Din presa vremii

La Casa Pogor-Iaşi despre:

Bucovineni la Râmnicul-Vâlcea

Societatea pentru cultură şi literatură română în Bucovina, filiala Iaşi, în colaborare cu Muzeul Literaturii Române şi revista „Dacia literară” au organizat duminică 29 martie 2009 la „Galeriile „Pod-Pogor” din Iaşi cea de a XXV-a Amiază Bucovineană.

Moderatorul programului a fost  prof. dr. Liviu Papuc, iar prezentatori ai volumelor lansate – „Pâcla de deasupra mlaştinii” şi „Luischen şi alte povestiri” de Constantin Baderca, apărute la Ed. Princeps Iaşi, 2009 – Victoriţa Badersca şi Elena Leonte.

Manifestarea a continuat cu expunerea „Viaţa bucovineană în Râmnicu Vâlcea postbelic, susţinută de prof. Constantin Poenaru din Bucureşti, cercetător în domeniu (în foto).

Autorul s-a referit la întâmplări pricinuite ca urmare a aplicării Dictatului de la Viena din 1940, când urmare a ruperii din trupul României a Basarabiei, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, în vara anului 1941 şi martie 1944, numeroase instituţii româneşti din teritoriile ocupate şi populaţia, au fugit din faţa puhoiului bolşevic invadator, refugiindu-se în Oltenia subcarpatică, în special la Craiova, Râmnicul-Vâlcea, Sibiu sau Caransebeş.

România a pierdut de atunci o suprafaţă de 50762 kmp, adică 20,5% din cele mai bune terenuri agricole ale ţării, precum şi 3.776.309 locuitori, dintre care 53,4% români, 10,34% ruşi, 15,30% ucraineni şi ruteni, 7,27% evrei, 4,91% bulgari, 3,31% germani, 5,12% diverşi. Datele informative spun că în refugiul din 1944 au părăsit locurile de baştină aproximativ 700.000 de oameni. Numai în Vâlcea s-au refugiat peste 10.000 de persoane, dintre care circa 900-1000 de preoţi, numai vreo 200 găsindu-şi locuri de muncă la bisericile din cuprinsul Mitropoliei Olteniei.

Dintre persoanele venite în anii 1940-1944 astăzi mai există în judeţul Vâlcea doar circa 300 de persoane, majoritatea urmaşi ai celor supuşi atunci exodului.

Printre instituţiile culturale evacuate din Cernăuţi la Râmnicul Vâlcea şi în împrejurimi s-au numărat şi Muzeul Bucovinei, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi, împreună cu salariaţi şi profesorii acestora.

Profesorul conferenţiar Constantin Poenaru a enumerat printre eminenţele sosite pe: Alexandru (Alecu) Ieşan (1883-1965), profesor de filozofie şi pedagogie, decan şi senator al Universităţii din Cernăuţi, Eusebiu Saghin, secretarul Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, Orest Bucevschi (n.la Păltinoasa 1897 – m. la Bucureşti 1992) profesor de teologie morală şi prodecan al aceleaşi facultăţi din Cernăuţi în anii 1941-1945, Constantin N. Tomescu (n.1890 la Constanţa, m. 1983 la Bucureşti), profesor de Istoria Bisericii Române, Milan Pavel Şesan (1910, Cernăuţi-1981 Sibiu), doctor în istorie şi teologie, fost profesor de Istoria Bisericii Universale, fiul canonistului Valerian Şesan,  Simeon Reli, profesor şi decan la Facultatea de Teologie Cernăuţi, Vasile Loichiţa (1881, Jebel-Timiş – 1958 Timişoara), profesor de Dogmatică şi decan în 1941-1944, Alexandru Ciurea (n.1912 la Tătăreni- Vaslui) profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Române la Facultatea de Teologie din Cernăuţi.

La Râmnicul –Vâlcea se refugiază şi Valeriu Iordăchescu (1885, Sodomeni, Iaşi – 1975, Bucureşti), profesor de teologie morală la Facultatea de Teologie din Chişinău dar şi la cea din Cernăuţi (1941), preot la biserica „Belvedere” din Bucureşti între anii 1951-1960; Cicerone Iordăchescu (1892, Litca-Miclăuşeni – 1966, Iaşi), frate cu Valeriu Iordăchescu, profesor de Istoria bisericii vechi şi patrologie la Facultatea de Teologie din Chişinău şi la cea din Cernăuţi (1941).

