Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Despre stirpea oamenilor–şansă pentru comunitate – Gheorghe Burac -75

                    Despre stirpea oamenilor–şansă pentru comunitate

                                        Gheorghe Burac -75

           Profesorul Burac a împlinit 75 de ani, lucru de înţeles căci nimeni nu stă pe loc, toţi oamenii înaintează în vârstă şi devin cândva venerabili. Raţiunea ştie acest lucru truistic, doar sufletul rămâne uimit de fiecare dată când îl revelează. Ce se poate spune în primul rând despre acest om este că el şi-a rămas sie-şi egal pe tot parcursul vieţii sale,  ceea ce nu e de loc uşor decât pentru cei cu valoare structurală, nu şi pentru cei ce se străduiesc în funcţie de împrejurări să-şi confecţioneze o imagine adecvată unui scop. 

       Inainte de a face vreo  referire axiologică asupra sa  vreau să evoc  o ocazie în care am putut să-mi formez părerea despre el prin intermediul altora, deci mediat prin terţe persoane. Sunt deja mulţi ani – nici nu mai ştiu câţi! – de când profesorul m-a invitat insistent şi repetat, să vin să mă întâlnesc cu copiii  din şcoala  lui de la Vlăsineşti. Pentru că nu mi-a stat niciodată în fire să dezamăgesc aşteptările oamenilor, mi-am făcut timp şi am pornit cu maşina spre acel spaţiu excentric al judeţului nostru. Pentru că riscam să ne rătăcim, el ne-a ieşit în cale şi ne-a aşteptat  pe traseu, de unde am pornit mai departe, călăuziţi astfel de un  priceput ghid al  locurilor. Am avut la Şcoala din Vlăsineşti  una dintre cele mai frumoase, mai vii întâlniri literare cu copiii acelei şcolii  conduse şi îndrumate profesoral de acest om. Modest, blând şi tenace, stăpân pe o ştiinţă a persuadării euristice fără fisură, era doar o prezenţă discretă în spatele clasei cu care eu dialogam şi  comunicam direct, pe aceeşi lungime de undă cu copiii, mă jucam şi discutam cu ei,  vorbeam „pe limba lor„ despre fel de fel de lucruri interesante, pornind de la lumea cărţilor pentru copii şi a poveştilor în general, a culturii în ultima instanţă. Acei copii ai săi nu erau cu nimic mai prejos decât atâţia alţii  din şcoli cu pretenţii din oraş sau din alte oraşe mai mari cu care avusesem de zeci de ori asemenea „întâlniri literare”. Erau dezinhibaţi, fără să fie obraznici, erau dezgheţaţi şi plini de iniţiativă, foarte corecţi şi  flexibili în exprimare, deosebit de stăpâni pe o mulţime de cunoştinţe, ceea ce se cheamă de obicei „un bagaj”, capabili să susţină un dialog vivace şi plin de umor, să tragă nişte concluzii adecvate, să se implice afectiv în dispute  teoretice. Într-un cuvânt, erau nişte copii care se vedea că fuseseră învăţaţi să gândească cu capul lor, îndrumaţi ce să citească şi determinaţi să le placă să citească, bine orientaţi în câmpul literar al nivelului lor de vârstă, prietenoşi şi doritori de comuniune spirituală, aşa încât întâlnirea risca să nu se mai termine – lucru ce mi s-a întîmplat adesea când am avut  parteneri de discuţie  bine formaţi intelectual şi cu interes pentru lumea literelor.

            Am mers apoi şi mai departe, într-un cătun retras „departe de lumea dezlănţuită”, unde copiii m-au impresionat parcă şi mai mult prin decalajul teribil între  condiţia lor geografică sau nivelul  presupus de aceasta şi cel real. A fost o încântare,  o bucurie reciprocă, pe care n-am putut-o uita deşi  am cunoscut de atunci multe comunităţi de copii. Am înţeles atunci, iar şi iar, cum trebuie să fie un profesor adevărat, câtă pricepere, talent  şi delicateţe, câtă fermitate şi cultură asumată organic, cât tact şi  neodihnă şi mai ales, câtă nesfârşită dragoste de oameni, în genere, şi de copii, în special, trebuie el să aibă şi să transmită şi mi-a părut rău că asemenea exemple sunt din păcate, tot mai  rare.

