Autor: Ioan GRĂDINARU
Primit pentru publicare: 4 Apr. 2022
Editor: Ion ISTRATE
Copyright: © 2022 Ioan Grădinaru, © 2022 luceafarul.net
© 2022 by Agata
Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
NB
Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.

1. LUPTA DURĂ A EROILOR VOLUNTARI DIN SIBERIA PENTRU SUPRAVIEȚUIRE ȘI REPATRIEREA LOR

       În Siberia  ofițerii și organismele românești ale voluntarilor au colaborat cu cele ale altor națiuni,îndeosebi cu cehoslovacii, foarte numeroși, care dispuneau de sprijin masiv politic și financiar din partea Aliaților, îndeosebi grație profesorului Thomas Masarik ,, viitorul președinte eliberator “ al Cehoslovaciei. Acesta a plecat în Rusia pentru a organiza și mai bine legiunile naționale de acolo și trecând de partea autorităților rusești antibolșevice din regiune, s-a deplasat destul de des  între Paris și Rusia.

          Voluntarii români s-au organizat cum au putut mai bine, beneficiind din punct de vedere a subzistenței de la corpul cehoslovac, mult mai bine dotat și aprovizionat. Românii au organizat primele două regimente : ,, Horia” și ,, Alba Iulia”, bine înzestrate, inclusiv cu câte un tren blindat fiecare .
          Corpul de voluntari români a început organizarea celui de-al treilea regiment ,, Mărășești” și se afla în subordinea Comitetului Național Român din Rusia, constituit la 3 august 1918 și condus de dr. Voicu Nițescu.

          Conflictul în Siberia a fost declanșat aproape instant intre Armata Roșie, bandele de bolșevici și trupele de voluntari. În trei luni de zile, voluntarii erau stăpâni pe întregul traseu feroviar cuprins între Volga și Vladivostok, spre vest către România și Odesa calea ferată era nesigură, controlata uneori de bolșevici.
          În iarna 1918/1919 Corpul 2 al Voluntarilor Români a fost reorganizat și transferat la IRCUȚK, capital Siberiei de răsărit, unde a venit și detașamentul de la Vladivostok. 

          Corpul și-a schimbat denumirea în cea de Legiunea Română de Tansilvăneni-Bucovineni .Ea era alcătuită din două regimente active: Horia și Mărășești, un batalion de rezervă, o companie de pionieri, un escadron de lăncieri, o companie a statului major al legiunii, două trenuri blindate – Horia și Mărășești – și o serie de subunități speciale.
          Astfel organizată cu un efectiv de peste 5 000 de voluntari, Legiunea Română a intrat în primăvara anului 1919 în mod efectiv în acțiune, pe frontul intern bolșevic, primind misiunea de a asigura paza celui mai periculos sector de Cale Ferată din Siberia, pe o distanță de aproximativ 1 000 km., în regiunea secularei păduri ,,Taiga”, unde erau cele mai agresive detașamente bolșevice.
          Timp de șapte luni, românii au executat în taigaua siberiană 37 de incursiuni, deplasându-se între 100 – 800 km., cu peste 60 de morți și foarte mulți răniți. Vitejia și dârzenia voluntarilor români au impus respectul bolșevicilor care nu s-au apropiat prea des de sectorul lor. Ei supranumeau Legiunea Română ,,Dakaia divizia” adică Divizia sălbatică.

          Scopurile declarate ale voluntarilor români au fost continuarea luptei contra Puterilor Centrale și susținerea activă a intereselor românești în  fața aliaților. Treptat însă, acțiunea de susținere a României s-a transformat subit într-o luptă foarte dură de supraviețuire.
          Comandamentele legiuni, ale regimentelor și batalioanelor au acordat o atenție deosebită educației naționale și culturale a voluntarilor din Siberia. În acest scop au apărut mai multe gazete la Samara, Celiabinsk, Ircuțk, Ecaterinburg etc. din care se cunosc: ,, Gazeta Transilvaniei și Bucovinei”, organ al Corpului II, sub conducerea C.N.R. din Rusia, director Voicu Nițescu, tipografie cehoslovacă, Celiabinsk, 1918-1919; ,,Neamul românesc”, Ircuțk, 1919-1920; ,,Țara noastră”, foaie din Siberia Orientală, Vladivostok, Legiunea română și altele.

