Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    DESPRE  PRIZONIERII  VOLUNTARI  ROMÂNI  DIN  SIBERIA  ȘI JERTFA  LOR  PENTRU  CAUZA  SFÂNTĂ  A  NEAMULUI (1)

    Autor: Ioan GRĂDINARU
    Primit pentru publicare: 4 Apr. 2022
    Editor: Ion ISTRATE
    Copyright: © 2022 Ioan Grădinaru, © 2022 luceafarul.net
    © 2022 by Agata
    Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
    Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
    NB
    Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.


               CAUZELE, FONDUL SITUAȚIEI ȘI ORGANIZAREA VOLUNTARILOR ROMÂNI ÎN UNITĂȚI DE LUPTĂ

    O pagină deosebită de patriotism și de jertfă au înscris-o în lupta pentru înfrângerea Puterilor Centrale și la făurirea statului național-unitar, prizonierii-voluntari români proveniți din armata austro-ungară, adică din Transilvania, Crișana,Maramureș, Banat și Bucovina.
    Românii ardeleni și bucovineni au fost înrolați în primul război mondial în armata austro-ungară și trimiși între anii 1914-1916 ca și carne de tun în primele rânduri împotriva rușilor și sârbilor. Era o politică clară a ungurilor de a extermina și pe această cale, a războiului, populația românească majoritară din Ardeal și Bucovina, iar românii au servit cum nu se putea mai bine interesele războinice ale habsburgilor.

    Până la intrarea României în război, august 1916, zeci de mii de prizonieri erau răspândiți în Rusia, în imensitatea acestei țări, dar mai ales în Siberia. Dintre ei, situația cea mai grea o aveau românii, deoarece în lagăre, închisori condițiile de viață erau deosebit de grele și erau trimiși la diferite munci în gospodării, pe moșii, în fabrici etc. În plus, numărul ofițerilor de naționalitate română, care i-ar fi putut îndruma și ajuta cu sfaturi era foarte mic.
    Totuși, încet, încet informațiile au început să parvină și la prizonierii români. În prima etapă, cei mai mulți dintre ei au hotărât să scape din captivitate, au cerut  să fie înrolați în armata română și au fost deplasați spre vestul Rusiei, la Kiev, în Ucraina. Rusia făcea parte din Puterile Antantei.
    Aici, în localitatea Darnița, unde s-au adunat tot mai mulți prizonieri români, s-au constituit în unități proprii și prin ele, au hotărât să se înroleze în armata română spre a participa la război contra Puterilor Centrale.
    Scrisoarea prizonierului AUGUSTIN ROȘIANU, din comuna Joajiul de Sus, poșta Teiuș, ,,fost soldat austriac la al 50-lea Infanterie Regiment din Alba Iulia, Transilvania”, adresată în iunie 1917 Ministrului de Război Vintilă Brătianu, este oglinda sufletului zbuciumat al prizonierilor ardeleni, dornici să ajute în mod efectiv la crearea Unității Naționale.
    ,, Mă rog să faci înștiințare la înaltă căpetenie a Rusiei, să mă elibereze din prizonier și să mă lase a veni în armata română. Trăiască România și întovărășiții ei. Augustin Roșianu. Prizonier din Transilvania, azi în Rusia”,(Elie Bufnea, Voluntarii români din Siberia ).
    La 23 februarie 1917, Ministerul de Război, prin ordinul 1191, a hotărât înființarea unui corp de voluntari români din prizonierii aflați la Darnița,în Rusia. Generalul Constantin Coandă, atașatul militar roman pe lângă M.C.G. rus (Stavca) de la Moghilev, a primit misiunea să organizeze această unitate militară.
    Primul Corp de Voluntari a fost înființat ca efect al cooperării româno-ruse și a funcționat în perioada martie 1917- februarie 1918.Scopul său declarat și îndeplinit a fost acela de a sprijini lupta națională, servind la constituirea unei rezerve de militari disponibili pentru a fi încadrate unitățile operative din Moldova. În total, acest corp a livrat armatei române aproximativ 10 000 de ostași voluntari.
    Ofițerii și soldații de la Darnița au redactat și  adoptat in ziua de 16 aprilie 1917, un Memoriu-manifest al voluntarilor, în care se consemna ,, suntem gata să intrăm în luptă… pentru a uni teritoriul românesc, din monarhia austro-ungară în una și nedespărțită Românie, liberă și independent”.

