Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Din începuturile modernismului în arta românească: Theodor Aman – fondatorul școlii noastre de pictură

Primit pentru publicare de la autor, Cosmina Marcela OLTEAN, 3 iun.2014.
Editor: Ana Maria Maluş

 

Din începuturile modernismului în arta românească:

Theodor Aman – fondatorul școlii noastre de pictură

 Aman,Cosmina,1

Arta românească se organizează sub semnul modernității începând cu secolul al XIX-lea, când se înregistrează schimbări pe toate planurile societății românești. La sfârșitul veacului al XVIII-lea s-a clarificat diferența dintre zugravii obișnuiți, de bisericii îndeobște, și pictori. În secolul următor, pictura românească modernă începe să se contureze după modelul occidental prin eforturile unor pictori care au studiat în unele dintre cele mai importante centre artistice europene, devenind apoi la rândul lor profesori și întemeietori de școli. A doua jumătate a secolului al XIX-lea, este marcată de artişti neoclasici mari precum Constantin Lecca, Sava Henţia, Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman. Continuă cu Ion Andreescu şi Nicolae Grigorescu, artişti care au introdus în spaţiile creatoare ale artei autohtone o pictură mai liberă, mai luminoasă, adaptând artei româneşti influenţele impresionismului. Astfel, ei au pregătit calea pentru o nouă generaţie de artişti ai începutului de secol XX. Apoi, tinerii artiști ce le-au urmat au ilustrat un modernism mult mai accentuat, cu o pictură plină de energie şi culoare. Această perioadă este în mod strălucit reprezentată de nume precum Ştefan Luchian, Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petraşcu, Iosif Iser, Francisc Şirato, Camil Ressu, Ştefan Dimitrescu, J.A. Steriadi, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Alexandru Ciucurencu și Ion Țuculescu, artişti care au cultivat, fiecare în maniera lui unică şi distinctă, manifestările modernismului european și semnele artei tradiționale. Primele forme de învățământ artistic apar din initiativa unor artiști și oameni de cultură, printre care Gheorghe Tattarescu și Theodor Aman, care pun bazele Școlii de Arte Frumoase din  București în 1964. După Revoluția de la 1848, care a declanșat și o dezvoltare a orizontului artistic, tema portretului se bucură de tot mai multă apreciere și răspândire.

Aman – artist și pedagog    

Theodor Aman (1831-1894) a fost, neîndoielnic, exponentul cel mai reprezentativ al stilului neoclasic românesc. Studiază desenul sub îndrumarea pictorului Constantin Lecca la școala din Craiova și apoi pleacă la Paris, unde se formează în spiritul rigorilor academice din primele decenii ale secolului al XIX-lea. În pictura sa de factură academică, noutatea ține mai mult de receptivitatea sa la transformările sociale și politice din perioada formării statului român și implicit a identității naționale. Portretul Fată cu breton se înscrie în tipologia așa-numitelor „portrete de aparat” care au devenit populare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ca o fotografie, portretul este executat foarte minuțios pe un fundal roșu, fără detalii, pentru a evidenția imaginea personajului.
Tematica satului românesc apare în a doua parte a carierei marelui artist. Horele și dansurile românești sunt ilustrate din perspectivă idealizantă, romantică, cum este și cazul petrecerilor bucureștene pe care Theodor Aman le execută în paralel. Hora la țară este un aspect de viață cotidiană extras din contextul realităților de zi cu zi, este un episod care prezintă acele elemente  ale satului românesc pe care artistul le îndrăgește: costumul popular și tradiția în zi de sărbătoare.

