Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Cronică în trei, cenaclişti de la distanţă: După „Prăpădul” lui Constantin Huşamu, În laboratorul scriitorului, metafora la ea acasă

Primit pentru publicare: 13 febr.2015.
Autor: Ion N OPREA.
Publicat: 13 febr.2015

Cronică în trei, cenaclişti de la distanţă:
După „Prăpădul” lui Constantin Huşamu
– În laboratorul scriitorului, metafora la ea acasă –

La 14 noiembrie 2014, doamna A.D. îi expedia lui C.H. părerile la cartea Prăpădul: „Mi-e teamă să nu fi avut un efect negativ asupra dv. De obicei, când vrei să răspunzi la o propunere rezultatul e negativ şi dacă accepţi şi dacă nu accepţi. Cât priveşte semnătura…INO, nu e oarecare, e o personalitate…

Şi urma cronica semnată INO:
„După circa 30 de ani de odihnă în manuscris, „Prăpădul” lui Constantin Huşanu, roman, iată-l în fază de Semnal editorial, 2014, pe masa lecturilor prieteneşti care mă onorează, fie şi pentru că mă văd printre primii săi confidenţi.
Autorul, C. Huşanu, asumându-şi un post-modernism,existent în literatură încă de la finele secolului trecut, practică în programul său literar din volumul „Prăpădul” un existenţialism simbolic, mecanism cu referiri atât la note biografice, dar şi cu tendinţele unei autoficţiuni novatoare. Mecanism care, adesea, în cursul naraţiunii, duce de la desindividualizare, la sublimul originar şi invers, în finalul cărţii.
Semnificativ în acest sens este limbajul, adevărat rod al numeroaselor lecturi precoce, începând cu autorii antici, dar şi cu o decădere a propriei spiritualităţi de natură să înlocuiască vocabularul sobru şi decent folosit, cu unul licenţios, vicios, o terminologie care devine inhibantă, haluncinantă, uneori chiar grotescă, ce scade din ceea ce este calitatea descrierii.
Scuzabil într-un fel, un câştig la publicul deprins cu astfel de viaţă zilnică şi lecturi incitante, de vreme ce, se pare, acest mod de exprimare în ceea ce se numeşte roman, au pătruns tot mai mult în literatura începutului de secol XXI, în mass-media, pe bloguri din Internet, dar şi în vorbirea uzuală, coborând nepermis de mult nivelul cultural al societăţii româneşti, manifestare proprie bărbaţilor într-o perioadă şi devenită o „cucerire” şi a doamnelor şi domnişoarelor nu numai în cărţi ci şi pe stradă, fără perdea, justificând astfel ceea ce autorul şi noi numim „Prăpădul” cotidianului, cu tendinţă de a deveni regulă literară şi viaţă cotidiană.
În „Prăpădul”, formă actuală, autorul îşi începe naraţiunea printr-un „prolog” de doar câteva pagini şi cartea se termină cu un „Post-scriptum” edificator, un fel de atenţie la ce am de spus. Ne aflăm în faţa unui „concentrat biografic” dar puţin metaforic, acel „puţin” scuzând probabil avalanşa metaforică a stilului paradoxal „elevat”, mistificat, cu replici polemice şi demitizante din unele nu doar capitole, ci din fraze succesive, adesea prea lungi pentru a le putea urmări înţelesul, scăzând astfel interesul pătrunderii.
Şi dacă acest “concentrat” din prolog se referă la două zămisliri şi venirea pe lume a sa şi a unui copilaş la distanţa de câteva zeci de ani, în ceea ce „urmează” este condensat în doar câţiva ani – spre final aflăm şi câţi sunt aceştia: 10 ani!.
De fapt, subiectul este unul obişnuit, cu referire la un aspect din viaţă şi menajul unei familii, dar ceea ce şochează este jocul pervers al iubirii celor doi soţi nefiresc alcătuit şi Iuliana, parcă fetiţa nimănui, „rădăcina tuturor relelor”.
Citind cartea de faţă nu m-am entuziasmat ca în faţa unei minuni aşteptate, ci sincer, m-a şocat modul în care frumuseţile metaforice ale cuvintelor citite şi adunate poate din zeci de mii de pagini literare pot fi înlocuite, uneori, cu duritatea şi urâţenia altora care te duc cu gândul la o metaforă a urâtului, a amarului şi care, într-un fel, te pregăteşte pentru “Paşaport în infern’, cum este intitulat unul din primele capitole ale cărţii.Gândul m-a dus la alte volume de autor, la „Vitrina cu fantasme’, roman, 1998, ‚Erotica’, cu cele două romane, ‚Clubul Megasexe” şi „Preţul vieţii ca de câine’, Iaşi, 2002, şi chiar romanul ‚Pe fluviu la deal”, 1992, cam cu aceleaşi tare, forţat metaforice, şi mi-am zis revenind la „Prăpădul”, acestea sunt cărţile, acesta este autorul, influenţa lecturilor mari lasă urme în operă dacă stilul se vrea metaforic, cu priză la un anumit public de mase.
M-a şocat în „Prăpădul” şi modul în care cei doi soţi, alături de alte personaje care împletesc acţiunea, se istovesc în cele mai josnice trăiri exprimate prin ingrate apelative culese dintr-o patologie nefirească a anilor de viaţă cumulaţi împreună. Nu poţi privi inocenţa copilăriei cu ochii lucizi ai părintelui şi nici entuziasmul vieţii de cuplu cu dezinvoltură.
După ce se narează demersul într-un stil împovărat cu o varietate infernală de trăiri, unele care vor fi reluate şi în faza dinspre finalul cărţii, se insinuează şi realitatea cu maxima „alea iacta est” şi dinamismul care întreţine interesul pentru lectură într-un crescendo, deodată scade, nu mai reuşeşti să te descurci în „iţele’ acestei poveşti stranii dintr-o „mascaradă judiciară” în care personajul principal, autorul, îşi etalează întreaga filozofie a propriei vieţi cu oscilaţii alternative între refulările micii sale familii şi adevărurile rezonante dintr-o lectură a marilor filosofi antici, ceea ce scade din ce putea fi interesant şi util de reţinut.
Aşa începe de fapt perioada „zănatică” a “caznelor” în care povestitorul devine „câinele de pază” al propriei umilinţe. Într-un univers tern, presărat cu cele mai ciudate principii, într-o familie nefiresc alcătuită, un soţ fidel alături de „netrebnicia” unei soţii semidocte, dotată cu un prea plin temperamental „erotic bestial”, cu plăceri diabolice care nu-şi controlează comportamentul, nici faţă de propria fetiţă.
Crescută în acest mediu viciat de un tată care zadarnic se căzneşte să aplaneze şi să transforme în bine atmosfera din familie şi să-şi ridice copila la nivelul unor cunoştinţe care să contrabalanseze ceea ce vede şi simte din casă. Adesea genul de lecţii primite, în care primează un vocabular insolit ce traversează şi umbreşte noţiunile unei culturi adecvate, cu proverbiale dintr-o perioadă când şi tata le obţinuse prematur ca utile.
În cadrul zbuciumului propriu omului decăzut din drepturile de soţ şi tată, risipindu-şi zilele în meschinăriile nu numai ale mediului social, ci şi ale propriei căsnicii, zadarnic cercetează personajul în literatura pe care el o cunoscuse într-o perioadă prea îndepărtată ca să găsească o idee care să-i reverbereze soluţia ca într-un năstruşnic leac.