Intelectualii de marcă din Cernăuţi sau de la Chişinău, sosiţi la Râmnicul Vâlcea o dată cu instituţiile pe care le-au însoţit (inclusiv Curtea de Apel din Suceava, care încă din septembrie 1940 înglobase şi fosta Curte de Apel din Cernăuţi), s-au  stabilit nu numai în oraşul Râmnicul Vâlcea, ci şi în localităţile din împrejurimi: Govora, Călimăneşti, Drăgăşani sau chiar la Brezoi, pe Valea Lotrului.

Printre primii veniţi  la Râmnicul Vâlcea s-a numărat şi istoricul literar, folcloristul, publicistul şi scriitorul Leca (Alexandru) Morariu, cunoscut profesor la Universitatea din Cernăuţi, unde,  cândva, învăţase şi Mihai Eminescu. Era însoţit de soţia sa Octavia Lupu.

Iată ce spune istoricul – literar Constantin Poenaru despre Leca Morariu şi despre oraşul care l-a găzduit: „Născut la 13/25 iulie 1888 la Cernăuţi, Leca Morariu a studiat literatura şi filologie la Cernăuţi între 1908-1912. După ce îşi ia doctoratul în filozofie 1921 la Cluj, cu teza „Morfologia verbului predicativ român” se reîntoarce la Universitatea din Cernăuţi, ca profesor la Catedra de literatură modernă şi folclor (1922-1940) fiind numit în două rânduri (1936-1937 şi 1937-1938) decan al Facultăţii de litere şi filozofie. Spirit complex şi dornic să se afirme în cât mai multe domenii, nu se sfieşte să se înscrie la recent înfiinţatul Conservator de muzică din Cernăuţi, deşi era deja cadru didactic universitar. Aici va învăţa să cânte la violoncel, fără să ştie că acest lucru îi va fi de mare folos în împrejurările vitrege ale exilului său din anii 1950-1960 la Râmnicul Vâlcea, când va fi nevoit să se întreţină învăţând elevii de la Şcoala de muzică să cânte la acest instrument.

Râmnicul Vâlcea nu era însă, după război, decât o reşedinţă de raion, cu nici 20.000 de locuitori, faţă de cei 400.000 mii ai Cernăuţiului, fără învăţământ superior care să pună la lucru energiile unor profesori sau tineri studenţi, fără teatru sau orchestră simfonică, fără reviste literare sau ziare care să facă cunoscute ideile ori creaţiile intelectualilor locali sau venetici. De aceea, încercarea de a reconstitui aici o parte din climatul literar-artistic şi universitar pe care fusese nevoit să-l părăsească în graba refugiului, se va dovedi aproape imposibilă.”

Este citat ceea ce s-a întâmplat cu catedra de literatură modernă şi folclor a Facultăţii din Cernăuţi, mutată pentru scurt timp în oraşul de pe Olt, care va fi desfiinţată în 1944. Se afirmă că în 1944 apar la Râmnicul Vâlcea şi ultimele numere ale revistelor „Făt Frumos” şi „Fond şi formă”, scrise aproape în întregime de Leca Morariu.

Numerele 2 – 3/1944 al revistei „Făt Frumos”, director Leca Morariu, secretar de redacţie Octavia Lupu – Morariu, apărută la Râmnicul Vâlcea, ca şi nr.4-6/1944, purta pe copertă fotografia bisericii „Sf.Dumitru”din Suceava (ctitorie a lui Petru Rareş, zidită în 1534-1535) şi se deschidea cu articolul „Victoriei noastre – închinare”, din care cităm: „În cumplita răzbubuire a vremii care, cu trupul, ne-a dislocat  până la sute de kilometri, în aceste ceasuri ale răstignirii, când duioasa emblemă „Bu-co-vi-na” se nimbează cu urcarea unei noi Golgote şi când până şi candela veşnică de la Putna, înfiorată, îşi tremură sfântul ei sâmbure de lumină – primul nostru gând fie rugăciunea de profundă recunoştinţă, aşternută pe ţărâna dar şi pe cuvântul celor ce se dăruiesc Supremului Sacrificiu, acolo  noi stăruim a fi cu spiritul.

Aşadar, crâncene jertfe din Marea Vale a Plângerii, dar şi din sfânta biserică a vredniciei străbune, care-i astăzi Moldova – o clipă de creştinească şi românească cucernicie.”