    Ziarul ,, România” din 14 mai 1917, din Iași aprecia că a fost primul document care, în timpul războiului a exprimat clar și ferm voința ardelenilor și bucovinenilor de a scutura jugul austro-ungar.,, Darnița este prima Alba Iulia a Ardealului”, scria în 1922 ,la Timișoara, Petru Nemoianu în cartea sa ,, Voluntarii români în războiul pentru întregirea patriei”.
    A fost tradus în limba rusă și franceză și expediat sovietelor de la Petrograd, Moscova și Kiev, precum și guvernului roman de la Iași și reprezentanțelor aliate din capitala Rusiei.
    Petre Nemoianu, fost prizonier în Rusia și participant la evenimente, scria în memoriile sale că aviația aliată a lansat sute de ziare ce cuprindeau textul Manifestului de la Darnița și informații despre Corpul Voluntarilor Români din Rusia, peste pozițiile austro-ungare de pe frontul încadrat cu mulți soldați români.

              Ca urmare a activităților depuse până în iunie 1917, au fost echipați complet 116 ofițeri și 1250 gradați și soldați. Au fost deplasați la Iași și duși în cazarma Regimentului 7 Roșiori, iar a doua zi regele Ferdinand i-a îndemnat:,, Î nainte, peste munți, unde vă așteaptă milioane de frați…”
               După aceasta, detașamentul de voluntari, numit ulterior nr. 1, a fost repartizat Corpului 1 Armată, care a luptat pe frontul din Moldova, iar mai târziu în Basarabia împotriva bandelor de soldați dezertori bolșevici. Statul roman le-a recunoscut gradele și toate drepturile ostașilor și ofițerilor proveniți din rândul prizonierilor voluntari.
                În baza înțelegirilor dintre guvernele roman și rus, în iunie 1917 s-au creat șapte comisi care aveau misiunea de a străbate Rusia și a sta de vorbă cu prizonierii români din lagăre sau din diferite localități unde erau repartizați să muncească.

              Peste tot, comisiile care aveau de umblat prin diferite gubernii,  au întâlnit ostilitatea autorităților locale. Pe timpul vizitei primului ministru roman I.I.C.Brătianu la Petrograd, guvernul provizoriu rus i-a promis că vor fi lăsați liberi 20 000 de prizonieri,dar angajamentul nu a fost respectat.
               Dar cu toate acestea, s-au înregistrat rezultate positive. De pildă, numai în lunile august-septembrie 1917, în regiunea Moscova au fost recrutați și trimiși la Darnița 2 380 de voluntari. Batalioanele constituite în august-septembrie din ostași recrutați, sau dintre cei care s-au prezentat individual, de bună voie, au numărat peste 10-12 000 de voluntari ardeleni și bucovineni.
              Din mers, ei s-au constituit în regimente și se considerau Corpul Ardeleano-Bucovinean, condus de colonelul Marcel Olteanu. Regimentele și detașamentele create au primit nume cu rezonanță istorică: Turda (în memoria lui Mihai Viteazul),Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Maramureș ș.a.         

              Nu trebuie uitată noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1918, cănd o armată de bolșevici, i-a luat prin surprindere în gara Chișinău pe cei aproximativ 1 000 de voluntari ardeleni și bucovineni, veniți de la Darnița, cu aprobarea guvernului roman și la cererea premierului P. Erhan și a ministrului de război Gherman Pântea, pentru a ajuta guvernul să întroneze liniștea în Basarabia.
              Spre dimineață când trenul a ajuns în gară, trupele bolșevice au atacat detașamentul de voluntari, care a depus armele și s-a predat. Voluntarii au fost eliberați grație implicării trupelor moldovenești pe 9 ianuarie, dar acest eveniment a grăbit intrarea armatei române în Basarabia, pentru alungarea detașamentelor de bolșevici peste Nistru.