          La TAIȘET, pe linia ferată transsiberiană s-a organizat un club al soldaților, unde s-au ținut zeci de conferințe și s-a înființat o bibliotecă românească, dotată cu cărți scrise de mână sau dactilografiate.
          Pentru susținerea acestor activități s-au colectat bani din care, în momentul evacuării și plecării din Siberia a voluntarilor români mai existau 150 000 de ruble. La Ircuțk a funcționat o școală militară românească de scurtă durată, pentru pregătirea de ofițeri necesari preluării noilor recruți voluntari. Aceste inițiative au avut ca efect cultivarea idealului românesc și într-o bună măsură, cunoașterea situației social-politice din țară.

          După cum reiese din documentele elaborate de comandantul legiunii, în ianuarie-februarie 1920, voluntarii au dus lupte crâncene cu bolșevicii la Șeragul, Troițkaia sau în regiunea lacului Baical, oprindu-le atacurile furibunde și asigurând funcționarea transsiberianului, pe care se retrăgeau voluntarii aliați spre Vladivostok.
          Voluntari români poziționați până aproape de orașul UFA, au respins prin lupte grele atacurile detașamentelor bolșevice în pădurile din împrejurimi, pe care l-au risipit, punându-le în imposibilitatea de a mai ataca linia ferată.
           La Celiabinsk, trupa cea mai puternică și mai bine organizată a fost cea românească. Treptat, a intrat în pază și stăpânire întreg orașul: fabrici, clădiri publice, lagărul de prizonieri, depozite militare etc, toate erau păzite și apărate de români.

          Impresionat de disciplina și combativitatea voluntarilor români comandantul brigăzii ruse albe a declarat: ,, dacă Rusia ar dispune numai de două divizii românești, acestea ar valora mai mult de douăzeci de divizii ruse și regimul bolșevic ar aparține istoriei”.
          Trupele ruse erau dezorganizate și indisciplinate, două divizii europene trupe aliate bine organizate, le-ar fi spart frontul și ar fi avansat până la Moscova fără probleme.
          Un mic efort aliat ar fi rezolvat problema comunismului care a răvășit istoria secolului XX. După capitularea Germaniei au decis să lase Rusia de capul ei. Și au lăsat-o, deschizând calea liberă lui Lenin și apoi lui Stalin, spre dominarea unei bune părți a lumii, cu prețul a milioane de vieți omenești.

          Aliații erau epuizați de război, iar popoarele lor nu înțelegeau trimiterea de soldați în Rusia. Acum copii și nepoții lor le-ar fi fost recunoscători.
          Armata Roșie a fost reorganizată de Lev Trotski (numele real Leon Davidovici Bronstein), inclusiv prin așezarea mitralierelor în spatele trupelor proprii care atacau și secerarea celor care dădeau înapoi,așa a început să aibă succes după succes în fața rușilor albi, din ce în ce mai demoralizați.
          Invidia și ura reciprocă a făcut ca șansa generalilor ruși albi să se destrame,iar la 30 septembrie 1919 bolșevicii se aflau deja prea aproape de victorie.
          În aceste condiții frontul contra bolșevicilor a început să cedeze. Nici voluntarii de toate națiile nu mai aveau mare entuziasm, din moment ce în anul 1918  idealul lor național s-a împlinit. Cehoslovacia, Polonia, ROMÂNIA MARE, Țările Baltice, Iugoslavia  au apărut pe harta lumii, iar voluntarii nu înțelegeau pentru ce să mai rămână să lupte în Rusia.
          Pe front evenimentele se succed cu repeziciune, cehoslovacii au declarat că nu vor mai lupta. Rând pe rând cad în mâinile bolșevicilor numeroase orașe, iar partizanii din interior devin din ce în ce mai agresivi. În retragere spre Vladivostok  voluntari sunt nevoiți să formeze ariergărzi pentru apărarea proprie.
          În documentele comandamentului cehoslovac s-a menționat, că voluntarii români au fost până acum trupa pe care s-a putut conta cu încredere, în cazul menținerii sau restabilirii ordinii interne împotriva partizanilor sau potențialelor revolte din orașele de garnizoană.

