Mircea Bodolan s-a născut la 25 iunie 1955, în orașul Oradea, raionul și regiunea cu același nume (astăzi, în județul Bihor). Este căsătorit și are un fiu. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (în prezent, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) „Ion Luca Caragiale” din București. A compus și interpretat circa 100 de cântece și a susținut peste 1.000 de concerte în Franța, Bulgaria, U.R.S.S. și România. A fost membru de bază al Cenaclului „Flacăra” (1976-1980) și a făcut parte din juriile mai multor festivaluri de muzică folk. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat un disc extended play (1979), un disc single (1981), caseta audio „Rănitul dintre linii” (1995) și compact-discul „Ereți și porumbei” (2019), apărând pe diferite compilații. A lucrat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, ca actor (1987-2013) și director (2010-2013), Teatrul „Andrei Mureșianu” din Sfântu Gheorghe, ca actor (1995), și Teatrul Tineretului „George Ranetti” din Mizil, pe care l-a înființat, ca director (2013). A fost consilier-șef în cadrul Inspectoratului Județean pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național (astăzi, Direcția pentru Cultură a județului) Brăila (1990-1993) și director al Casei de Cultură „Eliad” a sectorului 3 (în prezent, Centrul Cultural „Casa Artelor”) din Capitală (1997-2007). A jucat în filmele „Am fost șaisprezece” (1979), „Calculatorul mărturisește” (1982) și „Dușmanul dușmanului meu”/„Diplomatic Siege” (1999). A realizat, la postul de radio România Tineret al Radiodifuziunii Române, emisiunea „Radio în blue-jeans” (1996-2000). A primit, între altele, Marele Premiu la Festivalul Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” din București (1976) și Premiul pentru întreaga activitate al Festivalului Național de Muzică Folk „Om Bun” (anii 2000).

Mircea Bodolan (compoziții, texte, voce, chitară și percuție) este unul dintre cei mai importanți folkiști români, a cărui carieră muzicală se întinde pe durata a aproape 50 de ani. Despre activitatea sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 10 februarie 2020, de la domiciliul lui din București.

• – Te salut, Mircea Bodolan!
• – Și eu te salut!
• – De ce te-ai apucat de folk?
• – N-am făcut-o programat; m-a atras. Îmi plăceau foarte mult muzica folk și folkiștii – cel mai tare, [Mircea] Vintilă și [Mircea] Baniciu. Mi s-a părut că acest gen muzical mi se potrivește, însă, atunci când am început mai serios, înainte de armată, nu m-am gândit la el ca la o profesie. În liceu, mi-am dorit să cânt rock – am și făcut parte dintr-o astfel de formație.
• – Ai simțit, cred, nevoia de a te exprima; poate de aceea ai și mers pe acest drum…
• – Se poate, dar, pe atunci, nu conștientizam foarte bine; a venit de la sine.
• – Care era contextul social în care ai debutat în folk? Era nevoie de protest, de sensibilitate sau de asociere?
• – Nici atunci și nici acum, nu-mi dau seama de ce m-am apucat și nici dacă am făcut-o dintr-o necesitate – atât eu, cât și ceilalți; cred că… ne-a venit, pur și simplu! Ne-am dorit folkul ca pe o haină pe care o privești într-o vitrină, îți place, o îmbraci, vezi că-ți vine bine și te bucuri că poți ieși cu ea în lume. Până la Vali Sterian, nu cred că a făcut cineva protest programat și bine țintit; „șopârle” strecuram toți, dar nu era o inițiativă căutată cu tot dinadinsul – chiar și asta venea de la sine.
• – Au existat restricții în privința posibilităților voastre de manifestare artistică?
• – Da, cenzură a fost. Mi-aduc aminte că eram deja student și aveam o piesă [Mătrăguna] care nu lovea direct în sistem și în ceea ce se întâmpla între granițele noastre, ci viza, la modul general, structurile politice de atunci; între altele, conținea și o aluzie împotriva invaziei sovietice din Cehoslovacia [în noaptea de 20-21 august 1968] și, de aceea, cântecul a fost interzis, iar eu am avut de pătimit din cauza lui.