              Ucraina care făcea parte din Rusia a fost ocupată de trupele Puterilor Centrale, iar la 9 februarie 1918 s-a încheiat pacea de la Brest Litovsk, prin care era recunoscută existența R.P.Ucrainene, aceasta a acceptat protectoratul de facto al Germaniei și Austriei. Puterile Centrale nu anexau noua republică, dar aveau permisiunea să amplaseze numeroase trupe militare în această țară și își asigurau o importantă sursă de alimente.
              Revoluția bolșevică din octombrie 1917, negocierile dintre noul guvern comunist și Puterile Centrale încheiate tot prin pacea de la Brest Litovsk, dar la 3 martie 1918, a marcat ieșirea Rusiei din primul război mondial, dar și trădarea aliaților, trecerea sovieticilor în tabăra inamică. Armata Roșie a dus un lung și sângeros război cu Armata Albgardistă și trupele de voluntari sprijinite de unități aliate aflate în Siberia.

              Trupele Albe au susținut pe țarul Nicolae al II-lea, pentru readucerea lui pe tron, dar după 17 iunie 1918 când a fost executat din ordinul lui Lenin, au luptat împotriva bolșevicilor pentru a cuceri puterea democratică în Rusia. Din păcate , neînțelegerile și rivalitatea dintre marii generali, care să ajungă la conducerea țării, a făcut ca aceștia să fie zdrobiți de Armata Roșie.
              În locul unei ofensive hotărâte, concentrice spre Moscova, generalii albi și-au sabotat unul altuia acțiunile. Mai mult, în teritoriile ocupate de albi, pământul era dat înapoi nobililor, îndepărtând  astfel sprijinul țăranilor pentru mișcarea antibolșevică.

              Noua situație politică din Rusia, preluarea puterii de către bolșevici și ocuparea Ucrainei de către austro-germani a complicat extrem de mult situația prizonierilor români. Lagărul de la Darnița a fost desființat iar autoritățile germane din Ucraina au refuzat să acorde liberă trecere spre țară a prizonierilor români. În această situație s-au văzut nevoiți să caute alte soluții în climatul exploziv din Rusia, aflată în plin război civil.
              În primăvara anului 1918, în urma tratativelor de pace Buftea-București (martie și mai) cu Puterile Centrale, României i s-a impus să-și demobilizeze armata, deci și  desființarea Corpului Voluntarilor de la Hârlău.
              Cu toate cererile germane de demobilizare a voluntarilor, aceștia primesc ordin din partea aliaților și decid să lupte pe alte fronturi. Astfel, în aprilie 1918  au început pregătirile pentru transferarea  tuturor voluntarilor  din Ucraina în Siberia, unde românii au constituit alte Corpuri de Voluntari ardeleni și bucovineni.

              Așa s-a conturat idea de reconstituire a frontului oriental,( Rusia a ieșit din război), din armatele rușilor albi, la care să fie adăugate contingentele naționale ale voluntarilor, formate din cehi, români, sîrbi, polonezi etc. în lupta împotriva bolșevicilor care au pactizat cu Austria și Germania.
              Pe măsură ce prizonierii români se deplasau spre Siberia, iar numărul lor a crescut, s-au adunat tot mai mulți în centrele principale: Samara, pe Volga, Celiabinsc, Irkuțk și Vladivostok, din extremul Orient, port la Marea Japoniei.
              Ulterior, ca urmare a activității din teren a celor șapte comisii, în teritoriile Rusiei care nu se aflau sub influență bolșevică, numărul voluntarilor a crescut și mai mult, ceea ce a făcut ca să se organizeze  detașamente și în alte orașe din centrul și vestul Siberiei. Voluntarii români erau eșalonați pe o distanță de 8 000 de km, între Penza și Vladivostok, îndeosebi de-a lungul căii ferate transsiberiene.

              În vara anului 1918, în Rusia Sovietică s-au format doua fronturi principale,care trebuiau susținute de trupele de voluntari aflate sub comandament francez: unul pe Volga, al așa-zișilor albgardiști, care s-au luptat cu bolșevicii, dirijați de la Moscova și Petrograd și al doilea, de-a lungul căii ferate transsiberiene, unde operau îndeosebi detașamente de partizani, care ulterior s-au constituit în fronturi și unități organizate.

