• 
• Ghenuță Coman s-a născut la 10 ianuarie 1914, în satul Dodești din comuna cu același nume, plasa Dimitrie Cantemir, județul Fălciu (astăzi, în comuna Viișoara, județul Vaslui) și a murit la 23 iunie 1981, la Vaslui, fiind înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din oraș. A fost căsătorit și a avut un fiu. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A activat ca profesor, director și inspector școlar până la pensionare (1946-1975). A făcut săpături și descoperiri arheologice în toată Moldova, în special în județul Vaslui (1964-1980). A contribuit la înființarea Muzeului de Arheologie din Murgeni (1956), a secțiilor de arheologie ale muzeelor „Vasile Pârvan” din Bârlad (1957) și „Ştefan cel Mare” din Vaslui (1974), ultima purtând numele său, precum și a Liceului Teoretic din Murgeni, al cărui prim director a fost (1957). Este autorul lucrărilor „Stoișești – un sat cu moșie boierească din Tutova” (1943), „Murgeni – contribuții la istoria unei străvechi așezări” (1973) și „Statornicie, continuitate – repertoriul arheologic al județului Vaslui” (1980). A participat cu comunicări la multe sesiuni științifice de arheologie și a publicat numeroase studii și articole în reviste de specialitate, precum și în publicații locale și centrale. O stradă și liceul tehnologic din orașul Murgeni, județul Vaslui îi poartă numele, iar un bust al lui, deja realizat, urmează să fie amplasat în fața acestui liceu.
•  
• Emil Coman, fiul său, s-a născut la 18 ianuarie 1944, la Piatra Neamț și a murit la 8 mai 2022, la Iași, fiind înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Vaslui. A fost căsătorit de două ori și a avut un fiu și o fiică. A absolvit Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic Gheorghe Asachi din Iași. Despre viața și activitatea tatălui său, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 30 iulie 2012, la domiciliul lui din satul Cârja, orașul Murgeni.
• – Din ce familie provenea tatăl dumneavoastră?
• – Părinții lui au fost țărani săraci, având o fată și mai mulți băieți, dintre care doar trei au ajuns în vârstă.
• – Unde și-a făcut studiile?
• – Primele opt clase le-a învățat în satul natal, apoi a urmat Liceul Gheorghe Roșca Codreanu din Bârlad, pe care l-a continuat la Liceul Mihail Kogălniceanu din Vaslui, luându-și bacalaureatul în 1937; avea în oraș un unchi care l-a ținut în ultimii ani de școală, el neavând mijloace materiale pentru a rezista. După absolvirea facultății, în 1941, la Iași, a fost pe front în Basarabia, pentru ca sfârșitul războiului să-l găsească la Piatra Neamț, unde era directorul unei școli de ucenici. De acolo, a trebuit să plece, fiindcă intrase în conflict cu noua putere și era în pericol; participase, ca lider socialist, la niște mitinguri [ale Partidului Social Democrat Independent din România (aripa Titel Petrescu, desprinsă din Partidului Social Democrat Român)], unde a strigat împotriva comuniștilor și a sovieticilor.
• – Nu i-a agreat nici mai târziu?
• – Nu, niciodată.
• – Și n-a mai avut de suferit?
• – Ooo… Permanent a fost șicanat din cauza asta. Oricum, era, totuși, un visător; în ’68, când a fost invazia sovietică din Cehoslovacia, cine credeți că striga la Murgeni: „Jos sovieticii! Jos jugul bolșevic!”? Taică-meu!
• – Care a fost următorul loc de muncă?
• – După ce a părăsit Piatra Neamț, a ajuns în satul natal, de unde a trebuit să plece, în 1950, pentru că n-a vrut să-i ajute pe doi chiaburi, iar ăștia l-au prins într-o duminică în sat și l-au bătut de a stat vreo două săptămâni în spital la Huși; de acolo, s-a mutat pentru un an la Berezeni, apoi la Deleni și Viișoara [toate, comune în județul Vaslui], iar, în final, în 1959, la Inspectoratul Școlar al raionului Murgeni, ca inspector. Aici, a ținut neapărat să înființeze un liceu teoretic, unde a fost profesor și primul director. Era un soi de alergătură pentru a-și pierde urma, fiindcă fusese acuzat că a fost legionar; învinuirea asta i s-a tras din cauză că făcuse parte din echipele sociologice ale lui Dimitrie Gusti, care purtau o uniformă cu centură diagonală, și i-au găsit o fotografie în care apărea astfel. A avut activitate bogată…
• – Toate mutările dintr-un loc în altul le făcea împreună cu familia?
• – Peste tot, am mers împreună cu el.
• – Mama ce profesie a avut?
• – Era învățătoare.
• – Vorbiți-mi despre cercetările lui arheologice; de unde și de când avea pasiunea aceasta?
