Deşertul tătarilor – periplu  în sihăstria visului

                                                                                    Gruia Cojocaru

Printre obligaţiile sclaviei moderne ale individului secolului XXI, mi-am căutat un moment de răgaz. Îmi era dor să mă recompun sub paşii cuvintelor, mai ales că fiece zi de nescrisă zămislire a gândului îmi consolida (şi aici) sentimentul inutilităţii. Dar a intervenit întâlnirea cu romanul ,,Deşertul tătarilor” lui Dino Buzzati…

Ajuns întâmplător în garnizoana fortului Bastini, locotenentul Giovani Drogo, asemenea confraţilor săi, şi-a construit cariera cu speranţa implicării într-un război, care să justifice şi să dea un înţeles propriei existenţe. De aici veşnica aşteptare a Tătarilor din pustiul deşertului nordic, care, implacabil, i-a consumat tinereţea şi maturitatea în temeiurile himerelor, iar când, în sfârşit, fantasmele au capătat corporalitate, locotenentul – devenit între timp maior şi numărul doi în fortăreaţă – a fost trădat de propriul trup şi de oamenii din jur, care i-au refuzat ieşirea demnă din arena vieţii. Cam acesta ar fi, succint, tabloul din Deşertul tătarilor.

Scriitorul italian, care prin romanul său ne trimite cu gândul la creaţia lui Dostoievski, dar şi la aceea a lui Camus, ne obligă, într-un fel, să constatăm că – din clipa în care, cu încrâncenare sisifică, îşi fixează un ideal – omul devine prizonierul propriului său eşec, de care nu se poate elibera decât prin moarte. Însăşi nefericirea se impune ca o plată pentru orgoliul stăruinţei într-o aspiraţie.

Absurdul aureolează, aşadar, conţinutul acţiunii, de unde şi nota existenţialistă a romanului. Dino Buzzati nu dă repere, nici măcar sugestii subtile, ci demonstrează că, pentru fiinţa umană, asumarea idealului e sinonimă cu acceptarea eşecului existenţial.

Mesajul aceasta, pe care, poate, şi alţi (noi) cititori îl vor găsi potrivit – parcurgând romanul apărut în anul 2011 la Editura Polirom – m-a ajutat să înţeleg, dintr-o altă perspectivă, condiţia omului simplu, normal, neatins de scânteia genialităţii. Insistând într-un proiect iluzoric, flămând de un timp mereu în dilatare, omul îşi pierde libertatea, pentru că devine propriul său inchizitor. Cum? Refuzându-şi viaţa ce i se dăruieşte cu adâncă generozitate! Oare nu cunoaştem şi astăzi astfel de oameni?!…

Privindu-i pe cei ce-şi poartă, fără a epata, crucea unei aspiraţii, încercăm un sentiment de admiraţie sau  invidie, ori ne amuzăm stupid urmărindu-le determinarea de care dau dovadă în urmărirea visului. Sunt, oarecum, un fel de înainte-mergători, indiferent pe ce albie vâslesc. Important e ca ţinta să nu le fie facilă, iar nisipurile unduitoare să le lărgească cu smerenie deşertul din lăuntru…