ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

POVESTE DE CRĂCIUN

(fragment din romanul Popas printre amintiri)

Primit pentru publicare: 26 Nov. 2018
Autor: Dumitru HRIȘCU, Hârlău
Publicat: 08 Dec. 2018
Editor: Ion ISTRATE

(…)
Dimineaţa din ajunul Naşterii Mântuitorului se anunţa geroasă. Peste noapte, crivăţul dinspre miazănoapte îşi făcuse de cap prin ogrăzile oamenilor, așa că, dis-de-dimineață, gospodarii încercau să deretice stricăciunile viforului, proptind câte un par în gardurile mâncate de carii, potrivind acoperişurile bordeielor şi adăposturile animalelor. Nici Fetea nu făcea altceva decât să hartoaie ciutura fântânii, urnită de crivăţul sălbatic, gândindu-se, apoi, să meargă fuguţa la oile, care behăiau asurzitor, chemându-şi stăpânul la datoria zilnică. Nevasta lui Fetea, Nataliţa, trebăluia, fără spor, în odaia rece, căldura focului, de-abia aprins, neavând spor pe o aşa vreme potrivnică. Cei trei copii, Ivan, Saveta şi Ion, cu care-i hărăzise bunul Dumnezeu, se foiau după cuptorul acoperit cu ţoale de cordele, neştiind ce să facă: să se trezească, pentru a-şi ajuta părinţii, sau să se prefacă, în continuare, că somnul dulce îi cuprinsese pe tustrei. Noroc cu motanul bătrân, care miorlăia, necontenit, târându-se printre picioarele grăbite ale femeii, şi care, primind un boţ de mămăligă şi un castronaş de lapte, se aciuase lângă culcuşul cald al copiilor.
-Mămucă, mârâi Ivan , cel mai mare dintre băieţi, dă-ne şi nouă de mâncare!
-Nici bine nu v-aţi trezit şi vă roade turbarea! se răsti, mânioasă, Nataliţa, care se căznea să desprindă
gheaţa ce ţinea uşa de la tindă.
-Mămucă, încercară s-o înduplece şi Saveta, dar azi e Ajunul Naşterii Mântuitorului. Trebuie să fii mai
bună ca în celelalte zile!
-Bine te-o mai învățat, părintele Ioan, căci nu pot să scot o vorbă, fiindcă, iute, mă mustră sfinţii din
Evanghelie!
-Fimeie, hăi, se răsti Fetea, pune laptele la fiert şi deretică prin casă, că acuşica apare părintele cu
Ajunul!
-Aoleu, împieliţaţilor, săriţi de pe cuptor să mă ajutaţi. Scoateţi ţoalele, scuturaţi-le, puneţi pătura cea
bună pe laiţă, spălaţi cofa pentru apă…
-Ho, fimeie, că nu dau turcii, pune-o pe Saveta să aşeze masa popii!
-Apăi, omule mai pune şi tu mâna, că m-am săturat numai de porunci! zise printre dinţi, Nataliţa.
-Nevastă, fii ascultătoare căci deseară te voi duce la maică-ta, în Rediu!
-Parcă nu ştiu eu, că-ţi pasă mai mult de rachiu decât de grijile şi durerile bietei bătrâne, suspină femeia,
care începu a scoate masa cu trei picioare şi a aşeza pe ea o faţă de masă de borangic, un smoc de busuioc, o farfurie cu mere domneşti şi un castron de nuci.