• – „Merita” să fie interzis! – ca să-ți fac un compliment…
• – Nu cred, pentru că, pe [Nicolae] Ceaușescu, când i-a umplut de „respect” pe ruși [la 21 august 1968] din balconul de unde a și fost alungat peste vreo 20 de ani [la 21 decembrie 1989], nu l-a interzis nimeni. Mai dur a fost el în discursul lui, decât „glumița” mea din piesa aceea. Și, totuși, n-am scăpat, pentru că nu Ceaușescu se ocupa de lucrurile acestea; erau alți trepăduși care denaturau tot ce se putea răstălmăci. Ca, de altfel, și acum…
• – Ajungând la Cenaclul „Flacăra”, unde ai fost un membru marcant, și acolo s-au produs devieri; de ce s-au întâmplat și cum le-ai caracteriza?
• – Cenaclul a fost un fenomen extraordinar, clădit în jurul unei minți geniale, care a fost Adrian Păunescu – un om suferind, cu o suferință profundă, pe care noi nu am sesizat-o atunci când l-am cunoscut și îl iubeam; suferința lui s-a accentuat în decursul anilor și, din păcate, a dus, ulterior, la situații de nesuportat. Din acest motiv, am și plecat din cenaclu. În perioada în care am fost membru activ, era o atmosferă cu totul deosebită, o fascinație pe care poetul o exercita și asupra noastră, nu doar a publicului; era greu să te saturi să-l asculți, iar comportamentul lui față de noi era parental, fratern și camaraderesc. Era imposibil să nu-l iubești pe acest personaj genial, dar lucrurile au degenerat fiindcă fenomenul cenaclului devenise atât de puternic, încât se putea transforma, în orice moment, într-un pericol pentru regim. La un moment dat, am avut un spectacol de Paști, în Sala Polivalentă [din București], unde au fost vreo 14.000 de oameni numai în interior. Sala nu avea atâtea locuri, iar terenul, pe care au intrat mai mulți spectatori decât în tribune, era ticsit de lume; și gradenele, și scările erau înțesate de public și nu se putea circula în niciun fel, iar, în afara sălii, s-a mai montat un rând de aparatură, pentru că mai erau vreo 8.000 de oameni care n-au putut să intre. În seara aceea, am avut impresia că, dacă Păunescu doar ar fi pocnit din degete și le-ar fi spus celor prezenți să ia Basarabia, a doua zi ar fi fost la Chișinău – atât de puternică era influența cenaclului asupra tinerilor. Atunci, au fost peste 20.000 de suflete, dar în toată țara erau milioane de iubitori înflăcărați ai cenaclului, care credeau cu tărie în ceea ce se întâmpla acolo.
• – Crezi că acest fenomen a modificat conștiințe?
• – Nu; cât am stat eu, s-au spus și s-au cântat doar versuri de dragoste, patriotice și naționaliste; în perioada aceea, niciodată nu i-au fost închinate osanale lui Ceaușescu. Dar au fost mulți activiști lași și fricoși, care picurau informații false în urechile șefilor celor mari, aflați sub Ceaușescu, și care, de fapt, creau imaginea despre țară și popor pe care o vedea el. Acești indivizi odioși au insinuat ideea că un fenomen de masă atât de puternic și de vast, ce devenise ca o religie, e periculos și trebuie subordonat politic. Nu-l puteau desființa, pentru că, pe atunci, aveau nevoie de el și l-ar fi martirizat pe Păunescu, așa că l-au subjugat politic. Din acel moment, n-a mai existat manifestarea organizată de revista Flacăra, ci Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar, aflat sub tutela Comitetului Central al U.T.C. Așa au apărut însoțitorii și cenzorii permanenți, prezenți, alături de noi, la fiecare spectacol și în fiecare turneu, iar totul a degenerat.
• – Totuși, acest fenomen a lăsat și niște urme adânci…
• – Categoric! Cenaclul a adunat la un loc, a promovat și a consacrat o serie întreagă de valori, chiar dacă acestea existau dinainte și au apărut în valuri; după aceea, a început să confecționeze valori, ceea ce e o diferență de la cer la pământ.
• – Îți mulțumesc pentru această panoramare din interior a fenomenului și îți doresc mult succes și în viitor!
• – Cu dragă inimă și îți mulțumesc și eu pentru oportunitate.
• Florin Bălănescu