Trăieşte o aventură eminamente mentală, într-o angoasă existenţială, acumulată din prea plinul mizeriei la care, voit sau nu, este supus.
Agresivitatea şi răutăţile din jur, consecinţele comportării nemiloase dar şi singurătatea sa sufletească se derulează cu o copleşitoare senzaţie de revanşare prin prelungirea „vieţii dincolo de viaţă”, prin Iuliana, fetiţa ce creşte, mereu sub întrebarea – „a cui”. Totul continuă a se desfăşura într-o naraţiune cu un limbaj caustic, cu gesturi şi brutalităţi departe de elementele de bun simţ, utile copilăriei, din care, ca cititor, nu poţi percepe logica unor norme formative de civilizaţie.

Pe un alt registru, în acest simulacru de familie, geloziile grefate pe o timiditate temperamentală constaţi că mediul şi viaţa îl transformă într-un soţ nedorit dar necesar în casă doar ca sursă de venituri financiare . Se adevereşte că “Liturghiile umilinţei” produc breşe şi în gândirea sa dominantă în anii de înstrăinare de mama şi fratele, de casa părintească. Culmea, cititorul mai află, înainte de a-i deveni soţie, aceasta fusese metresa mercantilă a fratelui, motiv pentru care tot ce este părintesc fusese aruncat în uitare după acel război fratricid.
Obsedat de un vis, după o ciudată vedenie în fereastra proprie-i locuinţe, îndemnat şi chemat de o voce porneşte chiar în noaptea Anului Nou spre necunoscut – o himeră. Înaintând prin nămeţi, cuprins de o apoteotică dedublare, „timpul merge înainte” iar ‚spiritul îl urmează”, supraveghindu-l, prin toate simbolurile…Se auto-descrie într-o manieră fantastică, care mi se pare o reuşită. De altfel, mai toate cele 250 de pagini ale cărţii abundă în excepţionale descrieri, minuţios realizate, într-o aureolă fabuloasă şi o manieră lexicală desăvârşită, de factură intelectuală, cu portretizări fizice dar şi psihice în care transpare ca bibliografie autenticitatea operelor păstrate intelectual şi folosite în subsidiar.

