Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

OPINII de MARIN IFRIM. Din istoriaTeatrului „George Ciprian”: Întoarcerea fiului risipitor, Paul Ioachim

IfrimPrimit pentru publicare: 01 iul.2015
Autor: Marin IFRIM
Publicat: 01 iul.2015

OPINII de MARIN IFRIM

Din istoriaTeatrului „George Ciprian”
Întoarcerea fiului risipitor Paul Ioachim

Venirea lui Paul Ioachim la Buzău, în 1996, pentru înfiinţarea Teatrului „George Ciprian”, nu se datorează hazardului, sau, cu atât mai puţin, oficialităţilor locale de la acea vreme. În primul rând, chiar dacă e născut în satul Baba Ana, comuna IoachimConduratu, Prahova, Paul Ioachim, prin viaţa şi opera sa, e mult mai mult buzoian decât prahovean. Este fiul Eugeniei şi al lui Tănase Ioachim, tâmplar la CFR. Mutându-se cu familia la Buzău, începe şi termină aici anii de şcoală primară, urmând apoi cursurile Liceului „B. P. Haşdeu”. Avea doar 17 ani când deja juca pe scena Teatrului Popular Buzău, ca actor amator. Tot din acea perioadă, 1947-1948, datează şi primele sale încercări literare în dramaturgie, după care, între 1949 şi 1953, devine student la secţia de actorie a Institutului de Teatru „I. L. Caragiale” din Bucureşti. După terminarea facultăţii este angajat la Teatrul „Giuleşti” din Capitală, unde joacă fără întrerupere până în 1993, când se pensionează. În cei 40 de ani de activitate profesionistă, Paul Ioachim (6 oct. 1930-11 iulie 2002), a lăsat în urma sa o carieră de excepţie, exemplară, am zice. L-am cunoscut bine. Timp de patru ani, am lucrat, cum se spune, „cot la cot” cu el. Niciodată, dar absolut niciodată, nu s-a purtat cu mine, şi nu numai cu mine, ca un şef plin de ifose de superioritate. Nu era arogant, infatuat, duplicitar sau dispreţuitor cu ceilalţi. Dimpotrivă, îl caracterizau de la sine fidelitatea faţă de subalterni, respectul, simţul dreptăţii şi toleranţa. În schimb, avea o ironie nucleară, care nu-l părăsea nici în momentele rare, de nervozitate maximă, la stres, în timpul repetiţiilor sau în alte împrejurări. Îmi amintesc cum, într-o zi obişnuită, iritat fiind de nişte probleme de administraţie, zărindu-l pe unul dintre tehnicieni un pic afumat,îi face semn acestuia să se apropie, apoi îi şopteşte, cu o discreţie actoricească, în aşa fel ca să audă şi ceilalţi angajaţi: „C…, eşti beat. Vezi cum faci, nu mai spune la nimeni”!. Momentul respectiv l-a amuzat, l-a scos din starea de nervozitate. De fapt, cred că nu juca teatru decât în momentele în care era singur. În rest,prezenţa sa magnetică îi năucea pe cei din jur. Cu actorii se purta ca un fel de frate mai mare, uneori dojana acestora fiind făcută cu subtilităţi semantice care ne scăpau nouă, dar la care actorii,intrând în joc, răspundeau pe măsură. Teatru în teatru! Îmi amintesc cum, imediat după 1989, l-am văzut, la Pârscov, în calitatea sa primordială de actor, susţinând un moment liric din opera lui Vasile Voiculescu, moment consemnat şi de Alex. Oproescu în volumul „Salonul literar. O revistă vorbită”, editat de Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu”, în 1993 (20 oct. 1990, pag. 161). Graţie lui Alex. Oproescu, actorul Paul Ioachim venea la Buzău cu mare plăcere, ori de câte ori era invitat. În 1981, pe 1 octombrie, conform aceluiaşi istoric literar, actorul este prezent în amfiteatrul Liceului Pedagogic „Spiru Haret”,la Medalionul „Vasile Cârlova – 150 de ani de la moarte”, susţinut de Al. Săndulescu „cu exemplificări din opera primului poet român realizate de actorul Paul Ioachim” (pag. 95). Aveam să constat în culisele Teatrului „George Ciprian” cât de respectat era de actorii cu care îşi împărţise o viaţă întreagă felia de pâine, cum se spune.  Mă refer la Sebastian Papaiani, în special, la Niculae Urs, Candid Stoica şi mulţi alţii. Când a acceptat se implice decisiv  pentru înființarea teatrului buzoian, Paul Ioachim nu a făcut decât să se întoarcă acasă, nu oricum, ci cu un spirit mult mai bogat, inclusiv sufletește,  decât în anii când dorea cu ardoare să devină actor profesionist.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5