Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

De la Iosif al II-lea de Habsburg la Mircea Daroși, cronicarul din Nepos

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.7 (151), Iulie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


De la Iosif al II-lea de Habsburg la Mircea Daroși, cronicarul din Nepos

Primit pentru publicare: 4 Iulie 2021
Autor:   Aurel PODARU 
Publicat: 4 Iulie 2021
© Aurel Podaru, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


De la Iosif al II-lea de Habsburg la Mircea Daroși, cronicarul din Nepos

Vorba Împăratului: „Salve sis tu parve Romuli nepos!”

Știu că știți ce înseamnă asta, de aceea nici nu insist. Dar vreau să vă spun ce s-a ales din dictonul luminatului împărat al Imperiului Habsburgic. Patru cuvinte au rămas de la el. Patru nume proprii. Mai exact spus, numele a patru localități din Ținutul năsăudean de graniță: Salva, Parva, Romuli, Nepos.
Și ce legătură au acestea cu cronicarul?, m-ați putea întreba. Nimic mai simplu, v-aș răspunde. Mircea Daroși, ca să mă înțelegeți, a călcat și el pe urmele Împăratului, chiar dacă asta s-a întâmplat după vreo 250 de ani. Cronicarul a fost profesor și director al Școlii generale din Parva. Ani de-a rândul. Apoi a fost profesor și director al Școlii gimnaziale din Nepos, de unde s-a și pensionat și, astfel, satul natal al soției sale a devenit și satul lui. Corect, nu? Ba, mai mult. El este cetățean de onoare al celor două localități: Parva și Nepos. Fiindcă el n-a stat cu mâinile-n sân cât a stat acolo. P e unde a trecut, Mircea a lăsat ceva urme, care nu se vor șterge degrabă.

         După pensionare, el s-a așezat la masa de lucru. Și a început să scrie vârtos, că altă treabă nu-l mai încurcă! Și scrie, scrie, scrie! Dar mai și citește, din ceea ce scriu alții. Face critică de întâmpinare, vreau să zic. Asta, pe lângă creația sa proprie: poezie, proză, eseu. Și publicistică. Mircea are deja o mulțime de cărți pe masă. Scrise de el. Nu-i spațiu după câte am avea de spus.
Am scris și eu despre două din recentele sale apariții editoriale. L-am lăudat, recunosc, pe ici, pe colo, dar nu am făcut-o după cât ar merita. Și după cum face el când scrie despre cărțile altor confrați. Cu empatie, puțin zis. Nu mai departe decât cea mai recentă carte a lui: „Caligrafii literare”, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2021. Mircea scrie atât de frumos și de adevărat, încât lectura unui comentariu critic e o adevărată delectare pentru cititor.. O bucurie spirituală.
        Prima carte pusă sub lupă: Nadia Urian Linul, „Povgești din sat”. E „cea de a patra carte prin care tezaurizează realitatea cotidiană a satului ardelean”, ne spune cronicarul despre autoare, care, la rândul ei „spune ceea ce trebuie spus, fără înflorituri și decorații, într-un stil autentic și armonios încadrat în periplul său literar.”

         Urmează „Emigrantele” Dorei Alina Romanescu, „romanul maturității sale literare, care vorbește despre fenomenul emigrării postdecembriste”, ne spune cronicarul și noi suntem de acord cu el, până la capăt:”Alina Romanescu este un fin analist și psiholog al fenomenului social”, iar cartea pusă sub lupă „este un roman cuceritor prin mesaj și acțiune, puternic ancorat în realitățile contemporane.” În timp ce, pentru Mircea Daroși „George Echim poartă sub cupola poeziei un adevărat cult al iubirii, al atașamentului față de familie și locurile natale”, pentru ca în final să pună punctul pe „i”: „Poezia lui George Echim cuprinde un complex de mesaje sincere și originale, care dau valoare creației sale literare.”

