Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Deşertul tătarilor – periplu în sihăstria visului

Deşertul tătarilor – periplu  în sihăstria visului

                                                                                    Gruia Cojocaru

Printre obligaţiile sclaviei moderne ale individului secolului XXI, mi-am căutat un moment de răgaz. Îmi era dor să mă recompun sub paşii cuvintelor, mai ales că fiece zi de nescrisă zămislire a gândului îmi consolida (şi aici) sentimentul inutilităţii. Dar a intervenit întâlnirea cu romanul ,,Deşertul tătarilor” lui Dino Buzzati…

Fotografie-0002 [800x600]Ajuns întâmplător în garnizoana fortului Bastini, locotenentul Giovani Drogo, asemenea confraţilor săi, şi-a construit cariera cu speranţa implicării într-un război, care să justifice şi să dea un înţeles propriei existenţe. De aici veşnica aşteptare a Tătarilor din pustiul deşertului nordic, care, implacabil, i-a consumat tinereţea şi maturitatea în temeiurile himerelor, iar când, în sfârşit, fantasmele au capătat corporalitate, locotenentul – devenit între timp maior şi numărul doi în fortăreaţă – a fost trădat de propriul trup şi de oamenii din jur, care i-au refuzat ieşirea demnă din arena vieţii. Cam acesta ar fi, succint, tabloul din Deşertul tătarilor.

Scriitorul italian, care prin romanul său ne trimite cu gândul la creaţia lui Dostoievski, dar şi la aceea a lui Camus, ne obligă, într-un fel, să constatăm că – din clipa în care, cu încrâncenare sisifică, îşi fixează un ideal – omul devine prizonierul propriului său eşec, de care nu se poate elibera decât prin moarte. Însăşi nefericirea se impune ca o plată pentru orgoliul stăruinţei într-o aspiraţie.

Absurdul aureolează, aşadar, conţinutul acţiunii, de unde şi nota existenţialistă a romanului. Dino Buzzati nu dă repere, nici măcar sugestii subtile, ci demonstrează că, pentru fiinţa umană, asumarea idealului e sinonimă cu acceptarea eşecului existenţial.

Mesajul aceasta, pe care, poate, şi alţi (noi) cititori îl vor găsi potrivit – parcurgând romanul apărut în anul 2011 la Editura Polirom – m-a ajutat să înţeleg, dintr-o altă perspectivă, condiţia omului simplu, normal, neatins de scânteia genialităţii. Insistând într-un proiect iluzoric, flămând de un timp mereu în dilatare, omul îşi pierde libertatea, pentru că devine propriul său inchizitor. Cum? Refuzându-şi viaţa ce i se dăruieşte cu adâncă generozitate! Oare nu cunoaştem şi astăzi astfel de oameni?!…

Privindu-i pe cei ce-şi poartă, fără a epata, crucea unei aspiraţii, încercăm un sentiment de admiraţie sau  invidie, ori ne amuzăm stupid urmărindu-le determinarea de care dau dovadă în urmărirea visului. Sunt, oarecum, un fel de înainte-mergători, indiferent pe ce albie vâslesc. Important e ca ţinta să nu le fie facilă, iar nisipurile unduitoare să le lărgească cu smerenie deşertul din lăuntru…

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 24 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5