Sorin Minghiat s-a născut la 16 iulie 1953, în satul Ghergani, comuna cu același nume, raionul Târgoviște, regiunea Ploiești (astăzi, localitate în orașul Răcari, județul Dâmbovița). A fost căsătorit și nu are copii. A absolvit, ca șef de promoție, Facultatea de Arhitectură a Institutului de Arhitectură (în prezent, Universitatea de Arhitectură și Urbanism) „Ion Mincu” din București. A fost membru al Cenaclului „Flacăra” (1973-1984) și a făcut parte din juriile mai multor festivaluri de muzică folk, susținând peste 1.500 de spectacole în țară și în Polonia. A fost invitat în mai multe emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. Apare pe albume ale unor mari nume din folkul românesc și pe diferite compilații. Este autorul volumelor „Arhitectura spațiului boltit” (2003) și „Istorii despre arhitectura istoriei – Studii” (2010).

Sorin Minghiat (flaut, voce) este un nume sonor în muzica folk de la noi, care a evoluat, atât în concerte, cât și în studiourile de înregistrare, alături de cei mai importanți folkiști români. Despre ceea ce a însemnat Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 18 octombrie 2005, de la domiciliul său din București.

– Te salut, Sorin Minghiat!

– Salutare și din partea mea!

– Când ai debutat în Cenaclul „Flacăra”?

– Am fost chiar din prima seară [17 septembrie 1973], împreună cu Doru Stănculescu, cu care cântam de aproape un an, și cu alți câțiva colegi.

– Ți-ai imaginat, atunci, ce va deveni această manifestare?

– Nicidecum; pentru noi, un cenaclu era un loc intim în care se spuneau poezii; așa era și sala [din strada] Slătineanu [din București], cu o capacitate de cel mult 150 de locuri, unde a avut loc prima ședință. La vremea aceea, nu aveam niciun motiv să gândim că nu va continua la fel.

– Faptul că, mai târziu, s-a trecut pe stadioane a fost benefic pentru spiritul inițial al cenaclului?

– A fost surprinzător, dar mutarea nu s-a petrecut atât de ușor. Muzica pe care o făceam noi, pe atunci, a început din subsoluri și din cluburi, apoi a ajuns în săli de spectacole, de unde a trecut în săli de sport și, după aceea, pe stadioane, pentru ca, în final, să revină acolo de unde a plecat. Folkul este, acum, ceea ce e și jazzul – o muzică pentru cunoscători și elite.

– În ce stadiu se afla folkul românesc până în seara lansării cenaclului?

– Își găsise drumul, numai că nu ajunsese în situația de a se putea exprima la justa lui valoare; era o muzică de avangardă, cunoscută mai ales în cluburile studențești.

– Pentru muzica folk, cenaclul a fost un catalizator sau doar un vehicul?

– Nu-mi dau seama exact, dar, pe scena aceea, au venit, la un moment dat, mulți artiști care erau deja consacrați, iar alții au cunoscut succesul acolo.

– Care a fost importanța cenaclului în formarea unei generații și în ce fel crezi că a modelat-o?

– E mult de discutat; ceea ce a reușit să facă această manifestare a fost să adune pe aceeași scenă majoritatea valorilor existente în momentul acela. Altfel, folkul devenise dinainte spiritul unei generații, iar acest gen muzical a pătruns foarte adânc în conștiința tinerilor prin magnitudinea fenomenului din următorii șapte-opt ani.

– Ce a mai rămas, astăzi, din esența acestui fenomen?

– Doar o mare familie de artiști sau foști artiști; așa simt eu.

– Îți mulțumesc pentru dialog și te felicit pentru întreaga ta contribuție la istoria folkului românesc.

– Mulțumesc și eu pentru invitație!

Florin Bălănescu