• – Interesul dura din anii ’30, de pe vremea colaborării cu Gusti. Un timp, și l-a cam pierdut, fiindcă trebuia să meargă la o universitate din Milano pentru aprofundarea studiilor și un eventual doctorat; din cauză că părinții lui spuneau că vremurile erau tulburi și nu era momentul, în locul lui a plecat un coleg care a devenit profesor universitar acolo. După aceea, și-a început activitatea arheologică cu cercetări de suprafață, adică a mers pe câmp, în special în urma arăturilor și după ploaie, când apar din pământ vestigii ale trecutului. Apoi, a luat legătura cu Muzeul de Istorie din Iași, unde și-a făcut niște prieteni foarte buni, împreună cu care s-a dedicat cercetării. La vremea aceea, când se propovăduia originea estică a poporului român, el a fost împotriva curentului, susținând că ne-am format din elementul autohton, peste care s-au suprapus influențele venite peste noi.
• – Ce perioade istorice a readus la suprafață?
• – Epoca pe care a aprofundat-o a fost cea de formare a poporului și limbii române. Era unul dintre favoriții profesorului [Ion] Nestor de la București, pentru că aducea în sprijinul teoriei lui noi elemente din zona Moldovei. A bătut cu pasul toată Moldova, inițiind șantiere de săpături mai ales în județul Vaslui: la Dodești, Zorleni, Simila, Vădeni, Epureni, Roşieşti, Bogdăneşti, Poienești, Tămășeni, Gura Idrici, Cârja și în multe alte locuri. Săpăturile nu puteau fi făcute decât sub formă de șantiere organizate, pentru că se mergea pe ideea patrimoniului național; din cauza asta, a avut probleme cu Securitatea, întrucât i s-a spus că toată colecția lui de vestigii era furt din avutul național.
• – Ce conținea?
• – O mare diversitate de vase, vârfuri de lance, figuri antropomorfe și zoomorfe, arme primitive, unelte și monede (mai puține, pentru că nu l-a interesat numismatica). Săpăturile nu se făceau haotic; după o cercetare aprofundată de suprafață, se vedea dacă într-un anumit loc fusese o așezare compactă sau doar locuințe răzlețe. Din acest motiv, se săpa numai în locurile unde erau urme clare de așezări preistorice, acolo fiind descoperite schelete, vase, tezaure, monede și tot ce putea exista într-o gospodărie.
• – Ce soartă a avut colecția lui?
• – O parte o oferise Muzeului de Istorie din Iași, care era deficitar la acea perioadă istorică, restul fiind donată Muzeului Județean din Vaslui, unde se precizează că majoritatea pieselor de arheologie provine din colecția lui.
• – Ce fel de om a fost?
• – Era un tip extraordinar de cinstit și generos, care sărea oricui în ajutor, deși se ascundea sub o platoșă de duritate, fiindcă viața dăduse în el bine de tot. Ura minciuna și din cauza asta nu i-au plăcut comuniștii. Avea prieteni peste tot; dacă-i dădeai drumul în Moldova, nu avea nevoie de pensiuni, pentru că stătea pe la diverși cetățeni. Găsise amatori de arheologie până spre Rădăuți.
• – În ce constă activitatea lui științifică?
• – În afară de lucrările publicate în volum sau în revistele de specialitate, a luat parte la sesiunile de comunicări științifice ale multor muzee, între care cele din Vaslui, Bârlad, Iași, Galați și Sibiu, la ultima dintre ele contractând o răceală care i-a accelerat boala de inimă și, astfel, s-a dus…
• – Care a fost deviza vieții lui?
• – Să muncești și să-ți faci datoria. În proporție de 99%, fără exagerare, toată cercetarea a făcut-o pe cheltuială proprie; de multe ori, maică-mea i-o reproșa, spunându-i: „Măi, băiatul ăsta mai are nevoie de una, de alta…”, dar lui i-a plăcut arheologia teribil de mult și era foarte mândru de ceea ce făcea. Eu îi ziceam: „Măi, tată, după ce n-ai să mai fii, am să te mai pomenesc eu, nepoata și câțiva prieteni mai de soi; în rest, ce crezi că va mai fi?”, iar el îmi răspundea: „Măi, astea rămân pentru posteritate!” Nu-l credeam, dar iată că a avut dreptate; este citat în multe lucrări de specialitate și amintit în numeroase comunicări științifice. Dacă vorbim de arheologia din Moldova, aproape că nu există lucrare științifică în care să nu fie trecut la index.
• – Care este amintirea cea mai pregnantă a vieții sale ce vi s-a întipărit în memorie?
• – Fiind fiul lui și avându-l ca profesor, diriginte și director, viața mea de elev a fost un chin!

Florin Bălănescu