Încrezător în viitorul de mâine, „Făt-Frumos” publica în continuare poezia „Ne vom întoarce înapoi!”, semnată de Geordrumur (care însemna George Drumur), din care redăm prima şi ultima strofă:

„Ne vom întoarce înapoi
Spre ţara visului domnesc
Pe unde azi tristeţi doinesc
Fără ciobani şi fără oi.
………………………………
Spre ţara unde numai noi
Mai creştem, fără să se vadă:
În Bucovina de baladă
Ne vom întoarce înapoi!”

Cine era George Drumur? Un intelectual de elită (1911-1992), absolvent al Facultăţii de  drept din Bucureşti, al Conservatorului de muzică şi artă dramatică din Cernăuţi, al Facultăţii de matematică-fizică din Timişoara şi Bucureşti, poliglot recunoscut, scriitor şi ziarist, un poet cu merite în presa şi literatura română.

Născut în Horecea-Mănăstire- Cernăuţi, a debutat în revista „Junimea literară”, a fost liderul de opinie şi unul din organizatorii ziarului „Bucovina” de după iulie 1941, prim-redactor la „Bucovina literară”, redactor şef la  „Deşteptarea”, revistă bilunară de îndrumare a căminelor culturale, profesor la şcolile româneşti, director de cămin cultural la Mânăstirea Horecii.

După ani de succese devine un înfrânt în literatură şi ziaristică, ca şi în viaţa personală. Cu trei facultăţi ca pregătire, cu o activitate bogată, insuficient cunoscută de cei veniţi mai târziu în literatură, ziaristul agresiv şi scriitorul militant se întoarce la numele său de început Gheorghe Pavelescu. Lucrează ca administrator într-o cooperativă din Timişoara, nu uită nici o clipă că are familie şi cedează oportunităţilor.

Se stinge la 7 iunie 1992, fără să-i pese de schimbările istorice, dar cunoscut ca „poet bucovinean”, fără a i se sublinia toate meritele nici astăzi.

Despre Octavia Lupu – pe numele său de fată – soţia lui Leca Morariu, Constantin Poenaru, cronicarul de Vâlcea, sublinia dubla sa  pregătire – una umanistă, urmase literele şi filosofia la Cernăuţi, dar şi muzicală, studiase la Viena, unde, în 1932, fusese chiar laureată a unui concurs muzical internaţional.

Despre Octavia Lupu-Morariu scrie I. Pană în „Moldova literară nr.3-4/1933 de la Mihăileni – Dorohoi: … „Stimulată de acelaşi îndemn nativ, ca şi privighetoarea, doamna Octavia Lupu – Morariu cântă de dragul de a cânta.

… Dincolo de rândul cântăreţilor de meserie prin chiar meritul adevăratei arte,  pe care nimeni n-o poate plăti, doamna Octavia Lupu – Morariu, soţia maestrului Leca Morariu, profesor universitar şi mare muzician, descinde dintr-o veche familie cu tradiţie muzicală.”

În 1932, doamna Octavia Lupu-Morariu se produce la Ateneul Român şi la microfonul Bucureşti. Conştiincioasa noastră presă din Capitală şi din alte părţi îi înregistrează succesele:”Întâiul concurs internaţional pentru canto şi violină” din Viena, la care au luat parte 500 de candidaţi din 40 de state, consfinţeşte şi el gloria cântăreţei. Doamna Octavia Lupu-Morariu face parte din  27 premiaţi ai acestui concurs ţinut la 11 iunie 1932. La Bucureşti (decembrie 1932) a fost singura solistă cu care octagenara Liedertafel şi-a serbat jubileul. Solistă fără seamăn, continuă a fi podoaba reprezentaţiilor noastre de  carate…!”

La Vâlcea, în refugiu, cei doi Morariu, soţ şi soţie, nu vor activa doar ca profesori – de violoncel şi respectiv de pian, la Şcoala de muzică şi arte plastice, ci vor organiza şi vor conduce prima orchestră simfonică din oraş, o formaţie corală a Sindicatului învăţământ, vor urca ei înşişi pe scenă ca interpreţi şi vor ţine prelegeri, urmate de audiţii muzicale pentru elevi şi tineri.

Înjghebarea micii orchestre simfonice de la Râmnicul Vâlcea a fost, după părerea lui Constantin Poenaru, un mare prilej de osmoză şi valorificare a talentelor, o întâlnire fructuoasă între muzicieni avansaţi sosiţi în refugiu şi tinerele talente locale.