Theodor Aman,Amann,Cosmin-2 unul dintre reperele începutului picturii românești moderne, purta aureola unui artist împlinit. El se bucurase, pe bună dreptate, până la apariția lui Grigorescu, de un prestigiu suprem, atât ca artist, precum și ca pedagog. În comparație cu Grigorescu însă, poziția sa era secundară. Fiind cu 7 ani mai mare decât Maestrul de la Câmpina, el nu a avut forța acestuia de a se desprinde de lim
itele viziunilor accademiste sau cu tentă romantică, fiind în special atras de compozițiile cu subiect istoric. Având în urma sa o susținut
ă activitate, caracterizată prin pricepere, seriozitate și rodnicie, Aman a asigurat școlii noastre de pictură solide și trainice fundamente, scoțând-o astfel din acea stare de epuizare și demoralizare specifică vremii sale. Dădea pilda unei înalte conștiinciozități profesionale, a unei discipline riguroase, ce nu puteau fi decât binevenite în viața artistică. Deși meritele îi erau vădite, asta nu însemna că oficialitatea îl răsfăța. Dimpotrivă, la fel ca toți artiștii vremii, s-a confruntat și el cu rigiditatea, nepăsarea  și neștiința acesteia. Pur și simplu i se recunoștea autoritatea într-un domeniu năpăstuit, socotit de clasele conducătoare a cincea roată de la căruță.

Pictor înzestrat, dar limitat     
A început, cum spuneam, ca artist academic. La Paris nu învățase cu pictori înnoitori, mai înzestrați, mai plini de forță creatoare, precum romanticul Delacroix și clasicizantul Ingres, ci cu academiști la modă, ca Michel Martin Drolling și François Picot. Incomparabil mai artist decât colegul Tattarescu, Aman avea să se înnoiască și să se împlinească în țară. Ca portretist, autor de compoziții istorice și evocator de interioare pline de atmosferă, Aman se impune de la primele manifestări, câștigând trenta din darul de a construi veridic și cu expresivitate. A găsit un imbold în opera lui Grigorescu, iar munca lui s-a îmbogățit simțitor după 1870, cu scene mai vii din viața poporului și colorit, la fel, mai viu. Dar până la urmă, Aman rămâne cu mentalitatea unui pictor de interior, depărtat de viziunea autentică a lumii în aer liber, unde lumina și culoarea sunt mai adevărate, mai impunătoare. Totuși, față de înaintașii săi și față de Tattarescu, Aman construiește mai solid, are un colorit caracteristic, și aduce o mișcare și o expAman,Cosmina-3resivitate mai convingătoare. Ajunge la o seninătate sufletească ce se oglindește și în opera sa, lipsită însă de tumult interior. Rezultatul expoziției sale retrospective din 1883 a fost aproape nul și fără a cădea în mizerie, ca alți artiști, a cunoscut totuși strâmtoarea și necazurile. Ca profesor cerea un desen precis, dovedea o viziune largă, dar în limitele concepției proprii.  Aman rămâne un temeinic fondator al școlii noastre de pictură, iar limitele lui au îndemnat pe mulți la redări mai adânci ale adevărului și frumuseții. După Grigorescu, cel mai frumos exemplu e Luchian. Pe când acesta studia la Belle Arte (1885-’89), Aman părea deja depășit, iar tinerii nu aveau o privire de ansamblu asupra operei sale, ci comparau doar ultimele sale opere cu cele fascinante ale lui Grigorescu. Cu toate meritele lor, unele din operele lui Aman păleau în comparație cu peisajele și scenele lui Grigorescu, îl făceau să pară a aparține trecutului. Dar remarcând talentul lui
Grigorescu, deși opus ca temperament și formație artei acestuia, Aman a propus să i se decerneze medalia clasa I la expoziția din 1870, când prezida juriul. Medalie obținută cu 5 ani înainte și de Aman, care se afla acum la apusul carierei când se o ivea artă vie, luminoasă și puternică, ce punea în umbră tot ceea ce se crease până atunci. Deși Aman a dat dovadă de politețe, fără a face însă aprecieri măgulitoare, erau alții precum Tattarescu, D. Mirea ori Stăncescu, pe care îi deranja vizibil această nouă artă. De fapt, Stăncescu a afirmat o dată: ,,Cine se ia după Grigorescu, ca el are să ajungă – un amator.’’ Dar afirmația un a avut efect asupra tinerilor care vedeau în arta sa o nouă cale. E binecunoscutul exemplu a lui Ștefan Luchian, mare admirator a lui Grigorescu.