          Cu Domnița Petri, care „își îndreaptă cu drag ochii sufletului spre meleagurile sale natale (Nepos – nota mea A. P.), lucrurile stau un pic mai altfel. Ori, mi se pare mie? De la San Francisco, unde poeta trăiește în prezent, și până la Bistrița, „ea își măsoară distanța cu dorul fierbinte pentru cei dragi. Gândul îi poposește adesea în «grădina copilăriei», acolo unde își mai caută printre amintiri imaginea celui care a trecut prea devreme în lumea umbrelor,”
După ce trece în revistă activittatea literară a poetei, cronicarul spune că „poezia sa se «îngemănează» cu sonuri vechi, venită parcă dintr-o rădăcină de baladă, din ecouri ale satului. Metaforele folosite ascund frământările ei interioare, o lume a trăirilor, a contradicțiilor interne, care se articulează cu starea ei sufletească. Timbrul modern al poeziei sale are un ecou duios, sentimental și «arhaic»”

          Când vorbești despre Nicolae Steinhardt, gândul te duce, negreșit, și spre ucenicul său, Ioan Pintea, și spre Mănăstirea Rohia, unde cei doi s-au cunoascut. „Legătura lor intimă, caldă, sufletească s-a păstrat până la 30 martie 1989, când Nicolae Steinhardt s-a stins din viață”, mai afirmă Daroși. „Scriitori români în patria lui Dante Alighierii”, titlul unei alte cronici care vizează volumul „Pelerini români la Columna lui Traian” de Zaharia Sângeorzan. „Cartea evidențiază relațiile culturale româno-italiene, începând cu stolnicul Constantinh Cantacuzino, student la Padova în 1667, sau întreaga școală latinistă din Transilvania prin reprezentanții săi: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, continuând cu Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri și până la Mircea Zaciu”, susțne cronicarul. Care mai afirmă că volumul în cauză „se bazează pe o bibliografie deosebit de bogată, la care se adaugă puterea lui de sinteză, spiritul evocator, privirea critică, dar mai ales ideea unei neîntrerupte iubiri pentru Italia, care i-a adoptat astăzi pe români într-un număr atât de mare, încât a devenit un adevărat fenomen.”
          Cei care îi citesc opera sau continuă să-i descopere ineditul sunt fericiți, făcându-i monahului postumitatea un altar de credință sub cupola actului cultural. Un astfel de exercițiu spiritual se dovedesc a fi cărțile lui Călin Emilian Cira, apărute sub genericul „Convorbiri despre Nicolae Steinhardt”, care au văzut lumina tiparului la un an de la trecerea Monahului în eternitate și apoi la centenarul nașterii sale. Pefața primei cărți semnată de Călin aparține lui Ioan Pintea, care dezvăluie cititorilor universul spiritual al acestei remarcabile personalități. Și vă mai spun ceva. O carte în care Călin Emilian Cira aduce în fața cititorului punctele de referință ale unor oameni care au fost împreună cu el închiși ori l-au cunoscut în treacăt, cum se zice, sau îndeaproape, dar au scris despre viața și opera lui și au răspuns la întrebările formulate într-un amplu interviu pe această temă.

         Despre Menuț Maximinian, pe care îl consideră „o voce reprezentativă a liricii moderne” Mircea Daroși scrie frumos și adevărat. Poetul, mai zice cronicarul, se află într-o continuă căutare a „esențelor, pe care le preface în emoții și în prelungi viziuni intuitive.” Și asta, mai ales când vine vorba despre volumul de versuri „Crucea nopții”, volum comentat și de alți critici cu vechime și experiență în „câmpul muncii”.

         „Este indiscutabil că lirica lui Menuț Maximinian, conchide Mircea Daroși, gata să parieze cu oricine și pe oricât, își are obârșia într-un suflet suav, încărcat de emoții și cu largi disponibilități de a jubila în «patria cuvintelor»”

          Următoarea carte este un roman: „Țara ascunsă – o lume a extremelor împăcate”, vol. II, de Alexandru Uiuiu. Lumea satului someșan, „acel univers mirific, populat cu personaje de poveste, cu reguli și rânduieli mai mult sau mai puțin cunoscute. Un spațiu al ficțiunii puternic marcat de o tehnică a scrisului rebrenian, dar și moromețian, în care ironia fină, umorul și vorbele de duh, apelativele regionale și amprenta lingvistică autohtonă dau discursului narativ un profund caracter de oralitate.” Nimic de contrazis!