Printre gemete şi mormăieli, aprige ghionturi date odraslelor, Nataliţa reuşi să termine de aşezat masa. Nu uită să şteargă icoana, cu sfinţii Constantin şi Elena, lăcrimând la amintirea tatălui ei, Costache, răpus, de tânăr, în „războiul Crimeii.” Prin uşa întredeschisă, Ion se uita cu luare aminte la ceea ce făcea maică-sa: avea o cană, de unde, cu un mănunchi de busuioc, stropea, cu agheasmă, plapumele, macaturile şi păturile, primite în dar la nuntă, costumele ei şi ale bărbatului, hainele cele noi ale copiilor. Apoi, trecu la icoanele aşezate spre răsărit, merse la vatra focului, traversă tinda, rece, cu miros de pere, mentă şi cimbru, şi începu a uda, bolborosind rugăciuni învăţate de la bunica Nastasia, laviţa, şervetele, chiupul de umplut borş, împinse motanul spre cuptor şi se repezi, afară, în bătaia vântului, spre a alunga duhurile rele de la ţarcul oilor şi din grajdul, care adăpostea pe Dumana, o junică de trei ani, şi pe Murgu, calul pur sânge, cu care Fetea se mândrea, cale de şapte poşte, lăudându-se, mai ales, în faţa cârciumilor din târgul Hârlăului, în timp ce negustorii adăstau şi cinsteau adălmaşul.
-Fimeie, am flămânzit! strigă, de pe stogul de fân, Fetea, încercând să nu cadă, în timp ce arunca, cu
furca, pologuri de trifoi uscat.
-Bată-te să te bată, măi omule, ai uitat că azi trebuie să posteşti? Odată-i Ajunul Naşterii Pruncului Iisus! ţipă Nataliţa, încercând să se facă auzită de huietul îndărăt al vântului. Bărbatul, ţâfnos, înșfăcă furca, aburcă fânul în spate şi porunci băiatului cel mare, Ivan, să aducă, la uşa grajdului, fânul rămas. Porni, hotărât, prin pârtia reavănă, dar se întoarse auzind glasul demult ştiut al vecinului Dimitrie:
-Ceas cu noroc, gospodar!
-Nu vrai să-ţi dau din norocul meu?
-Ho, Ivan, davai tabac?
-Nu te-ai putut rupe de limba rusă, cazac necredincios? Astăzi, n-am luat nici un boţ de mămăligă! Ai uitat că-i zi de ajunat, păgânule? strigă răspicat Fetea.
-Apăi, eu am venit cu gânduri bune. N-ai uitat că trebuie să mergem cu colinda în Rediu?, murmură întrebător Dimitrie.
-Până la noapte mai e vreme. Hai, mai bine de mi-ai ajuta să tai porcul! rugă Fetea.
Cei doi bărbaţi porniră spre coteţul animalului bun de sacrificat, înfruntând pornirile duşmănoase ale crivăţului. Animalul porni a grohăi ameninţător, parcă dorind, în ultima clipă, să dea o lecţie stăpânului egoist. Copiii priveau, cu luare aminte, la pregătirile celor doi bărbaţi, îngânând colinde, învăţate de la părinţii lor:
A veni de mult, de Sus
Feciorul cel bun, Iisus.
El prin lume a umblat
Locuri multe-a colindat…
-Eu am învăţat la şcoală un colind nou! cuvântă, cu însufleţire, Ivan.
-Învaţă-ne şi pe noi! se rugară ceilalţi fraţi mai mici.
-Bine, dacă-l veţi învăţa, vom merge mâine cu Steaua!
Steaua sus răsare
Ca o taină mare
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte…
-Frumoase colinde, dragii mamei copilaşi! suspină Nataliţa, intrând, fără veste, în odaia caldă, mirosind a zăpadă proaspătă, cernută de vântul iernii. Dar pruncii se buluciră spre pestelca mamei, căci Nataliţa avea în mâna dreaptă un castron, de unde se iveau, învârvoiete, turtele cu julfă, păturelele care-l înveleau pe pruncul Hristos.
-După ce vă potoliţi foamea, să-l ajutaţi pe tăica să aducă carnea de porc în tindă! hotărî femeia, obosită
de atâta umblet..
-Eu o să iau coada! strigă Saveta.
-Eu vreau şorici! spuse Ion, târnuind o pelincă umplută cu sămânţă de cânepă.
-Eu m-oi mulţumi cu beşica de porc, ca s-o am la urat, murmură, înţelept, băiatul cel mare, Ivan.
După ce îmbucară, îşi puseră cizmele, căciulile din piei de miel ţurcan, îmbrăcară cojocelele din piele de oaie şi, hăulind, ieşiră în bătaia Crivăţului.
