Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    „Trebuie să mă reinventez de la început.”

    Dan Chebac s-a născut la 3 ianuarie 1952, la Găești, județul Dâmbovița. A absolvit Facultatea de Metalurgie a Institutului Politehnic din București. Este căsătorit și are doi fii. În anul 1981, a emigrat în Germania, la Düsseldorf, iar în anul 1986 s-a stabilit în Italia, la Roma, unde locuiește și în prezent. A făcut parte din formația de muzică pop-rock Grup 120 din București. A participat la patru ediții ale Festivalului Studențesc „Trubadurii Politehnicii” din București, unde a fost distins cu Mențiune (ediția a II-a, 1971), Premiul I (ediția a III-a, 1972), Premiul I (ediția a IV-a, 1973) și Marele Premiu (ediția a V-a, 1974). A câștigat Marele Premiu la Festivalul Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” din București (ediția a II-a, 1974). Între anii 1973-1975, a fost membru de bază al Cenaclului „Flacăra”, unde a primit Premiul pentru sensul muzicii sale (1974), Premiul primăverii la Festivalul de primăvară „Flacăra” (1975), Marele Premiu la Festivalul de vară „Flacăra” (1975), Premiul anual (1975) și Premiul special (1975). A realizat un disc single (vinyl, 1976) și albumele de autor „Cântece despre… caii liberi” (compact disc, 2019) și „Nu mă cunoști…” (compact disc, 2022), figurând și pe patru albume compilație.

    Dan Chebac este unul dintre primii și cei mai importanți folkiști (compoziții, voce și chitară) din România, care s-a remarcat prin textele protestatare, forța interpretării și originalitatea cântecelor sale. La 26 februarie 2020, mi-a acordat acest interviu:
    – Bună ziua, Dan Chebac!
    – Bună ziua!

    – Îți mai amintești de spectacolele și de anii minunați ai tinereții, care, cu siguranță, te-au marcat?
    – O, da, m-au marcat – și în bine, și în rău! Îmi aduc aminte că eram acolo, în Cenaclul „Flacăra”, opt-zece ore, deci nu erau spectacole cum se pot vedea astăzi, de una-două ore; era un eveniment continuu, care se schimba în funcție de atmosferă și de situație, așadar nu avea o structură fixă. Dura foarte mult; nu puteai nici să te duci la baie, trebuia să stai acolo, pe scenă. Oricum, în anii aceia puteam rezista.

    – Cum apreciezi acum perioada aceea din punctul de vedere al revoluției prin folk și rock?
    – Era un mod de exprimare corect în momentul acela, pentru că nu am fi avut posibilitatea unei alte forme, mai directe, de expresie. De fapt, mai mult decât muzică, era un tip de mesaj de protest din partea noastră; majoritatea cântecelor de succes din perioada aceea aveau texte importante, care pot fi citite și într-o cheie metaforică. Era modul nostru de a răspunde nemulțumirilor pe care le resimțeam la atacul din partea unei culturi care se exprima ca suport al sistemului. Deci, ne-am creat un fel de spațiu al nostru și asta explică și faptul că, după câțiva ani, erau stadioane pline, fiindcă – așa cum se întâmpla și la teatru – puteam să ne exprimăm într-o oarecare libertate, puteam pune accente și schimba intonațiile. A fost o perioadă interesantă, pentru că era și senzația de a face ceva care nu era permis, în afară de faptul că eram foarte tineri și, când ești tânăr, totul e frumos.

    – Folkul a pătruns printr-un fel de nișă și a devenit un fenomen. Ce crezi că a dus la amploarea pe care a dobândit-o?
    – Era un mod de exprimare direct și simplu, iar cele mai multe dintre versurile interpretate aveau calitate; de fapt, folkul e poezie cântată. Cum au spus și mulți colegi și prieteni de-ai mei, nu eram de acord cu denumirea de „muzică folk”, deși acum ne-am obișnuit cu ea; era un fel de a cânta cu o chitară rece, pentru că nu toți dintre noi își puteau permite chitare electrice – pe atunci, erau și multe grupuri –, dar a fost un moment cultural, social și politic extraordinar de interesant, fiindcă am fost foarte sinceri, o făceam cu mare plăcere și nu ne gândeam la succes; nu cântam ca să vindem bilete, ci pentru că era o mare bucurie să ne împărtășim gândurile, să ne dăm seama că nu eram singuri și că o lume întreagă era lângă noi.

    – Adrian Păunescu vă alegea pe fiecare în funcție de profilul pe care îl vedea în voi; distribuia versuri de dragoste lui Mircea Vintilă, de pildă, iar ție versuri de protest. Erai o fire rebelă? De ce a făcut-o?
    – Asta trebuie să spuneți voi! Eu mi-am dat seama mai târziu… În spectacole, eram mai rebel și mai tranșant – și ca voce, și ca stil, și ca apariție, și ca neliniște interioară; poate nici nu eram în stare să cânt un cântec de dragoste – cine știe? Eu nu-mi dădeam seama, căci, în general, ne înțelegem pe noi înșine mai târziu; cine te privește din afară probabil te înțelege mai bine. Mă simțeam confortabil, pentru că înainte cântasem într-un grup pop-rock și deci multă din muzica asta, care pentru mine era – cred că exagerez un pic – cam… lălăită, nu-mi prea plăcea; fiindcă, atunci când ești supărat, nu vorbești calm – dacă nu te controlezi, cel puțin. Deci, simțeam nevoia să exprim energia pe care o aveam înăuntrul meu.

