvești (2005) și Marin Rotaru – album de artă (2013). A publicat numeroase articole pe teme de arheologie în publicații locale și centrale. A donat 1.570 de artefacte arheologice Muzeului Județean Ștefan cel Mare din Vaslui, 1.200 de vestigii antice Muzeului Vasile Pârvan din Bârlad și o colecție de piese etnografice și arheologice Muzeului Sătesc din Găgești. A fondat revista de cultură Elanul (1998) și Asociația Culturală Academia Rurală „Elanul” (2003). A organizat expoziții personale de pictură și sculptură la Vaslui (1976), Bârlad (1977 și 1980) și în diverse tabere școlare. A înființat Muzeul Sătesc din Găgești (2015), care îi poartă numele (din 2020).

Despre pasiunile și satisfacțiile lui, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 23 august 2013, la domiciliul său din Giurcani.

• – Domnule Marin Rotaru, aveți mai multe mari pasiuni; care a fost prima dintre ele?
• – Cea dintâi, datând din anul 1967, a fost arheologia. Am fost elevul profesorului Ghenuță Coman, un mare arheolog al timpului, care așa a și rămas.
• – În ce au constat primele cercetări?
• – Profesorul a văzut în mine un elev care iubește această disciplină extrem de interesantă, în sensul că fiecare ciob descoperit reprezenta pentru curiozitatea mea o enigmă. Primele cercetări au fost în zonele Murgeni, Găgești și Șuletea [județul Vaslui], apoi am trecut și în alte părți ale județului, iar, mai târziu, în toată Moldova.
• – Care dintre vestigiile pe care le-ați descoperit sunt cele mai importante?
• – De-a lungul timpului, am făcut descoperiri extraordinare – multe dintre ele unicat în arheologia românească; pe majoritatea, le-am publicat, dar sunt și piese needitate. Cele mai frumoase exponate aparțin culturilor neolitice – Cucuteni sau Stoicani-Aldeni –, pentru că imaginația omului în aceste perioade preistorice era foarte bogată; îndeosebi creațiile plastice depășeau orice închipuire. După aceea, excepționale mi s-au părut ceramica pictată, sculptura și uneltele din silex – lame, vârfuri de săgeți, răzuitoare și așa mai departe.
• – Ați săpat la întâmplare sau după o anumită logică?
• – Nu aveam voie să facem săpături – doar cercetări de suprafață. La început, mergeam pe siturile deja cunoscute, dar, cu timpul, am încercat să facem și noi descoperiri; pentru a le scoate la iveală, e nevoie de cercetare de teren. Este o bucurie extraordinară să descoperi un alt sit – e un moment rar întâlnit; orice sit inedit este ca o carte nouă într-o bibliotecă.
• – Cam câte piese ați adunat?
• – Dacă mă refer la obiectele în sine, sunt de ordinul miilor; dar, de exemplu, într-un sit din paleolitic, unde uneltele din silex sunt foarte numeroase, numărul lor se ridică și la zeci de mii. Pe toate, le-am donat cu procese-verbale muzeelor din Vaslui, Bârlad și Giurcani.
• – A meritat banii?
• – A, nu… N-am primit nicio recompensă; din contra, am fost pârât și urmărit de poliție – posibil, și șantajat de persoane care mi-au vrut răul. Niciodată, nu am săpat fără autorizație.
• – Totuși, nu vi s-au oferit, în schimb, nici măcar niște facilități?
• – Nu; mi-am publicat singur, cu banii mei, rezultatele săpăturilor.
• – Care e a doua pasiune a dumneavoastră?
• – Arta plastică – pictură și sculptură în lemn și în piatră; multe lucrări ale mele sunt realizate din astfel de materiale care au deja înglobată o creație începută de natură, dar am și lucrări inedite, începute de la zero. Sculptez de la modelele clasice până la imaginația mea cam jucăușă și am făcut lucruri frumoase; după revoluție, am reușit să vând multe obiecte și în străinătate.
• – Iar cea de-a treia pasiune?
• – Revista Elanul, cea mai veche publicație actuală de cultură din județul Vaslui; am fondat-o în 1998, la centenarul școlii din Giurcani, și este finanțată de consiliul județean. La început, au apărut câte cinci-șase numere pe an, când aveam bani, iar, din 2000, lunar. Revista conține articole de istorie – în primul rând, arheologie –, poezie, proză și ilustrații; colaboratorii sunt mai ales din Moldova, dar și din întreaga Românie și Basarabia.
• – Ce rol aveți?
• – Mă ocup în special de adunarea materialelor, tehnoredactare și difuzare; majoritatea revistelor sunt distribuite în țară, dar multe numere ajung și în Basarabia sau în restul Europei.
• – Între atâtea preocupări, mai poate fi numită pasiune și profesia de dascăl?
• – Sigur că da. Până am ieșit la pensie, acum doi ani, nu puteam separa munca de la catedră de celelalte activități ale mele. În timpul orelor, încercam să transmit copiilor și dragostea pentru artă plastică, și cea pentru istorie – mai ales arheologie; am avut și cercuri școlare cu aceste profiluri, deci nu mă îndepărtam de pasiunile proprii. În cei 44 de ani petrecuți în învățământ, au fost alături de mine zeci de generații de elevi, care au devenit sensibili și la frumos, și la trecutul îndepărtat, pentru că în zonă sunt multe situri arheologice.
• – Ați avut și realizări recunoscute?
• – Da. Pe plan artistic, am avut rezultate foarte bune; mulți copii de la cercul de arte plastice Elanul au câștigat premii naționale și internaționale – în Japonia, Franța, Germania, Anglia sau Olanda. Numeroși elevi ai mei au terminat universități, mulți dintre ei fiind plecați în străinătate, iar alții întorcându-se pe post de cadre didactice în comună; pentru sufletul meu, este o mare bucurie.
• – Ce ați fi fost fără pasiunile dumneavoastră?
• – În absența lor, nici rezultatele de la catedră nu ar fi fost mulțumitoare pentru mine; în afara faptului că un copil știe multă carte, el trebuie să aibă și înclinații spre alte plăceri ale vieții.
• – Care a fost motorul care a împins înainte, de-a lungul atâtor zeci de ani, aceste activități?
• – Nu toată lumea are asemenea preocupări; cred că, văzându-mă pe meleagurile astea, Dumnezeu o fi zis: „Ia să-i mai trezesc niște plăceri!” Și-i mulțumesc, pentru că am reușit să transmit și copiilor aceste pasiuni.

Florin Bălănescu