        Mircea Daroși este de părere că Menuț Maximinian, cronicarul, „își exprimă în mod onest opiniile, are un spirit critic bine așezat, cu analize pertinente, bazate pe criterii valorice și cu largi deschideri spre recunoașterea și promovarea talentului” Și că discursul critic al lui este competent și ambițios reflectând o gândire capabilă să pătrundă ascunzișurile secrete ale artei. Cred și eu, altfel n-ar ndrăzni Menuț să-și dea cu părerea despre critici literari de talia lui Nicolae Manolescu, Gheorghe Glodeanu, Ion Simuț, Andrei Moldovan, Constantin Cubleșan, Irina Petraș, Ion Buzași, Niculae Gheran, Ovidiu Pecican și alții. Critici de raftul întâi!
„Versul evocator al lui Iustin Ilieșiu recompune imaginea satului natal cu tablourile sale rustice, fără a fi idilice, ne mai spune cronicarul, întrucât sunt animate de un dramatism interior. Aici e plânset și cântec de durere, răbufnire și revoltă și alint al contemplării meleagurilor natale. Claritatea și duioșia versurilor, simplitatea și autenticitatea lor ne duce cu gândul la rugăciunea de fiecare zi, dar se adresează și sufletului avid de lumina primordială a satului ardelean”.Ce ziceți?
          Pentru Mircea Daroși, Adrian Păunescu este (și) poetul unor previziuni, profeții cutremurătoare. „Odată cu apariția pandemiei, constată dumnealui, versurile lui Adrian Păunescu citite și gustate mai mult ca oricând, circulă prin grai viu și de la suflet la suflet, sunt publicate pe diverse rețele de socializare. Poemul „Bolnavi unanimi” este concludent, fiind una din profețiile sale cutremurătoare: «Ce-ar fi dacă, într-o zi blestemată, ne-am îmbolnăvi cu toții deodată…? Și medici și părinți, părinți și copii?»

          O altă carte dedicată acestui mare poet este „Adrian Păunescu și misterul năsăudean”, o ediție alcătuită și îngrijită de Ana Vaida. „Scrisă cu colțul inimii și înnobilată de înalte sentimente umane, cartea apărută la Editura Școala Ardeleană, 2019, este o bijuterie spirituală, o geografie poetică cu îndelungi rezonanțe, un act de profundă recunoștință și legitimă mândrie a năsăudenilor, care au avut bucuria de a primi în sânul lor pe marele poet național, Adrian Păunescu, conducătorul renumitului cenaclu Flacăra”, mai afirmă Mircea Daroși.
Cronicarul ânsă, nu oprește aici. El mai scrie despre „Școlile năsăudene”, cartea regretatului profesor Gheorghe Pleș, lucrare premiată de Academia Română, despre Tudor Jarda, „sufletul cântecului românesc”, despre „satul tradițional în pictura lui Nechita Bumbu din Nepos”, despre „Dimensiunea umanistă a operei lui Ion Agârbiceanu”, despre Liviu Păiuș și revista «Plaiuri năsăudene», o revistă a rezistenței naționale din timpul Dictatului de la Viena”, despre colinde și pricesne, despre astriști de seamă în panteonul cultural al Năsăudului, „Eminescu și teatrul”, despre „Debutul literar al lui Mihai Eminescu”, despre „Labirintul ” lui Francisc Păcurariu, „Constantin Brâncuși, poetul formelor cioplite”, despre Gheorghe Pituț, despre „secretul și sufletul cărților lui Menuț Maximinian”, Ion Minulescu, despre „Icu Crăciun și scrierile sale referențiale”, despre romanele „Imposibila iubire” de Dan Popescu, și „Traficanții de suflete” de Dora Alina Romanescu. Și despre multe altele, imposibil de epuizat într-o astfel de recenzie.
Condițiile grafice ale cărții sunt exemplare! Marca Ecou Transilvan.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5