    – Ai intrat în cenaclu și, spre surprinderea multora și în contrast cu mulți, nu ai rămas decât doi ani, deși aveai mare succes și erai în plină glorie; care e explicația?
    – Cum se spune, mi-a dat succesul la cap! A fost destul de greu, pentru că, într-adevăr, aveam succes, dar a trebuit să iau o hotărâre, fiindcă începuse să se simtă o schimbare în cenaclu. Noi ne-am dus acolo ca niște oameni liberi, pentru a cânta ceea ce credeam că e normal; am fost și ajutați foarte mult de textele extraordinare ale lui Adrian. După aceea, începuse să se vadă o tendință de a face un anumit tip de propagandă, de a politiza și asta nu mi-a plăcut absolut deloc, pentru că venisem dintr-o alegere, îmi plăcea și nu trebuia să fac o meserie din asta; în momentul în care am văzut că pot deveni o unealtă în mâna cuiva, i-am spus lui Adrian, cu tot respectul, că nu sunt cântăreț, ci inginer – terminasem facultatea în ’75 – și, cu mare durere în inimă, a trebuit să renunț, pentru că nu cred că aș fi putut avea un conflict pe care, oricum, nu l-aș fi câștigat în situația aceea.

    – Deci nu ai plecat cu inima ușoară…
    – Nu… Dacă ar fi fost așa, nu m-aș mai fi apucat acum doi ani să repet cântecele. Îți dai seama, ești pe scenă, pe stadioane care cântă împreună cu tine, ești înconjurat de prieteni, ai numai succese… Nu mi-am pus problema că poate nu aveam tot bagajul muzical și cultural, dar m-am gândit și că, probabil, succesul ăsta era unul de moment, pentru că nu mă vedeam și după cinci-șase ani cântând aceleași acorduri și aceleași cântece și, oricum, exprimând o anumită idee despre ceea ce simțeam, nu puteam fi supărat toată viața!

    – Trecem peste cariera ta profesională, în care ai făcut excelență și în țară, și în străinătate; ce te-a determinat să revii la prima dragoste – muzica?
    – Momentul renunțării a lăsat ceva neterminat, pentru că m-am obligat să întrerup activitatea artistică, dar prieteni pe care i-am cunoscut mai târziu m-au căutat și am fost foarte plăcut surprins că-și aduceau aminte de ceea ce cântam și ce am însemnat pentru ei, de aceea m-am gândit că poate mai există interes. Am avut și marele noroc de a-l întâlni pe Gianluca d’Alessio, un mare chitarist italian, și datorită lui am început proiectul primului meu album, în care am reorchestrat cântecele din ’74-’75, fiindcă nu aș mai fi vrut și nici nu mi-ar mai fi plăcut să le fac în forma în care le cântam atunci. Surprinzător, piesele sunt foarte actuale – altfel, nici nu le-aș mai fi făcut.

    – Ai plecat în 1981; în toți acești ani, ți-a lipsit România?
    – O, da, pentru că așa ceva nu se uită. Sora, nepoata și părinții mei – cât au fost – au rămas în România, deci am avut o legătură continuă. M-am întors destul de des să-mi văd prietenii, mă întorc și acum, e normal. Probabil că mulți dintre noi, dacă n-am fi avut posibilitatea, n-am fi plecat; la un moment dat, am fost chiar obligați să rămânem în străinătate, fiindcă plecarea era un fel de pedeapsă – plecai cu 20 de kile într-o valiză și nu știai dacă te vei mai întoarce vreodată, ce se poate întâmpla familiei tale și așa mai departe. Sufletul îți rămâne aici, pentru că, chiar dacă ești realizat și perfect integrat în străinătate, toate amintirile din copilărie și pregătirea din tinerețe sunt de aici, iar ele nu se șterg niciodată.

    – Ce proiecte sau evenimente muzicale imediate vor urma?
    – Ar fi destule; sunt invitat la un festival la Chișinău, am și alte propuneri de concerte, vreau să fac la București o lansare oficială a primului meu album și după aceea o să vedem, pentru că nici nu vreau să forțez; există aici prietenii mei, dar sunt și destui care nu mă cunosc deloc și nu vreau să deranjez într-o lume care și-a creat spațiile și echilibrele ei. Noi am fost, am făcut ce am făcut și atâta tot. Dacă mă interesează, trebuie să mă reinventez de la început, ca și cum aș fi un alt tânăr care se propune acum.

    – Din câte știu, ai început și alte înregistrări…
    – Am început, dar – vorba lui Doru Stănculescu – „Hai să le învățăm mai întâi pe cele vechi!”; ca să nu puneți toată greutatea pe spatele meu, depinde foarte mult și de voi. Altfel, rămân la epoca aceea extraordinară, care sper că i-a ajutat pe cei care i-au fost martori.

    – Îți mulțumesc pentru că ai fost împreună cu noi – și, cu siguranță, vei mai fi.
    – Eu îți mulțumesc mult de tot!

    Florin Bălănescu



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5