Porcul, despicat în două părţi, aproape egale, îi înfioră. Dar le trecu repede, gândindu-se la bunătăţile pe care le va pregăti maica Nataliţa: slănină, cârnaţi afumaţi, tobă, friptură, răcitură şi nelipsitul borş de sărbători, cu sfeclă roşie şi dres cu smântână. Pe deasupra, copiii începură să adulmece, prin rotocoalele de zăpadă, un fum subţire, de la cuptorul fermecat, care le dăruia cozonacii pufoşi şi pâinea coaptă pe vatra tencuită. Vremea trecu şi se auziră, dinspre casa vecinului Dimitrie, care era la vreo două sute de metri, glasul gros al dascălului Vasile, îngânat de glăscioare înfrigurate de copii:
-O, niho, ho…
-O, niho, ho…
De după răspântie, se ivi sutana neagră a părintelui Ioan, înalt, dar încovoiat din pricina frigului pătrunzător. După el, păşea apăsat dascălul Vasile, care ducea o traistă mare, pentru a primi pomenile credincioşilor, apoi, în urma lor, alergau trei băieţei, clămpănind cizmele prea mari, dar, având în suflete şi obraji, flori de mac roşu. Copiii şi Fetea o luară la fugă spre casă, se dezbrăcară şi aşteptau să sărute icoana, crucea sfântă şi mâna părintelui, apoi cei mari să cinstească un cană de vin fiert, iar copiii să primească mere şi nuci.
-Fetea, să nu uiţi să veniţi să mă colindaţi, spuse părintele! gustând din zeama aburindă. Ştii că şi cucoana se supără!
-Dă, părinte, om veni şi anul acesta, dacă Dumnezeu ne va ține până-n seară! se bucură gospodarul casei, cu gândul la plăcinta cu dovleac şi la rachiul îndulcit cu miere ale preotesei.
-Te-om aştepta până la miezul nopţii, rosti hotărât părintele, în timp ce-şi îndesa căciula şi-şi potrivea
şiacul gros.
După plecarea popii, Fetea mai cinsti o cană de vin, pofti şi pe vecinul Dimitrie, ba veni şi soaţa lui, Ileana, o femeie bună la suflet, dar urâtă din pricina urmelor lăsate de vărsatul de vânt. Nataliţa trebăluia deasupra plitei, potrivind focul pentru a fierbe sarmalele şi rumenind carnea pentru pomana porcului de a doua zi. După ce plecară și vecinii, femeia îşi sumeţi mânecile şi se apucă a deretica prin odaie, primenind aşternuturile, ştergând colbul şi alungând păianjenii, ce se aciuase prin colţurile încăperii. Apoi, se îmbrăcă cu straiele cele noi, se încălţă cu cizmuliţele, cumpărate de Fetea tocmai de la iarmarocul de la Lespezi, de la un ciubotar neamţ vestit prin acele locuri, neuitând să-şi aşeze broboada albă de lâniţă, primită în dar de la răposatul taică-su. Fetea şi copiii o aşteptau la poarta cea mare, aşezaţi în lada saniei, la care erau înşeuaţi doi cai, proaspăt ţesălaţi. De departe, se auzeau chiotele lui Serafim şi zgomotul tălpicilor saniei pe zăpada pufoasă.
-Să pornim, fraţilor, îi îndemnă Dimitrie, care era cel mai vârstnic dintre gospodari.
-Dumnezeu să ne aibă în grijă, rostiră, cu evlavie, Nataliţa, Ileana şi Alyona, nevestele gospodarilor.
Îndemnând caii, îşi amintiră că l-au uitat şi în acest an pe vecinul Maxim, un văduvoi roşcat, care ţinea cu sfinţenie toate sărbătorile, dar Dimitrie le spuse că vor avea vreme a-l colinda înainte de a merge la preot. Vântul le bătea din faţă, spulberând mantia de nea, ce se aşternuse pe spatele cailor. Copiii lui Fetea şi a Nataliţei se lipeau, înfriguraţi, unul de altul, îmbodoliţi în cojoace mari, cât de un stat de om, fermecaţi de frumuseţea tainică a iernii şi, aşteptând, cu nerăbdare, darurile bunicii Maruşca.
