Din presa vremii

 

Glasul Bucovinei, organ de propagandă pentru unirea politică a românilor de pretutindeni, director Sextil Puşcariu, cu apariţie zilnică, îşi începe activitatea în 22 octombrie 1918, redacţia şi administraţia în Cernăuţi, Piaţa Unirii nr.3 (Palatul Naţional).

De la 20 septembrie 1919 până la 28 iunie 1940 apare de trei ori pe săptămână, apoi la Bucureşti, zilnic de la 1 iulie la 20 august 1940, săptămânal între 20 septembrie – 20 decembrie 1940 şi lunar în perioada ianuarie-iulie 1941. Formatul ziarului 32×44 cm.

„Sextil Puşcariu, titular al catedrei de limbă română de la Universitatea din Cernăuţi (noiembrie 1906). Activitatea la Cernăuţi a acestui om de inimă şi de largi cunoştinţe a aruncat sămânţa unui duh nou, mai conştient şi mai dârz, în rândurile intelectualilor şi studenţimii de aici, sămânţă care a prins colţi trainici.”

Din comitetul de redacţie au făcut parte: D. Marmeliuc, G. Tofan, C. Berariu, Gr. Nandris –cel pe care vi l-am prezentat când am vorbit despre celălalt ziar,LUPTATORUL – , G. Rotică, V. Grecu ş.a., ţinând seama de longevitatea ziarului.

În primii ani Glasul Bucovinei a apărut ca „un organ democratic al asanării morale”, independent de partide politice, dezbătând probleme legate de reforma agrară, acordarea votului universal, iar după 1930 – un ziar al Partidului Naţional Liberal, cu preocupări specifice platformei acestuia.

Nr.23 din 11 decembrie 1918 are în pagină telegrama domnului Iancu Flondor către domnul Iuliu Maniu, preşedintele consiliului regent al românilor din Ardeal şi Ungaria la Sibiu în care se spune: „Informat de solul Bucovinei la înălţătoarea serbare a Unirii Ardealului cu România despre măreţul act de la Alba Iulia, mă închin energiei nesecate a leagănului românismului care de un mileniu înfruntă cu eroism vijelia barbară a suprimării elementului românesc din vechea cetate a zămislirii noastre. În numele Bucovinei readuse la matca ei de origine, Vă rog să primiţi pentru toţi fraţii noştri din întreg cuprinsul Transilvaniei, Maramureşului şi Banatului, asigurarea înaltei noastre fericiri pentru ceea ce s-a săvârşit în Cetatea lui Mihai Viteazul şi o caldă îmbrăţişare de frate ca simbol al prelucrării intime şi necontenite ce va trebui să se stabilească fără întârziere între Dumneavoastră şi noi pentru progresul statornic al marii noastre patrii comune.”

Ziarul din 22 decembrie 1918 publica editorialul „Armata regală română trece Nistrul” în care sublinia că „datorită sacrificiilor făcute până acum de poporul român” aliaţii „au recunoscut pe deplin dreptele pretenţii ale românilor şi au hotărât definitiv ca graniţele României să se întindă de la Nistru la Tisa şi de aici până la Dunăre şi Marea-Neagră, armata română fiind chemată, ca alături de marii noştri aliaţi – Franţa, Anglia, America, Italia, Japonia, Serbia şi Belgia – să treacă peste Nistru pentru a restabili ordinea în Rusia anarhică”…

Glasul Bucovinei nr.42 din 3 ianuarie 1919 publica Decretul-lege din 19 XII 1918 a M.S. Regele Ferdinand prin care „Bucovina, în cuprinsul graniţelor sale istorice, este şi rămâne de-a pururea unită cu Regatul României”, precum şi actul normativ al Preşedinţiei  Consiliului de Miniştri, prin care dl.Iancu Flondor şi Ion Nistor se numesc: miniştri secretari de stat fără portofolii.