În această ipostază, transfigurativă, eroul principal, în intenţia autorului, se situează adesea în afara acţiunii, veghind ca un observator imparţial şi de acolo ne revin pagină de pagină, fie descrierile fabuloase, fie portretizările si monologurile, ca filozofie de viaţă. Discursul apare ca mijloc de reglare a comportamentului său, al evenimentelor parcurse, implantate în propria conştiinţă şi care refulează, măcar sporadic. Valoros este modul în care se recurge şi reuşeşte monologul interior cu „iadul” pe care-l trăieşte în permanentul conflict al aşa zisei sale căsnicii. Aşa transpar semnele majore ale erudiţiei dar şi citatele din marii filozofi ai literaturii antice, ca argumente de viaţă.
Interiorizarea şi destăinuirea acelui mister biografic, taina înstrăinării de casa părintească, devine o proză frapantă, chiar şocantă dar şi dureroasă, profundă şi sinceră prin dezvăluirea unor adevăruri inundate de cruzime surprinzătoare, care fac paginile căutate pentru ineditul lor.

Cultivând un gen metaforic care singularizează o lume care devine periculoasă în aparenţă, autorul reuşeşte să ne închidă într-o muţenie năucitoare din care apar „năluci” asemenea “umbrelor” lui Platon, şi toate acestea se infiltrează în conştiinţa cititorului, lăsându-i o „pată neagră” care va rămâne asupra lui ca o „etichetă blamantă”, pentru a se insinua în posteritate, ceea ce nu-i rău. Gândul de a rămâne în eternitatea dorită este o opţiune a ambiţioşilor care-şi doresc cucerirea memoriei pure fără abisuri. Aceasta pentru că din „normalitatea de toate zilele” există şi disiminarea faptelor şi izolarea prin orgoliu a intelectualului superior. Şi, chiar dacă nu o spune, prin ceea ce realizează Constantin Huşanu este unul dintre aceştia, un ambiţios iremediabil, şi trebuie să i-o spunem, lui şi cititorilor care îl caută.

În cartea citită primează cultura personajului principal deşi opinia dominantă încearcă a ne convinge: „Cultura nu ţi-a ajutat la nimic, ţi-ai pierdut identitatea”. Autorul relevă poveşti din viaţa cotidiană a unei familii, fapte autentice care pot fi şi autoficţiuni lecturate cu aviditate ca pe nişte ipostaze emblematice. De subliniat, folosind ficţiunea artistică, rod al visului şi imaginaţiei, naratorul reuşeşte portrete de viaţă reală, cu forme de transfigurare a realităţii suficient de variate, dintre cele mai fabuloase, care, asimilate, plac celui ce le parcurge. Valoarea estetică a imaginii artistice este în raport cu bogăţia de idei prezentată, cu profunzimea conţinutului şi cu măiestria artistică de care naratorul nu duce lipsă.
Despre subiectul cărţii – viaţa unei familii risipite sau rătăcite – s-a menţionat şi literatura este plină de naraţiuni, povestiri simple sau mai complexe pe această temă, viaţa însăşi cerându-le relatate. Valoarea lor estetică este dată de multitudinea ideilor din conţinutul lucrării. Erotismul exacerbat din „Prăpădul”, cartea citată, conţine un şir întreg de fapte care frapează, adevăruri care surprind prin alcătuirea unor comparaţii, metafore, hiperbole, personificări ca mijloc artistic şi profesional de relatare – un stil metaforic menit, în mod firesc, să înfrumuseţeze şi înnobileze tema abordată. În ea, trăirile, faptele, se află expuse la o intensitate maximă, dar cuvintele folosite, uneori prefigurează coborârea în mizeria vieţii, ceea ce tuşează intenţia relatatorului şi supără parte a cititorilor.
Am mai spus, modul de exprimare şi de organizare compoziţională a conţinutului de idei este prezentat într-un crescendo al tensiunii salutar, cu momente principale ale subiectului captivant, bravează prin bogăţia descrierilor de natură, tabloul unei ierni bogate în nămeţii copilăriei atrage şi stimulează aducerile aminte, cu o minuţiozitate a mediului familial din casa părintească, înduioşătoare.
Cartea abundă în stilul metaforic realizat prin folosirea unui vocabular semantic diversificat, dar care şi rătăceşte cititorul mai puţin avizat. Portretistica scoate în evidenţă nu numai trăsăturile fizice şi sufleteşti ale personajelor, ci devine şi o analiză psihologică fidelă a caracterelor şi temperamentelor în variatele împrejurări ale vieţii chiar şi prin auto-destăinuirile din frecventele discuţii cu sine. Frazele încărcate cu epitete expresiv-denigratoare facilitează ambianţa nefavorabilă din familia cu comportări vicioase, iar exacerbarea acestora duce, uneori, la un sens hiperbolic.
Ar fi interesantă o analiză amănunţită, ea ar evidenţia întinderea culturală a autorului pe baza unei preţioase lecturi din varii domenii, dar spaţiul şi locul nu ne îngăduie, deocamdată.

