„«De unde-și are raiul lumina? Îl luminează iadul cu flăcările lui.»”

Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în satul Copăceni, comuna cu același nume, județul Bălți, România (astăzi, în raionul Sângerei, Republica Moldova), a copilărit în satul Bârca, județul Dolj și a murit la 5 noiembrie 2010, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A absolvit Facultatea de Limba și Literatura română a Universității din București. A fost căsătorit de două ori și a avut, oficial, un fiu și două fiice. A publicat peste 50 de volume – majoritatea de poezie (însumând peste 300.000 de versuri), dar și reportaje, un jurnal, interviuri, traduceri, un roman, proză fantastică, studii critice și literatură pentru copii. A fost redactor-șef al revistei „Flacăra” și director al revistei „Zig Zag Magazin” și al ziarului „Sportul românesc”. A fondat și condus revistele „Vremea”, „Totuși, iubirea” și „Flacăra lui Adrian Păunescu”. A fost fondator și președinte al Fundației Culturale „Iubirea”, al Fundației „Constantin” și al Așezământului „Adrian Păunescu”. A întemeiat și condus Cenaclul „Flacăra” (1973-1985), continuat cu Cenaclul „Totuși, iubirea” (din anul 1990). A realizat mai multe emisiuni de radio și televiziune. A fost senator în Parlamentul României și candidat la alegerile prezidențiale. Între multe alte distincții și omagii, a primit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2003), Meritul Academic (2010) și titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (2010). Busturi ale sale sunt amplasate în mai multe localități din România și Basarabia, liceul teoretic din comuna Bârca, județul Dolj îi poartă numele (din 2003), iar la Chișinău a fost emis un timbru cu chipul său (2013).

Adrian Păunescu a fost un remarcabil poet, prozator, traducător, publicist, eseist, critic literar, textier, ziarist, director de reviste și politician. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un serial de zece interviuri telefonice realizate de la București; iată al treilea episod, datat 5 octombrie 2005:

– O manifestare de proporțiile Cenaclului „Flacăra” nu se putea realiza fără sprijinul puterii de atunci; ați avut – poate chiar din partea aceleiași puteri – și piedici?
– Am avut și susținători, dar și foarte multe stavile, după cum au existat și momente de impas; la începutul anilor ’80, am fost chiar pe punctul de a renunța, dar mereu s-au găsit oameni cărora nu am destulă putere să le mulțumesc astăzi pentru felul în care au înfruntat atunci timpurile, dogmele, oboselile și lașitățile. Fără oameni deschiși, curajoși și cu mare respect pentru actul artistic, ce au făcut posibilă această îndelungată magistratură care a fost Cenaclul Flacăra, nu s-ar fi putut face aproape nimic din ceea ce s-a făcut, pentru că s-ar fi pierdut multă vreme cu justificări și explicații colaterale; și așa, anumite momente ne impuneau o dedicație sau o filiație – singurele pe care diverși chițibușari și invidioși pe mesajul nostru le-au reținut din epocă.

– Fără acele concesii, cenaclul nu ar fi putut supraviețui?
– Nici vorbă, pentru că eu nu le-aș fi făcut decât cu condiția ca ele să se dovedească utile înălțării cenaclului. De altfel, e o frază genială a lui [Lucian] Blaga care rezolvă problema mult mai bine decât anecdotica noastră: „De unde-și are raiul lumina? Îl luminează iadul cu flăcările lui.” N-am fi putut face nimic dacă, față de toată pornirea de jeg împotriva noastră dintr-o anumită perioadă, n-am fi descoperit această identitate și nu ne-am fi referit la ea, dacă n-am fi spus că nu facem o cultură împotriva Partidului Comunist Român, că suntem oameni care s-au născut și s-au format în această epocă și că gândim, într-adevăr, liber datorită unei libertăți la care, treptat, s-a ajuns pe baza unei politici de întoarcere a valorilor acasă; și multe dintre valorile care fuseseră în pușcării, se aflau în străinătate sau sufereau în tăcere au ieșit la lumină în acea perioadă. Eu însumi, care n-am avut o biografie sănătoasă – am fost, timp de trei ani, oprit la porțile facultății, fără să am dreptul să mă înscriu datorită faptului că tata fusese deținut politic –, eram un fruct al orientării către valoare, și nu către dosare. Deci, eu aveam toată convingerea că e așa; singura chestiune pe care mi-aș putea-o reproșa la un ultim recurs ar fi, poate, neputința de a distinge între șoaptă și ceea ce spuneam la modul inflamat, care ajungea mai repede la public decât poezia profundă, ce, în mod fatal, se cantona în sufletele mai puținor oameni. Era o diferență de tratament, o deosebire de rostire, iar unii dintre contemporanii din epocă n-au reținut decât asta, nu și ceea ce era profund și esențial.

– Apariția și, mai ales, dezvoltarea bulversantă a cenaclului a găsit publicul tânăr pregătit pentru o asemenea manifestare sau l-a format în timp?
– Nu erau formați la modul didactic, ci pregătiți la nivel de suflet în așteptare; adică nu erau educați, poate, școlărește, dar furau, de ici, de colo, câte o imagine sau câte un sunet. Pe de altă parte, mai există o școală a artei românești, care este bocetul; în bocetul femeilor din satele noastre, se regăsește un fior de mare artă și cred că nici acest bocet nu este străin de pregătirea empirică a acelei generații. Mai făceau câte un spectacol doi actori și un cântăreț sau se mai dădeau la [Radio] Europa Liberă cântece la modă; astea nu puteau fi pregătiri, dar erau zgândăriri ale unui suflet care avea nevoie, până la urmă, de un orizont nou. Iar noi ne-am format odată cu oamenii, fiindcă nici eu, de pildă, nu pot spune că eram foarte pregătit. Mă aflam la Alexandria, la o masă de noapte, când am descoperit, în 1973, toamna, cântecul lui Bob Dylan Blowin’ in the Wind, pe care l-am cântat toată noaptea și l-am tradus [Vânare de vânt]; în clipele acelea, eu însumi mă formam, deși venisem cu geamantane de cântece din Statele Unite, cu doi ani în urmă. Pe atunci, cântau [The] Hollies, [The] Beatles, [The] Rolling Stones, care erau cuceriri mari, dar nici sufletul meu nu era gata de a fi învățător înainte de a învăța, el însuși, împreună cu elevii săi.

– V-am pus ultima întrebare pentru că pe scenă s-au produs, prin mesaj și prin calitatea artistică, momente șocante pentru un neavizat…
– Știți că toate acestea se nășteau de-a dreptul? Nu mă pregăteam deloc; pur și simplu, intram în priză și parcă retrăiam nopțile adolescenței sau o experiență de dinainte de începutul lumii; era ca și cum mă aflam într-o agora antică și începeam să recit. Îi primeam pe prietenii mei din acea vreme cu noutățile pe care le aflam din librării; eram în clasa a X-a sau a XI-a când apăruse [Serghei] Esenin și l-am învățat pe dinafară până la Crăciunul acelui an; tot atunci, mai ieșiseră [Charles] Baudelaire, [Alexandr] Pușkin și [Percy Bysshe] Shelley, iar, pe măsură ce învățam, puneam în practică ceea ce asimilam. Am făcut în cenaclu, cu voce tare și cu public, mai mult decât făcusem, între apropiați sau la o masă de prieteni, când eram adolescent.

Florin Bălănescu