La decretul regal pentru organizarea Bucovinei, publicat în ziar la 5 ianuarie 1919, se prevedeau printre altele:

– în Bucovina rămâneau în vigoare legile şi ordonanţele de până acum:

– pentru Bucureşti vor intra în Consiliul de Miniştri doi miniştri fără portofoliu – unul, ca delegat al guvernului pentru administraţia Bucovinei, îşi va avea reşedinţa la Cernăuţi, iar al doilea la Bucureşti;

– hotărârile Consiliului de Miniştri privitoare la Bucovina se vor lua cerându-se avizul ministrului delegat al Guvernului la Cernăuţi;

– pe lângă ministrul delegat al Guvernului la Cernăuţi se va numi un secretar general care va gira afacerile în numele ministrului absent, iar în lipsa secretarului general – un alt funcţionar împuternicit de ministrul delegat:

– pentru administrarea Bucovinei se instituia, sub conducerea şi organizarea ministrului delegat al Guvernului la Cernăuţi, un serviciu administrativ, cuprinzând următoarele secretariate de serviciu: interne, justiţie, finanţe, instrucţie publică, culte, lucrări publice, industrie, comerţ şi îngrijire socială; agricultură, domenii şi alimentare; salubritate publică;

– afacerile străine, armată, siguranţa generală a statului, căile ferate, poşta, telegraful, telefonul, circulaţia fiduciară, vămile şi împrumuturi publice în Bucovina vor fi administrate de către administratorul central din Bucureşti.

Despre I. Nistor numit ministru al Bucovinei, ziarul sublinia că „înţeleptul şi bine sfătuitul Rege al României Mari” a făcut o alegere potrivită „pentru că „Iancu Nistor este un reprezentant tipic al noii generaţii”.

Ziarele din România aduceau şi ştirea că ”dr. I. Nistor, profesor bucovinean, a fost numit profesor titular de istoria românilor la facultatea de litere şi filosofie din Iaşi.

O portretizare a profesorului bucovinean o făcea N. Iorga în Neamul Românesc, reprodusă la 5/18 februarie 1919 şi în Glasul Bucovinei, cu titlul „Opera lui I. Nistor”.

…”De acolo, de pe catedra Universităţii Centrale de la Viena – de unde drumul spre catedre putea să ducă şi prin anticamerele „influenţilor” de la Cernăuţi, a venit profesorul  cernăuţean cu o putere pe care nimeni nu putea să i-o ieie, fiului ţăranului din Cârlibaba, fiindcă el singur şi-o dase…

Biruinţa lui culturală a fost o încurajare pentru inteligenţa românească din Bucovina, iar ieşirea lui în luptă a fost un hotărât îndemn pentru ruperea cu trecutul şi îndreptarea spre acel iredentism la capătul căruia sta Unirea”…

Cât despre Nicolae Iorga, Sextil Puşcariu în al său editorial care purta numele istoricului de la Neamul Românesc scria :

…” Iorga nu e numai un răzvrătit care nu cunoaşte cruţare în critica sa justă, şi un intransigent care nu stă de vorbă cu cei care nu-i dau şi garanţia morală indispensabilă pentru o colaborare, ci este înainte de toate un clăditor, care în locul credinţelor deşarte ce ţi le-a spulberat îţi toarnă în suflet credinţe tari ce te oţelesc…”

„Nicolae Iorga (1871-1940) s-a născut la Botoşani. A făcut studii strălucite în Botoşani, Iaşi, Paris, Berlin şi Lipsca şi ajunge, numai cu 20 de ani, profesor universitar de istorie în Bucureşti. A fost deputat şi membru al Academiei Române, a fost prim ministru (1931). De cultură enciclopedică, cu o memorie fenomenală, N. Iorga cunoaşte aproape toate limbile moderne din apusul Europei şi în multe a şi scris.”

*

„Bucovina dintre Prut şi Nistru” se intitulează editorialul semnat de Vasile Vitencu la 10/23 februarie 1919 în care se apreciază: „Nordul Bucovinei, pentru politicienii noştri nici nu a existat. Numai ici, colo se manifestă câte o acţiune particulară, ca broşura profesorului Ion Bumbac şi Halip, apoi influenţa binefăcătoare a unor preoţi români (care pentru aceasta au fost consideraţi de ruteni ca „românizatori”) şi, în cei din urmă 20 de ani, activitatea Societăţii Mazililor şi răzeşilor, sprijinită de Societatea pentru cultură.