          Dr. Voicu Nițescu, comandantul Corpului Român, a menționat ca atunci când ,, zvonurile unei revolte iminente ajungeau la ei, românii instalau mitralierele în punctele cruciale și ieșeau în patrule numeroase…”.
          Armata Roșie s-a apropiat de corpul românesc rămas în ariergardă. La sfârșitul  lui ianuarie 1920 trenul blindat Mărășești și Kurganetz, cehoslovac cedat românilor erau în gara SERAGUL, împreună cu batalionul Mărășești, escadronul de lăncieri, compania de pioneri. Alte forțe se aflau mai la răsărit și în sudul căii ferate. Pozițiile erau întărite de imense troiene de zăpadă greu de trecut.
          În noaptea de 3 spre 4 februarie 1920, avangarda bolșevică cu două divizi, fiecare cu câte 9 batalioane, au atacat pozițiile românești întărite. Trăgătorii români au coborât de-a valma din vagoane, de la căldura relativă a sobelor de tinichea și au format un semicerc de fier și foc în fața inamicului.
          În Ordinul de zi pe unitate s-a consemnat: ,, … unitățile au luptat ireproșabil cauzând bolșevicilor pierderi foarte serioase…”. Elie Bufnea în ,, Cruciați, tirani și bandiți” editura  Marist,2008 relatează: ,, Când de pe avanposturi se auzi repetat PE EI FECIORI !…linia voluntarilor se ridică în strigăte nebune și năvăli înainte… Iar drumul de retragere al inamicului e semănat cu arme și luptători bolșevici muribunzi”.
          Patrula de lăncieri condusă de plutonierul RUS CRĂCIUN, trimisă în recunoaștere, a fost surprinsă de bolșevici și majoritatea ostașilor au căzut în luptă, puțini au fost uciși în timpul interogatoriilor, să divulge secrete, să afle informații.
          Luptele au continuat prin poienile din taigaua de la sud de calea ferată, unde au intrat în acțiune tunurile și mitralierele de pe trenurile blindate Horia, Mărășești și Kurganetz.
          După respingerea cu pierderi grele a bolșevicilor, voluntarii români au aruncat în aer uzina de apă, cantoanele și calea ferată pe o distanță apreciabilă, au incendiat sutele de vagoane părăsite, apoi s-au retras spre est după o victorie deplină.
          În ziua următoare, un grup de bolșevici au încercat să se apropie solicitând armistițiu. Au primit următorul răspuns: ,, Legiunea Română de Voluntari este parte integrantă a armatei regale române … cu care sunteți în război pe Nistru…nu înțelegem să încheiem armistițiu. Adresați-vă cehoslovacilor !…”.

          Armistițiul încheiat prevedea printre altele, o distanță minimă de 50 km între voluntarii care se retrăgeau spre Sevastopol și bolșevici, iar voluntarii s-au angajat să nu mai distrugă calea ferată.
          La vremea aceea, generalul francez JANIN, comandantul suprem al trupelor aliate din Siberia, a telegrafiat să întrebe dacă nu mai există și alte trupe de voluntari români.
          Cum era firesc, voluntari  români au fost păstrați în ariergardă până la sosirea în Sevastopol. Era normal, au realizat ceea ce nu au reușit 35 000 de cehoslovaci, 10 000 de polonezi sau alte trupe.

          CINCI  MII DE VOLUNTARI ROMÂNI au respins două divizii bolșevice silindu-le să ceară armistițiu, câștigând astfel calea liberă spre Sevastopol pentru întreg corpul de voluntari aliat, precum și RESPECTUL tuturor aliaților, chiar și al inamicilor.
          La începutul anului 1920, mulți voluntari polonezi au fost uciși în luptele cu bolșevicii, iar Divizia sârbă a fost complet decimată de aceștia la Nijne-Udinsk. Peste 10 000  de polonezi, lituanieni, letoni erau în retragere grăbită, 50 de trenuri au fost pierdute în scurt timp, iar prizonieri erau împușcați sau spânzurați de bolșevici de-a lungul căii ferate.
           Au fost multe pierderi și din rândul  românilor, numărul morților și dispăruților îndeosebi în Siberia, nu poate fi stabilit nici măcar cu aproximație.
           Voluntarii români au rămas în ariergardă până la Vladivostok și au asigurat  securitatea și paza tuturor militarilor care se retrăgeau spre est. Epopeea în care au fost implicați se apropia de sfârșit. Singurele trupe organizate  rămase, care mai puteau salva situația, au fost cele ale Legiunii române și părți ale Legiunii cehoslovace.
          În cursul anului 1919 s-a pus în țară problema trimiterii unei misiuni în Siberia, cu scopul de a evacua Legiunea Română și prizonierii de război originari din Ardeal, Bucovina și Basarabia. Alexandru Vaida-Voievod, primul ministru  a transpus în practică și dorința exprimată în mod stăruitor de dr. Voicu Nițescu, președintele Comitetului Național Român din Rusia și a trimis în Siberia o misiune militară sub conducerea maiorului Victor Cădere.
          Această misiune și-a organizat serviciile cu ajutorul ofițerilor din Legiunea Română și a funcționat la Vladivostok din aprilie 1920 până în mai 1921, când lichidarea ei definitivă a trecut sub protecția, auspiciile detașamentului militar din Japonia.