     Altădată am prezentat cărţi scrise de el, nu în ultimul rând monografia satului, încercând să relev şi să comunic auditorilor  (mulţi şi în lansarea de la Vlăsineşti şi în cea de la  Muzeul judeţean din Botoşani!) care sunt virtuţile lor şi meritele autorului, precum şi ştiinţa unei perfecte conlucrări cu colaboratorii acelei lucrări  de loc minore. M-as fi bucurat şi cred că ar fi fost bine şi util să afle şi restul lumii din oraş şi judeţ  despre  aceste lucruri căci ele sunt făcute ca să servească de exemple, dar, din păcate, un fapt de loc exemplar s-a petrecut atunci, ca şi altă dată, şi a împiedicat transmiterea către publicul larg a acestor sensuri.  Şi anume, la transmisia televizată pe un post local a acelei amanifestări  alocuţiunea mea a fost eliminată din context,  la fel cum s-a întâmplat şi la lansarea cărţii postume a lui I. D. Marin şi la alte împrejurări când  realizatoarea  TV a fost determinată de către anumiţi „factori ai Ranchiunei” specifice locului,  să  execute  manevre tehnice de culise  care sa contribuie  la  procesul mai larg şi îndelungat de eliminare a mea din spaţiul public.  Aşa încât, dacă alţii se pot lăuda că au fost cenzuraţi şi au avut interdicţie de publicare şi de apariţie în presă în timpul dictaturii, eu deţin originalul trofeu de-a avea aceste interedicţii în timpul democraţiei.

         Ceea ce regret nu este că nu a apărut chipul meu pe „sticlă” sau în alte spaţii, chiar on line, de unde este adesea cenzurat, ci că astfel se împiedică  transmiterea unui important mesaj despre  oameni si lucruri de valoare care trebuiesc cunoscute de către public, stimate, preţuite şi urmate ca exemple, cu precădere azi când criza valorilor morale şi intelectuale face ravagii.

      Precum se ştie, eu am  lucrat ani lungi la o carte  despre virtuţile localismului creator, (cartea Arcade septentrionale, Editura Academiei Române, 2007) în care un loc aparte revine exemplelor de asemenea personalităţi din epoca Marii Uniri din ţinuturile noastre care prin dăruirea, entuziasmul, competenţa, cultura şi caracterul lor au contribuit decisiv, fiind în primul rând oameni ai şcolii, la crearea climatului necesar înfăptuirii şi consolidării prin cultură a acestui  eveniment istoric major al naţiunii noastre. Faptul că nu pot propaga aceste exemple fascinante prin intermediul  canalelor massmedia cele mai eficiente e un păcat şi o mare pierdere pentru  cei ce nu află despre acele lucruri extraordinare şi meritorii, după cum, în genere, propulsarea în prim-planul atenţiei a unor figuri decerebrate dotate în schimb cu alte părţi ale corpului suprapoporţionate, impun cu totul alte modele decât cele dezirabile.

        Important  în discuţia de faţă este că, studiind fenomenul în profunzimea lui, am putut să cunosc virtuţile localismului creator – curent care a fost studiat şi definit de profesorul Al. Dima în anii 30, fiind  apreciat şi de Mircea Eliade – ca   având  meritul de-a diminua efectele situării geografice deforabile şi  de-a produce  efervescenţă culturală şi creativă în cele mai depărtate locuri a căror situare ar putea să-i condamne pe locuitorii lor la retardare şi eşec. Cercetarea vechilor publicaţii şi fapte de cultură din zona noastră mi-a produs revelaţia că acest curent s-a manifestat, de fapt avant la lettre la Botoşani, deci cu mult înainte de studierea şi definirea lui,   prin oameni ai şcolii precum Tiberiu Crudu, Constantin Iordăchescu, N.N.Răutu şi apoi prin nume precum  Ileana Turuşancu, Ştefan Ciubotaru  şi alţii, deopotrivă oameni de cultură cu nimic mai prejos decât similii lor din metropole şi care au ştiut să formeze elevi redutabili în orice competiţie . Cunoaşterea acestor exemple mi-a îngăduit să-l situez pe profesorul Gheorghe Burac în aceeaşi  categorie cu aceştia, ca un purtător de făclie – lampada tradunt – el fiind încă activ în mod benefic şi îmbogăţind comunitatea cu roadele lucrării sale ziditoare, dar şi cu exemplul unui  om al localismului creator din prezent.  Intâlnirile mele cu copiii din Vlăsineşti şi Sârbi, beneficiari norocoşi ai unui asemenea formator model, mi-au servit ca demonstraţie asupra efectelor benefice ale unui asemenea fenomen datorat unor oameni din această stirpe.

      Ce-ar fi de făcut? Ar fi dezirabilă,  în primul rând,  preţuirea adecvată pe plan social şi oficial a unor asemenea  oameni-şansă pentru comunitate şi apoi  mediatizarea lor, urmărindu-se în mod deliberat utilizarea acestui model existenţial pentru formarea orizontului de aşteptare  al tinerei generaţii, pentru constituirea ierarhiei lor axiologice şi, în general, a societăţii de azi atât de înclinată către antimodele.   

        Iar  noi, cei ce–l preţuim, să-l felicităm pentru o asemenea existenţă exemplară, să-i mulţumim pentru că a ştiut să fie mereu constant în esenţa sa şi în urmărirea misiunii sale meritorii şi   haideţi să-i urăm, cu toate energiile purtătoare de unde benefice, sănătate, dăinuire cât mai îndelungată şi cât mai mulţi continuatori  ai darurilor sale exemplare.

              La mulţi ani, domnule profesor, alături de doamna dumneavoastră vrednică de a vă fi părtaşă unei astfel de vieţi dăruită lumii şi luminii!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5