Această dezbinare a adus mari daune pentru românii din Bucovina, fraţii noştri de dincolo de Prut fiind daţi uitării şi lăsaţi pradă rutenizării. De aceea, după Unire trebuie să ne folosim de bunele dispoziţii faţă de România ale acelor elemente ale populaţiei care au păstrat, într-un mod mai mult sau mai puţin lămurit,  amintirea vechilor noastre legături cu Moldova. Aceste elemente sunt: numeroasa populaţie răzăşească de prin satele dintre Prut şi Nistru, şi vechea ţărănime băştinaşă, aceasta deosebindu-se în toate privinţele de populaţia importată.

Este datoria noastră, avertiza gazetarul, de a merge în mijlocul poporului şi a aduce, prin lămuririle noastre, fraţilor noştri înstrăinaţi bucurie şi mângâiere, iar străinilor neîncrezători şi chiar duşmănoşi dovada împăciuitoare a spiritului nostru de toleranţă şi a respectării drepturilor minorităţilor.”

Comentatorul N. Cotos, scria un documentar despre „Românii de peste Nistru”:

„Cei peste 500.000 de români din Chersan şi Podolia, limba lor este puţin împestriţată cu vorbe ruseşti, dar de altfel e moldovenească dreaptă ca în Bucovina, Moldova şi Basarabia. Ei au aceeaşi credinţă ca şi noi, aceleaşi datini, cântece şi poveşti şi, din nefericire, aceleaşi doruri şi dureri pe care le-am avut şi noi cât am fost sub stăpânirea austriacă. De sute de ani ei trăiesc acolo în cel mai negru întuneric, sub cea mai neomenească apăsare din partea fostei stăpâniri ruseşti.

… La 17 decembrie 1918 ei au ţinut în oraşul Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului, o mare adunare la care au cerut într-un glas: să ne unim cu ţara. Cu fraţii noştri din Moldova.

Dar aceste cereri îndreptăţite au rămas neîmplinite S-a ajuns ca un ostaş moldovean de peste Nistru, cu numele Toma Jalbă, a spus la un Congres din Basarabia că „dacă  basarabenii vor uita pe fraţii lor de peste Nistru, aceştia vor săpa malul râului pe dincolo de unde trăiesc moldovenii, ca astfel să fie la un loc  toţi fraţii… dovadă că fraţii noştri de acolo ştiu cine sunt şi ce vor”…

Un documentar intitulat „Transnistrenii” semnează G.T. (George Tofan).

*

Pacea era semnată. Peste Nistru, ori în Ungaria focurile de armă continuau, demobilizarea nu sunase.

Aşa se explică audienţa la cititori a poeziei „Într-o sară la cazarmă” scrisă de Al.Vlahuţă la 28 aprilie şi publicată în Glasul Bucovinei la 9 mai 1919:

Într-o sară, la cazarmă, sub copaci abia-nfrunziţi,
Dorobanţii joacă hora, joacă brâul fericiţi.
După haină-s muncitorii de la brazdă, de la sat;
După chiot sunt feciorii unui neam eliberat.
Mai de-o parte, pe cărare, trecătorii stau şi-admiră,
„Cum, se poate, atâta viaţă să stârnească-o biată liră?”

Un şcolar de latinească, îmbrăcat pe româneşte,
Cu fiinţa lui întreagă jocurile urmăreşte…
Şi-l întreb, de-i plac ostaşii, ăştia, ici, cu feţe supte
Şi de vrea şi el să fie dorobanţ cu haine rupte.
El mă măsură cu ochii şi-mi răspunde mândru: „Da,
Şi-narmat cu-o armă bună, pentru răi, ca Dta!”

„Având temperamentul sensibil al lui Eminescu, Vlahuţă şi-a început poezia sub influenţa marelui contemporan. Cu vremea, înţelegând misiunea poetului ca pe cea de interpret al durerilor generale omeneşti, s-a rupt din ceata „tânguitorilor”, croindu-şi o cale proprie. După ce l-a pătruns adânc pe Eminescu, a ieşit din cercul de vrajă tras de marele înaintaş şi s-a dus pe calea-i proprie, nu împotriva, ci alături de el.”