Din depărtare, se auzeau glasuri cristaline de copii:
...Oi pierdute-a adunat
Să le-adape la izvoară
Ca de sete să nu moară…
A curs apă şi mult sânge
Cerul a-nceput a plânge
Soarele s-a-ntunecat
Luna-n sânge s-a schimbat…
Trecură peste Podul Burlacului, care traversa o râpă şi un firicel de apă, ajunseră în Ungureni, partea satului locuită de meşteri aduşi din Ardeal pentru lucrul la sticlăria evreului Iţic Serat, şi poposiră la o casă mare, al cărei stăpân se proptea într-o lopată lată, cu care făcuse loc altei pături de nea.
-Sara bună, gospodar! dădu bineţe Fetea, smucind bucuros hăţurile.
-Bună să vă fie, rusnacilor, răspunse ţanţoş Ştefan, un muntean vânjos, venit de prin părţile Bucovinei. Dar devreme aţi pornit a colinda?
-D-apoi, s-avem vreme să trecem pe la tine! răspunse una dintre femeile înfofolite din sanie.
-Ori n-ai vreme de oaspeţi, Ştefane? se minună Nataliţa.
-Bucuros sunt totdeauna de aşa oaspeţi, îl auziră rostind pe Ştefan, în timp ce Fetea îndemna caii să pornească din nou la drum.
Sania alunecă pe zăpada moale, în timp ce copiii se hotărau care colind să-l cânte la bunica, iar cei mari se sfătuiau de unde să înceapă colindul: de la părintele Ionică sau de la Ungureni? Din vorbă în vorbă, ajunseră la poarta unei căsuţe şindriluite, înfrumuseţată de un trainic pridvor, lipit cu lut, întărit cu stâlpi de stejar, din care răzbătea o fărâmă de lumină. Auzind glasuri, bătrâna aprinse lampa mare, întâmpinând feciorii cu mare bucurie:
-Bine-aţi venit sănătoşi, dragii mamei copilaşi!
-Bine te-am găsit, maică! se bucură Nataliţa, îmbrăţişându-şi mama.
-Bine te-am găsit, iubită soacră rosti şugubăţul Fetea.
-Bucuroşi de oaspeţi, mătuşă! se bucurară de revedere ceilalţi tovarăşi.
-Bucuroasă-i maica, că nu v-a văzut de la lăsata secului! lăcrimă fericită bătrâna.
Steaua sus răsare
Ca o taină mare
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte…
-Frumos mai cântă copiii. Se vede că i-aţi dat la şcoală! se minună bunica.
-D-apăi, aista-i rostul lor! rosti apăsat Fetea. Că noi n-am avut şcoală, nici nu ştiu a mă iscăli!
– Alte vremuri, vecine, suspină megieşul Dimitrie. Dar, hai, mai bine să ne bucurăm de naşterea pruncului Hristos!
Bătrâna puse înaintea oaspeţilor o strachină cu turte cu julfă, scoase, din cuptor, o oală cu sarmale, cartofi copţi şi o tingire, în care străluceau plăcinte cu bostan. Se strânseră toţi în jurul unei mescioare, cu trei picioare, aşezată înspre laiţa de la geam. Se închinară la icoanele sfinte şi începură a mânca bucatele gătite de baba Ileana, dând, mai întâi, o duşcă din rachiul vestit al răposatului Costache. După mai multe păhărele de rachiu, stinse cu un vin alb, din poamă fragă, femeilor li s-au dezlegat limbile, începând să şuşotească despre necazurile femeieşti sau despre vreo rugăciune nouă, menită să-i dezbare pe bărbaţi de băutură sau să le ajute în treburile casei, în timp ce bărbaţii trăgeau din ţigările răsucite cu mâna, privind, cu admiraţie, la soţiile lor. După masă şi vorbărie multă, femeile începură a cânta colinde vechi, iar Fetea, aruncându-şi căciula pe cuptor, îl cuprinse, pe după umeri pe vecinul Dimitrie, încingându-se într-un straşnic joc.
