Autor, Maria Dobrescu
_________________

La distanţă de 13 ore de Bucureşti, după ce străbaţi aproape 1000 de km prin Ruse, Kulata, Salonic, Ioannina, ajungi în ţinutul străvechi al Zagoriei din Epir, alcătuit din 46 de sate agăţate pe pantele munţilor şi locuite de aromâni (vlahi), în special, şi de albanezi şi greci.

Cândva, aceste cătune de piatră, răspândite pe o suprafață de peste 1000 de kmp, au constituit o confederaţie, legate între ele prin poteci înguste şi pietruite. Străvechi aşezări de oieri, satele sunt faimoase prin peisajele muntoase virgine, recunoscute ca având cele mai curate ape din Europa, iar minunea numită Cheile râului Vikos – cele mai adânci din lume, formate dintr-un canion lung și îngust de 20 kilometri, cu pereți ce ajung la 1000 de metri înălțime – sunt protejate prin lege. Peste 160 de poduri arcuite (kamares, în lb.gr.) peste râuri și pâraie au fost construite în zona Zagoria, în secolele XVIII- XIX, de meșteri pricepuți care au folosit piatra locală.

Păstoritul este una dintre ocupaţiile străvechi ale oamenilor din Zagoria, însă aceştia sunt renumiţi în medicina naturistă pentru meşteşugul valorificării plantelor culese de ei, tradiţie cunoscută încă din secolul al XVII-lea, după mărturiile ziarelor din Bucureşti din veacul al 19-lea, care îl promovau pe medicul I.Pertalis şi terapiile sale cu plante aduse din canion. Până în anii ’50 ai secolului trecut, ajungeai cu greu în Zagoria, măgarul, calul fiind cei mai buni prieteni ai localnicilor, fapt care a protejat oarecum regiunea împotriva agresiunilor venite din partea atacatorilor de orice fel, a poluării, defrişărilor, construcţiilor agresive de vile şi hoteluri. Totuşi, oastea sultanului Murat al II-lea, condusă de Sinan Paşa, reuşeşte să cucerească Epirul în 1430. Ca urmare, paisprezece sate din Zagoria se organizează într-o confederaţie şi negociază cu Înalta Poartă un statut special, cunoscut sub numele de Voiniko, ce prevedea unirea satelor sub conducerea unui singur lider, ales o dată la șase luni, secondat de un Sfat al Bătrânilor alcătuit din reprezentanți ai fiecărei așezări.

Platanul, Axis Mundi al satelor din Zagoria

Satele și ulițele legendare, de piatră, atât de înguste încât atunci când au fost construite puteau trece pe ele doar un cal cu un car mic, nefiind prevăzute pentru jeep-urile și turiștii exuberanți de mai târziu, aflați în căutare de unic și exotic, au un farmec și o magie antică, de cetate construită în jurul unei piețe centrale, numită platia, ca în greacă. În mijlocul pieței tronează un copac foarte bătrân, de obicei un platan, un fel de Axis Mundi care face legătura între Pământ și Cer, între om și divinitate. Ciobanii aromâni, aflați în transhumanță, plantau câte un copac în locurile în care voiau să se așeze cu familia, iar dacă pomului îi mergea bine câțiva ani la rând, în jurul lui construiau biserica, școala, casele, semn că viața lor viitoare va decurge bine și va fi ferită de rele, arborele fiind întruparea unui spirit benefic, purtător de fericire și belșug. Binele lui era binele făgăduit și trimis de Dumnezeu pentru a-i ocroti. Era și este arborele cosmic, Centrul Lumii, care întărea legătura mistică dintre cer și pământ, unde localnicii împreună cu cogeabașii (dregători) se strângeau la sfat, țineau sărbătorile, făceau comerț, hotărau regulile de păstorit și conviețuire. Cel mai renumit și bătrân platan din regiunea Zagoria și din toată Grecia se află în satul aromân Iliohori, are o circumferință de 11 metri și crengile răsfirate ce ating treizeci și cinci de metri. La umbra binefăcătoare a pomului și în intimitatea arhitecturii de piatră a caselor, spațiul și timpul își refac matricea originară după dimensiunile străvechi ale locuirii. Un fel de agora grecească, dar mult mai mult, căci se crede că platia vlahilor, cu pomul simbolic din mijloc, aparține unor civilizații și culturi arhaice ivite pe aceste meleaguri încă din zorii istoriei. De curând, localitatea Nimfeio (Neveasca, în dial. aromân) din zona Florina a primit titlul de Cel mai frumos sat tradițional al continentului. Caracteristice pentru Nimfeio, ca și pentru celelalte sate din Zagoria și Vlahohoria, cum numesc grecii aşezările locuite de aromâni, în afara stilului amfiteatru în care satele par că se cocoață pe munți, sunt bisericile numeroase, patru-cinci, raportate la doar câteva sute de locuitori, ceea ce arată nu numai credința creștină strămoșească, ci și nivelul economic, prosperitatea acestora de-a lungul anilor. 