   Al. Vlahuţă (1858-1919)

Încă un argument că armatele nu se odihneau:
…”Mare jale a cuprins pe toţi românii ardeleni din pricina morţii bunului român George Pop de Băseşti. Patruzeci de ani a luptat bărbatul acesta vrednic pentru ţăranii români şi acum, la moarte, a lăsat toată averea lui cu testament pentru o şcoală românească, pentru ţărani” – scrie Glasul Bucovinei de sâmbătă 16 februarie, 1 martie 1919, încheind: Duminică are să fie parastas la toate bisericile pentru pomenirea lui.” „…era un rămas bun din vremurile de lupte naţionale pe care de mult ne-am deprins a le privi cu admiraţie; dar era în acelaşi timp şi al nostru, era şi omul prezentului, el simboliza continuitatea luptelor aprige pentru fiinţa neamului nostru” – scria R. Cântea în Glasul Bucovinei nr.86 din 19 februarie (4 martie) 1919.

Ca în acelaşi ziar, la 21 februarie/6 martie 1919 să citim:”În timpul înmormântării lui Gh. Pop de Băseşti bande ungureşti înarmate cu mitraliere au tras asupra norodului adunat în biserică. Lumea s-a împrăştiat înfricoşată şi mortul a rămas singur în biserică.

Oastea noastră, care tocmai înainta peste linia de demarcaţie, a împrăştiat pe atacatori cu salve de foc şi înmormântarea mult regretatului luptător român s-a făcut apoi cu onorurile militare ale armatei noastre pe care bătrânul o iubea atâta. Dumnezeu i-a dăruit această ultimă mângâiere.”

Şi încă una de la „Ultima oră” din nr.97 al ziarului: „În comuna Bădaciu din comitatul Sălajului au fost ridicate de către unguri, mama, sora şi o vară a dlui Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului dirigent şi, în plânsetele populaţiei din sat, au fost duse pe jos între baionete. Românii din Şimlău au văzut-o pe bătrâna doamnă Maniu istovită de oboseală şi suferinţă. Nu se ştie unde au fost duse…”

Deabia după două luni s-a anunţat eliberarea lor…

Cât de mult au aşteptat bucovinenii sosirea trupelor române ne-o spune şi necrologul profesorului Emil Forgaci, ultimul luptător căzut pe ogorul de glorie al muncii intelectuale în Bucovina, publicat în Glasul Bucovinei din 11 decembrie 1918:

„Mult a aşteptat acest suflet ceasul Mântuirii şi n-a vrut să-şi părăsească învelişul şubred, până nu s-a convins că în adevăr acest ceas a sosit. A aşteptat atât de mult încât în urmă nu vroia să creadă că a sosit.

„Trebuie să-i văd dacă au venit” şi sărea de pe pat la fereastră, dar strada liniştită avea acelaşi aspect străin şi neîncrezător, bolnavul îşi căta patul suferinţei, căci nimic nu-i arăta sosirea acelora pe care îi aştepta. Prietenii i-au adus în casă câţiva ofiţeri români pentru a-l convinge că da, oastea României a venit şi aceasta a fost ziua cea mai fericită în viaţa profesorului Forgaci.”

Necrologul se încheia: „Du-te, suflet bun, în lumea nemuririi, acolo îţi vei găsi prietenii de luptă pentru neam şi ei te vor primi în rândurile lor, iar românii bucovineni vor păstra amintirea veşnică.”

                                                        *

            Din volumul „Bucovina în presa vremii” cu o postfață de prof. univ.dr.ing. Mandache Leocov, autor Ion N. Oprea,Editura PIM, Iași, 2008, p.103-110, volum închinat   românilor din Cernăuţi, Herţa, din Lunca, Fântâna Albă, Mahala, Ciudei la împlinirea a 90 de ani, când la 28 noiembrie 1918, Consiliul Naţional al Bucovinei hotăra revenirea la România furată la 1774, după cum avea să se  întâmple cu Basarabia în 1918…