Dezumanizarea rasei inteligente

                                                                        Gruia Cojocaru

Criza economică globală, cu trena-i malefic revărsată peste rasa umană, mă determină uneori să investighez disponibilităţile, capacităţile şi resursele interioare pe care le deţin şi, totodată, să le identific în semenii mei . Nu mă opresc, desigur, la persoanele cunoscute – ar fi prea simplu şi puţin edificator – ci încerc să obţin un tablou macrosocial care, ieşind din abstracţiunile lui Picasso, să împrumute cât mai mult din viziunea frustă a realismului.

Înainte de toate, cred cu tărie că aşa-numita criză economică planetară, care prin amploarea şi intensitatea dezvăluită de instituţii specializate în mass-media depăşeşte pierderile financiare din perioada ’29-’33 a secolului XX, ori pe cele generate de războaiele mondiale, se înscrie în rucsacul dramei omului modern a începutului de mileniu III, deoarece aici, într-o osmoză perfectă, se rostogolesc problemele create în arhitectura trebuinţelor individuale, multiplicate în evantai planetar. Drama invocată, despre care se vorbeşte apăsat încă de la mijlocul secolului trecut, este generată însă de neputinţa omului de a rezista mental achiziţiilor materiale pe care, tot el, le-a realizat.

Milenii în şir au curs peste homo sapiens – ca să nu mai vorbesc de homo erectus ori de  neanderthal – fără salturi spectaculoase. De la întâiele pietre cioplite şi până la toporul din piatră cu gaură pentru coada de lemn ne desparte un segment de timp care-l depăşeşte cu mult pe acela ce coboară din contemporaneitate înspre era de aur a faraonilor egipteni. Cu aceeaşi lentoare s-a introdus în civilizaţia materială a umanităţii arcul şi săgeata, însă, după descoperirea/gestionarea energiei focului şi după construirea  roatei, omenirea cunoaşte un progres ceva mai rapid, dar suportabil în desfăşurarea sa, pentru a fi asimilat la scară planetară fără a genera dezechilibre. Traversând epoca bronzului şi pe cea a fierului rămânem în nota achiziţiilor materiale lesne digerabile, însă, odată cu debutul epocii industriale, apar primele semne ale crizei individuale, iar aceasta, paradoxal, creşte pe măsură ce sporesc standardele de viaţă ale oamenilor.

Din această perspectivă privind, nu cred că ar mai fi necesar să relev modul în care industrializarea a influenţat pozitiv traiul cotidian al fiinţei umane, ci mai curând ar fi interesant de revelat cum a înrâurit în sens invers destinul acesteia. Desigur, invocând componentele de protecţia mediului – cu mantaua poluării, ori de aceea degajată de civilizaţia coşurilor de fum şi a betoanelor – m-aş plasa într-un înveliş superficial al problemei, mărginindu-mă la remarci uzate de genul ,,un rău necesar”, care, în numele progresului, produce şi pierderi. Eu vizez componenta psihologică, pentru că industrializarea a impus un mod de viaţă total schimbat, unde rigoarea, precizia, punctualitatea şi disciplina au dat o grea lovitură ritmurilor de existenţă arhaice, caracterizate prin lentoare, echilibru, aproximare. De pildă, nu era (este) o dramă pentru ţăranul român ori francez dacă îşi ara pământul în octombrie, noiembrie sau în martie ori aprilie, iar muşcătura panicării era moale dacă agricultorul/fermierul recolta porumbul cu două, trei săptămâni mai târziu de perioada optimă, pe când în sistemul industrial o singură oră în plus sau în minus stabilea adeseori diferenţa dintre prosperitate şi faliment; de aici necesitatea încadrării într-un program strict, cu reguli clare şi strategii de dezvoltare care excludeau aproximativul.  

Şi totuşi, tocmai reperele arhaice, ieşite din taina  modestiei şi a simplităţii au conferit acea stabilitate interioară din care s-au zămislit valorile tradiţionale, care ne-au catapultat, fără mari tulburări lăuntrice, până prin secolul XIX, în Apusul Europei, iar la noi, românii, până după al doilea Război Mondial. După acest moment vorbim din ce în ce mai mult de angoase, anxietăţi şi de tot ce derivă din seducţia dezrădăcinării individului. Nu cochetez cu existenţialismul, dar  observ dezechilibrul dintre achiziţiile materiale ale rasei umane şi dezvoltarea sa spirituală. Câtă vreme exista o anume armonie între civilizaţia materială şi cea spirituală, omul n-a trăit nici tragedia însingurării şi nici drama alunecării în absurdul ori vidul existenţial; cu mintea lui asimila ceea ce i se întâmpla, iar inexplicabilul era digerat, fără traume lăuntrice, prin invocarea zeităţilor. Rupându-se din mediul natural, agrar, prin explozia industrializării – că a fost ori nu forţată, efectele pe termen lung au fost similare – omul a pornit pe calea urbanizării agresive, devorând zilnic spaţii verzi virgine, iar în urma siluirii mecanice înflorind mastodonţi din beton şi oţel…

Da, tot necesitatea, bat-o vina! Efectul pervers a intervenit în clipa în care, furaţi de mirajul creaţiilor materiale, de serie cel mai adesea, am lăsat în urmă dezvoltarea spirituală. Cum, dar avem şcoala, teatrul, instituţiile culturale, expoziţiile de pictură, cenaclurile literare, ce mai vrei?!!! mi-ar replica cineva, agasat de prezenta abordare. Da, însă şcoala rezolvă doar o mică parte din problemă, pregătindu-l pe elev/tânăr mai mult pentru integrarea în piaţa muncii, în timp ce zona culturii e privită cu îngăduinţă forţată ori ironie savantă. Nu ni se reproşează astăzi, din vârful piramidei socio-politice româneşti, că avem prea mulţi filozofi,  dar ne lipsesc ospătarii, tinichigerii, sudorii, lăcătuşierii-mecanici?!?

 În faţa unei asemenea viziuni, întâlnită şi la casele mari italiene, franceze ori americane, ştii că soluţiile faste nu numai că nu pot fi valabile pentru publicul larg, dar funcţionează anapoda şi pentru cei care s-au definit în plan spiritual. De ce? Pentru că nici aceştia nu fac faţă asaltului tehnologiei, ce le-a contaminat zona de protecţie interioară! Aşa se face că, delectându-ne cu mirajul creat în plan material de inteligenţa creatoare a minţii umane, abandonăm, din comoditate, defrişările întru crearea potecilor spirituale. Nu ne mai încântă acest gen de defrişări, câtă vreme cele din Insula Paştelui ne sunt supremul model! Şi-apoi, câţi mohicani mai încearcă să se salveze construind corăbii care să navigheze spre albii spirituale? Pe cei care spun/cred că urcă pe punte, i-aş întreba: oare nu cumva vă doriţi ca prin spiritualitate să vă măguliţi orgoliul şi să vă sporiţi gloria în această lume întru avantaje materiale?…

Fireşte, nimic condamnabil într-o astfel de abordare a vieţii, însă, în obscuritatea seducătoare a începutului de mileniu III, mai sunt ferestre care se închid în faţa dezumanizării rasei inteligente. Pe una dintre ele o voi revela, poate, într-un număr viitor.