Către apus…  

Fire independentă, om mândru și demn, concepând altfel decât conducătorii țării rostul artei și menirea artistului, Aman făcuse tot ce se putea în împrejurările date, fără a recurge la urzeli, precum C.I. Stăncescu, președintele de onoare al societății ,,Cercul Artistic’’. De altfel, forțele artei erau încă prea slabe, neștiind să se integreze în lupta poporului, cum știuseră pictorii revoluționari de la 1848. Dar Aman, cu o înaltă concepție despre rolul artei în societate, socotea că artistul are drept cel puțin cât bancherul sau moșierul, la un trai plăcut, prielnic creației, părere contrară celorlalți. Tocmai prin pilda sa căuta să arate cum s-ar cuveni să trăiască orice artist. Era destul de sobru, dar deprinderile omului cu dare de mână și recepțiile din casa-atelier le întreținea mai ales cu scopul dobândirii unui prestigiu într-o lume în care banul și favoritismul conduceau, și nu valorile intrinseci. Demnitatea și independența aparente nu se puteau asigura decât în felul acesta. De aceea, Aman și Tattarescu s-au străduit să trăiască și să se poarte ca niște domni. Vor veni însă alții din urmă care se vor arăta vrednici de a dovedi contrariul. Dar Aman și Tattarescu o duceau într-adevăr mai bine față de alți colegi de braslă. Aveau avere, erau profesori, primeau puținele comenzi oficiale și au deținut, pe rând, titlul de director al Școlii de Belle Arte din București. Dar mai departe de atât nu au mers. Ei nu au avut puterea de a mișca sufletele oamenilor prin arta lor, asemeni lui Grigorescu și Luchian.

O revoluție mult așteptată

Aman,Cosmin-4Pe atunci pictorii, actorii și muzicienii erau priviți de sus, cu dispreț sau milă, de către întreaga societate, mentalitatea fiind sădită, din nou, de oficialități, care socoteau orice investiție în cultură o risipă. Așa se face că știința și arta erau mai mult oficiate decât împărtășite pentru viață, învățătura era austeră și pretențioasă, iar profesorii împărtășeau cu zgârcenie studenților tainele meseriei. Toate acestea ilustrează cum nu se poate mai bine modestia începuturilor artei noastre moderne. Dar la drept vorbind, oare au dispărut azi cu totul aceste fapte și prejudecăți? Am putea spune, fără exagerare, că acest scepticism din jurul artei este prezent și în zilele noastre. Într-adevăr, poate au survenit unele schimbări de mentalitate, poate se conștientizează altfel rolul artei și nevoia acesteia în viața noastră, poate că se vorbește tot mai des de efectul surprinzător al artei asupra sănătății – cu referire la art-terapie, dar părerile sunt în continuare împărțite. Și chiar dacă poate rezulta uimitor sau chiar revoltător pentru momentul în care ne aflăm, încă mai persistă păreri conform cărora arta e o pierdere de vreme, o risipă de resurse, un act cu o finalitate incertă și deloc necesară. Nimic mai greșit ! Arta nu poate fi înțeleasă de toată lumea pentru că nu e căutată și acceptată de toată lumea. E întocmai cum conchidea maestrul Luchian: ,,arta e pentru nenorociții care nu pot trăi fără ea’’. Și în condițiile date, ce puteu face spiritele mari ca Grigorescu, Andreescu, Luchian, Vermont, dar și alți tineri artiști ai vremii? Aveau fie să se conformeze, fie să înceapă o luptă pentru independența artistică. Ei au optat pentru a doua variantă, au avut curajul, lipsit până atunci, de a aduce schimbarea. Cu prețul sacrificiului, dar cu infinita satisfacție dată doar de creație, tinerii artiști, grupați în jurul lui Luchian, au decis să protesteze împotiva artei oficiale, împunându-și propria concepție despre artă, punând împreună bazele Salonului Independenților. În numele artei, au făcut ceea ce înaintașii ca Tattarescu, ori Aman nu s-au încumetat să facă, rămânând îngrădiți de academism și limitele impuse de guvernanți. Pe când Luchian a devenit un revoluționar al artei noastre, un novator, un spirit liber, ghidat doar de dragostea pentru artă. Nu a ezitat să își accepte locul de onoare în fruntea celor care au dorit schimbarea, arătâdu-și solidaritatea față de tinerii care îl ajungeau din urmă, la fel cum și el o găsise cândva în Grigorescu. Și astfel se repeta, aproape identic, povestea lui Manet…

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5