În timp ce Leca Morariu dirija, el cânta şi la violoncel, soţia sa Octavia Lupu, la pian şi canto – solo, Lori Cantemir, băiatul bunului său prieten Traian Cantemir – lingvist, folclorist, istoric şi critic literar, fost student şi consătean cu Leca Morariu, asistent al său la facultatea de litere şi filozofie din Cernăuţi, rămas şi la Râmnicul Vâlcea în preajma magistrului său, ajutându-l până la moarte în 1964 – prezenţi în formaţie şi poetul I.I. Alecsandrescu, şeful poliţiei Sufleţel, căpitan Ion Stamatiad şi Lăcătuş, At. Duma ori Teodor Geantă.

Documentele spun că oriunde mergea formaţia creată – la Râmnicul Vâlcea, la Drăgăşeni, Horezu sau Govora – concertele începeau neapărat cu „Dorul” şi „Balada”, cât şi repertoriul din opera „Crai nou” ale lui Ciprian Porumbescu.

În localităţile vâlcene, alături de un George Drumur, Ion Buzdugan (Ivan Alexandrovici Buzdâga), Mircea Hoinic, Liviu Rusu, Olvian Soroceanu, Ilie Grămadă, familia Haliţchi, Ioan Tincoca, preotul Ţurcanu, Vasile şi Antonie Luţcanu, nepoţii lui Pan Halippa etc., sosiţi în „bejenie” se bucură de prietenia lui Leca Morariu şi localnicii Emil Ştefănescu (1899, Ţigăneşti-Tecuci – 1993, Sibiu), Teodor Geantă (1890, Bujoreni – Vâlcea – 1968, Râmnicul Vâlcea), Ionel Geantă (1913 Goleşti – Vâlcea – 1980 Bucureşti), Mircea Buciu (1907, Fărtăţeşti – Vâlcea – 1974, Bucureşti). Împreună realizează acte de  mare cultură în regiune.

Excursiile făcute la Cozia, Turnu, Stânişoara, Olăneşti, Călimăneşti, Căciulata, Brezoi, Ocnele Mari sunt prilejuri de cunoaştere  reciprocă cu autohtonii. Leca Morariu îl va întâlni pe poetul Radu Gyr, cu care va discuta despre „pezevenchii culturali”, care nu erau alţii decât Şerban Cioculescu, Octav Neamţu, D. Caracostea ori Al.Rosetti…

Afinităţile dintre intelectualii din Bucovina şi Basarabia cu cei din Vâlcea şi alte localităţi nu au limite. Artur Gorovei vedea organizarea la Râmnicul Vâlcea a unui Congres de folclor; Gib Mihăiescu, de loc din Drăgăşani, Vâlcea, publica în 1933 romanul Rusoaica, fiind inspirat de realităţile de pe Nistru. Tiberiu Crudu publică în revista „Moldova” de la Botoşani „Note de călătorie” despre Râmnicul Vâlcea…

Despre toate acestea vom afla din „Jurnalul” Leca Morariu, pe care acesta l-a ţinut în mod regulat, vreme de aproape două decenii, între 1944-1963, jurnal aflat în curs de tipărire, sub îngrijirea prof.dr.Liviu Papuc şi Constantin Poenaru, vâlcean prin adopţie, conferenţiarul de la Casa Pogor, Iaşi, despre care am pomenit.

Suplimentar adaug şi că în afară de revistele „Făt-Frumos” şi „Fond şi formă” scrise de Leca Morariu, la Râmnicul Vâlcea, în acei ani ai refugiului, de la Cernăuţi apăreau şi alte publicaţii dintre care amintim „Buletinul Mihai Eminescu” redactat de Leca Morariu (anul XIV, 1943, fascicolul 21 şi anul XV, 1944, fascicolul 22) dar şi revista „Candela”, jurnal bisericesc, anul 53-54, 1942-1943, volum comemorativ (256 p.) sărbătorind vârsta de 60 de ani împliniţi la 1 iulie 1942”(Revista Bucovinei nr.7/1944).

                                                                                                                                                        Din volumul SCURTE MEDALIOANE- SEMNAL ISTORICO-LITERAR, de Ion N. Oprea, Cu o postfață de Constantin Clisu, Ed. PIM, Iași, pg. 427-435.