Figuri de stil ca repetiţia, invocaţia dar şi retorismul cu cutezanţa stilului metaforic – despre care s-a menţionat – ridică valoarea estetică a argumentelor folosite cu tentă filozofică. Limbajul însă maltratează grav, chiar neconvingător, uneori, tablourile prezentării soţiei decăzute moral, lexicul însuşi devine devastator, umilitor, cu atacarea demnităţii umane, ceea ce scade din ceea ce scontam. . Iuliana, copilul, personajul care ar putea să servească reabilitării spiritului şi viitorului, se pierde, fără a convinge prin existenţă şi acţiune. Evadarea prin zăpadă sub impulsul iluzoriu al unui îndemn, nu suficient susţinut, izvorât din dorul de casa părintească nu este finalul reuşit al acţiunii la care ne-am fi aşteptat.

Până la urmă, transa duce personajul principal spre punctul vrăjit care este Evelina, iar demiurgicul spre un interludiu amoros, cu descrieri iarăşi de mare fineţe, dar nu îndestul motivate şi finalizate psihologic. Deşi bun analist prin înţelepciunea tratării însingurării, autorul se dovedeşte a ignora legile firii, părându-ni-se a fi un adept al teoriei instinctuale. Poate şi de aceea, toate acestea nu-i aduc fericirea aşa cum spiritual mama-i descoperise „în ochi” privindu-şi fiul rătăcitor. Deşi se agaţă adesea de „odgonul raţiunii”, jocul incestual şi vraja unei iubiri neîmplinite îl aduc fictiv sau în realitate la „dârvala zilnică pentru o bucată de pâine”, acolo acasă, la Iuliana, fiica sa. Doar ca o concluzie moralizatoare şi pentru noi cititorii: „Atenţie, feriţi-vă sufletul!”, autorul declară că a scris cartea „din milă” pentru împătimiţii prezenţi şi viitori! Dacă e aşa, departe am mai ajuns!”

Ion N. Oprea

Articol la care, dimineaţa, C.H, se adresa doamnei A.D. pe messenger: “Aseară mi-am privit radiografia gândirii mele de acum 30 de ani, făcută cu atâta profesionalism, făcută cum mi-am dorit, cu bune şi rele. Cine îţi ascunde slăbiciunile nu-ţi este prieten! »

Incredinţat de valoarea în timp nu numai a dialogului, cele de mai sus sunt şi rămân nu numai pagini din ceea ce se Cheamă Prăpădul de Constantin Huşanu, ci şi parte, cum spuneam altădată, din “Jurnal tardiv…2011-2014 », vol. III, p. 409-414, Ed. PIM , Iaşi, 2014.

La care A. D. îi răspundea lui C.H.. »Eu nu am niciun drept să mă implic în deciziile dv., dar pentru că m-aţi solicitat… opiniez că Prăpădul îşi va merita semnificaţia şi ca preambul la evoluţia literaturii contemporane.

Un adagio obligatoriu la « Prezentarea lui INO » (de fapt erau mai multe…) se referă la exemplificările stilului elevat… pentru că sunt şi metafore, şi portrete, şi descrieri colosal de frumoase şi inedite. Ar mai fi de discutat dar las loc specialiştilor… Eu vă rog… “daţi-i drumul !” Va fi un copil al dv. Mai şugubăţ plecat dintr-un fapt de viaţă… Azi suntem la altă altitudine şi latitudine !

Să fie cu bucurie, aştept un exemplar cu dedicaţie iar cu factura…  finanţist dv., înnăscut e INO »…

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5