              Aceștia erau cei mai periculoși nu numai prin maniera specifică de luptă, ci și prin faptul că linia ferată asigura transportul de trupe din Răsărit, spre frontul de pe Volga, de asemenea asigura aprovizionarea trupelor din Moldova cu armament, muniții, echipament și mai ales alimente.
              La 3 august 1918, la Celiabinsc s-a desfășurat Conferința reprezentanților voluntarilor români ardeleni, bucovineni și bănățeni, sub președinția dr. VOICU NIȚESCU. Aceasta a adoptat două hotării: a) s-a creat Comitetul Național Român din Rusia, organ suprem de conducere al voluntarilor; b) de asemenea, s-a creat cel de-al doilea corp de voluntari români, care imediat a constituit primul regiment numit Horia.

              Mult mai important din punct de vedere istoric, al doilea Corp de Voluntari a fost constituit în Siberia, în urma cooperării dintre români, francezi și cehoslovaci și a existat în perioada august 1918-august 1920. A reprezentat un corp expediționar ale cărui misiuni au fost de sprijinire indirectă a unității naționale române și de luptă împotriva regimului bolșevic rus.
              Și alte naționalități dornice de libertate din cadrul imperiului dualist, s-au organizat în Corpuri de Voluntari, cum ar fi cehoslovacii, polonezii, sârbii etc. Cei mai numeroși erau cehii, care făceau parte din armata austro-ungară și s-au predat pe front rușilor în masă, au trecut direct în rândurile rușilor în pas de defilare, cu muzica în frunte.      

               Este impresionantă acțiunea și adeziunea totală a eroilor prizonieri voluntari ardeleni și bucovineni din Ucraina, de a fi de acord să plece de la granița de nord a României, chiar dacă  atunci țara noastră era ocupată iar guvernul și casa regală erau la Iași.
               S-au deplasat în imensitatea Rusiei pentru a lupta în cadrul Antantei, în speranța ca după război ( Puterile Centrale dădeau semen de oboseală),tratatele de pace vor consfinți ca teritoriile locuite de familiile  lor, să facă  parte dintr-o Românie Unită și Mare.
              Nu aveau nici o șansă să ajungă în țară, nu aveau nici o scăpare, deveneau prizonierii  Germaniei și Austro-Ungariei, pe când plecând în estul Rusiei erau oșteni români liberi și sperau să ajungă la Vladivostok, port la Marea Japoniei, iar de aici în țările aliate  prin Oceanul Indian, Marea Mediterană și ulterior în România. Așa s-a și întâmplat, din păcate doar pentru puțini, cei care au rămas în viață. În Siberia a fost o luptă dură pentru supraviețuire.
              Acei români ardeleni și bucovineni ne-au dat o pildă de patriotism suprem, au plecat de lângă ,,casă”, ca prin luptă, îndeplinind misiunile primite, să parcurgă peste 10  000 de kilometri în imensitatea Rusiei, în Siberia, să reziste fizic tempetaturilor foarte scăzute iarna, pentru o speranță de viață și un ideal național.

              Puține sunt momentele din istoria poporului român, care să fie de un asemenea sacrificiu, jertfă și durere, dar multă, multă speranță. Merită cunoscută de către urmași acțiunea voluntarilor ardeleni și bucovineni, iar în partea doua a lucrării voi prezenta lupta lor pentru supraviețuire în Siberia si evacuarea în țară pe la Vladivostok.

                      BIBLIOGRAFIE  SELECTIVĂ  :

    1. Elie Bufnea, Voluntari români din Siberia, Tipografia A. Mureșianu : BRANISCE & Co., Brașov, 1926.
    2. Simion Ghișa, Lupta românilor în Siberia. 1918-1920. Editura MARIST, București, 2009.Colecția Istoria adevărată.

      Col.(r)  prof. IOAN GRĂDINARU DE CORDĂRENI – DOROHOI

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5