Lingviştii greci cred că aromâna e vechea limbă a lui Homer 

Această parte a Epirului a fost multă vreme ocolită de vechii greci, însă regiunea a căpătat notorietate sub administrație romană, fiind o importantă răscruce a posesiunilor romane din est, unde numeroși coloniști romani, soldați, legionari etc., vorbitori ai latinei vulgare, au fost așezați de-a lungul pasurilor montane. Despre ei se crede că sunt strămoșii aromânilor din zonă. Unele din aceste locuri cu vlahi au fost grecizate în secolul al XVIII-lea de călugărul Cosma, care a propovăduit că doar greaca e limba lui Dumnezeu şi orice altă limbă e limba diavolului. Însă ei, în ciuda dominațiilor de orice fel, și-au păstrat limba de sorginte latină, vorbită acum mai mult de vârstnici, motiv pentru care, cred, ar trebui ca dialectul aromân să fie înscris pe lista patrimoniului imaterial al UNESCO. Prin anii 1780-1790, Epirul împreună cu alte provincii din nordul Greciei de azi – cunoscute sub denumirea generică de Rumelia – au intrat sub suzeranitatea căpeteniei albaneze de religie musulmană Ali Pașa, capitala fiind la Ioannina. Toate aceste stăpâniri au avut unele influențe în fondul principal de cuvinte al vlahilor, în unele obiceiuri, în gastronomie, dar fundamentul latin s-a păstrat în forma lui arhaică, originară.
În urma războaielor balcanice și a Primului Război Mondial, sudul Epirului a devenit parte a Greciei, în timp ce nordul a devenit parte a statului nou creat, Albania. Însă, dialectul aromân păstrează elemente atât de arhaice, încât lingviștii greci spun că aceasta e vechea limbă a lui Homer.
 Satele montane, fără asfalt multă vreme (primele șosele au apărut în anii ‘80 ai secolului trecut), accesibile doar prin potecile înguste de piatră, au conservat o cultură străveche, ce reprezintă un fenomen similar poate civilizațiilor precolumbiene ale incașilor și mayașilor. Pentru argumentare aducem în discuție satul izolat între două canioane, Vradeto, aflat la 1340 de metri altitudine, cel mai înalt dintre cele 46 de sate din Zagoria. Aşezarea a fost întemeiată în 1616 de păstorii vlahi şi, ca să se poată ajunge aici, ei au construit o scară din piatră, singura cale de acces până în anul 1973. Această scară din secolul al XVII-lea, supranumită „Balconul Zagorului”, are peste 1000 de trepte săpate în peretele canionului, pietruite printr-o tehnică cunoscută cu un cuvânt împrumutat din turcă, kaldarimi.

Cum hii, cum eshtă?

Bătrânele și mușatele (femeile) vin la liturghie în costum popular armânesc sau îmbrăcate în veșminte negre, așa cum se poartă din moși-strămoși.
Oamenii sunt foarte calzi, buni și ospitalieri. Bună dzuua!, îți spun dacă te întâlnesc pe uliță. Bună ziua! Cum hii, cum eshtă?, iar apoi te invită acasă la o vorbă și un pahar de tărie, bucuroși că vii din România. Ghini vinishi! Trisets! Shedz s-nâ sheadă pruxinitslji! (Bine ai venit! Intră! Șezi ca să ne șadă pețitorii!). Și după ce ai fost răsfățat ca oaspili cu o discuție despre lumea ta și a lui, cu prezența celor din familie și cu plăcinte tradiționale, la plecare, nicuchirlu (capul familiei) îţi urează Armîj ghini! Cali bunâ și S-ai câshtiga! (Rămâi cu bine! Drum bun! și Să ai grijă!), revenind pe uliță buimăcită de drag și emoție că am făcut parte, pentru scurtă vreme, dintr-un univers unic, străvechi și nemaiîntâlnit, amintindu-mi vorbele aromânului bătrân: Di undi hiţi? Ditu Rumânie? O, Him fraţi! (De unde ești? Din România? O, suntem frați!). Fugim, adică plecăm, cum zic aromânii, cu un doru românesc și aromânesc, căci lui i se spune la fel, însemnând durere, iubire, nostalgie, pasiune (conform Dicționarului dialectului aromân. General și etimologic din 1963 și 1974, întocmit de Tache Papahagi). 

„Voi cum ziţeţi? Apă? Apă ziţem şî noi! Carne? Carne ziţem şî noi!” Plec din Zagori cu aceste cuvinte în inimă, vorbind de una singură către interlocutori imaginari: Armânets ghini! Oară bună! (Rămâneți cu bine! Să fie într-un ceas bun!)