-Asta-i rusasca! Ce s-ar mai bucura Costache s-o mai joace,aşa cum o juca cu muscalii la Plevna! îngăimă bătrâna, cu ochii în lacrimi.
-Haideţi suratelor la jioc, că demult n-am petrecut aşa de bine! îndemnă Nataliţa.
Şi se aşezară, de-a dreapta şi de-a stânga bărbaţilor, înşirându-se prin odaia strâmtă, aplecându-şi capetele, strigând şi chiuind de credeai că au dat turcii. După rusască, a venit rândul horelor şi bătutelor, la care s-au deprins a dănţui şi copiii. Numai bătrâna stătea bucuroasă pe scăunelul de lemn, uitându-se, cu luare aminte, la petrecăreţi.
Aşa petrecură câteva ceasuri bune, cinstind din vinul dulce acrişor, mai înfruptându-se din bucatele reci ori răcorindu-se, afară, pe pridvor, în bătaia acum dulce a viscolului.
După un răstimp, femeile se cerură să meargă spre casele lor. Dar cu cine să străbată locurile pustii până în ulița lor? Bărbaţii dormeau duşi, care pe jos, care pe laiţa bătrânei. Şi copiii adormiseră pe cuptor, visând la colindele cântate şi la colacii primiţi drept răsplată. Văzând că nu mai e chip să-i trezească, se culcară toate trei, frânte de oboseală, jurându-se că nu s-or mai încurca niciodată cu paharul şi jocul, promiţând daruri Domnului. În acest timp, părintele Ionică primi colindătorii, mulţi la număr, îşi ascultă, cu mulţumire copiii, cântând o frumoasă colindă cu pruncul Isus, mulţumi preotesei pentru bucatele pregătite şi se culcă, obosit de drumurile făcute cu Ajunul. În Ungureni, Ştefan puse pe Ilona, soţia lui, să împartă colaci şi mere colindătorilor, după care îi aşteptă, pe gospodarii din Ruşi, aşa cum promiseseră decuseară. Văzând că nu se mai abat pe la casele lui, omul închise porţile cele mari, trase obloanele fierăriei, pierzându-se, apoi, în mrejele somnului. Pe la ceasurile şase ale dimineţii, o sanie trasă de doi cai se unduia vioaie spre Dealul Sângeapului. Nu se auzea decât mormăitul lui Fetea, care îndemna ciudos caii, azvârlindu-le, îngăduitor, biciul pe spate. Din când în când, un oftat prelung răzbătea dintre femei şi un chiuit umplea drumul ceţos. Două umbre se ţineau laolaltă, clătinându-se în bătaia uşoară a vântului. Unul ascundea o trompetă aurie în cojocul ponosit, în timp ce tovarăşul lui ducea în spate o dobă mare, lustruită de atâta întrebuinţare: erau lăutarii din cătunul vecin, Pârcovaci, care merseseră, toată noaptea cu Bereza.
-Hăi, iştia-s ruşii! N-aţi mai terminat colindatul?
-O să-l terminăm astăzi, îngăimă, înţelept, Maxim.
Şi aşa se întâmplă. Părintele a hotărât, drept pedeapsă, ca ruşii să colinde numai în prima seară, când toţi creştinii sărbătoreau taina sfântă a Naşterii Mântuitorului.. Şi mulţi ani după această întâmplare, se auzeau colinde în două zile diferite: în Ajun, colindau locuitorii din Ungureni, iar, a doua seară, gospodarii din Ruşi. Anii au trecut, casele s-au înmulţit, flăcăii ruşi au mers la peţit fetele din Ungureni, nepoţii bucovinenilor s-au însoţit cu fete din Ruşi, dar obiceiul a rămas neschimbat, până când vreun urmaş al preotului Ionică a poruncit ca Ajunul Naşterii Pruncului Sfânt să rămână ca seară pentru rugăciune, iar, în prima seară de Crăciun, sticlărenii să se desfete cu colinde şi, dacă le dă mâna,cu neînchipuite petreceri lumeşti.

(…)