          În afară de cei aproape 5 000 de voluntari, Misiunea a mai evacuat în România un mare număr de prizonieri de război în cinci transporturi, a salvat mari cantități de materiale sanitare și de război ale României, pierdute prin porturile și gările rusești în timpul mișcărilor revoluționare. Aceste materiale au fost comandate de guvernul român în Franța,Anglia și America și care în timpul războiului erau transportate în țară prin Vladivostok, peste Siberia și Rusia la Ungheni- Iași.
          La Vladivostok în ziua de 10 mai 1920, în fața autorităților străine a fost sărbătorită vitejia eroilor prizonieri voluntari români. Recunoscându-li-se marile merite câștigate în luptele antibolșevice pentru cauza comună, mulți voluntari români au fost distinși cu ordine și medalii ale Aliaților: 30 de medalii franceze, 40 cruci de război cehoslovace, 31 decorații rusești ( țariste ), 7 decorații engleze și italiene.
           Acestora li s-au adăugat, cele românești: Crucea comemorativă a războiului—fiecărui voluntar, cu baretă specială ,,SIBERIA” și un însemnat număr de medalii Steaua României, Coroana României, Virtutea militară, Bărbăție și Credință.
          Din păcate, după cel de-al doilea război mondial foștii eroi prizonieri voluntari  ardeleni și bucovineni, care au luptat împotriva bolșevicilor au avut de suferit, și-au pierdut gradele militare, ordinele și medaliile primite și au îngroșat rândurile celor încarcerați în penitenciarele României comuniste, ocupată de Uniunea Sovietică.
           Peste câteva zile eroii voluntari români au fost îmbarcați pe două vapoare ale amiralității britanice, ,, TRAS-OS-MONTES” și  ,,HUNTSGREEN” și după șase săptămâni de călătorie au debarcat la Constanța cu credința nestrămutată, că și-au făcut cu prisosință datoria, au căzut și au sângerat pentru integritatea hotarelor ȚĂRII, de la care nu au pretins decât drepturile consfințite prin lege.
          Au lăsat în urmă ani grei de lagăr,de chin, de lupte, dar și de încredere și speranță. La sosirea în portul Constanța, nu este de mirare că mulți au sărutat pământul sfânt al patriei, pentru care au luptat și de care au fost despărțiți, unii mai bine de șase ani.

           AU PLECAT DIN IMPERIUL AUSTRO-UNGAR ȘI S-AU ÎNTORS ÎN ROMÂNIA MARE, CU GÂNDUL DATORIEI ÎMPLINITE PENTRU NEAM ȘI ȚARĂ.
          O PIOASĂ AMINTIRE VOLUNTARILOR EROI, CARE S-AU JERTFIT PENTRU CAUZA SFÂNTĂ A NEAMULUI, AU SÂNGERAT ȘI CĂZUT DEPARTE DE CĂMINELE DRAGI ȘI DE GLIA SCUMPĂ A PATRIEI –  ROMÂNIA.

                      BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. Voicu Nițescu, Douăzeci de luni în Rusia și Siberia, Tipografia  A. Mureșianu : Branisce &Comp , Brașov, 1926.
2. Elie Bufnea, Voluntarii români din Siberia, Tipografia A. Mureșianu : Branisce & Comp, Brașov, 1928.

COL.( R ) PROF. IOAN GRĂDINARU DE CORDĂRENI-DOROHOI