Primit pentru publicare: 16 Dec. 2017
Autor: Paula ROMANESCU
Si nu vrea sa ninga decembre…

Publicat: 17 Dec. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Doar douăzeci de ani şi încă unul…

      …Şi n-a vrut ca nici unul să i-l fi dat minciunii.

      Pentru că poetul acela ivit în lumină  în 2 decembrie 1935 în comuna Poiana Mărului din Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, avea să fie răpus la 21 de ani de pasărea cu clonţ de rubin într-un alt decembre de alb murdar din mult prea obsedantul deceniu de rubinie / vineţie teroare comunistă ca un vifor de Siberii.
    Era în seara zilei de 22, anul de (diz)graţie 1956.

     Poetul se numea Nicolae Labiş.

     Abia de trecuse de Primele iubiri.  Acestea i-au devenit titlul celui dintâi volum de poezie apărut chiar în anul Marii sale Treceri. Premonitoriu sentimentul trecerii după care nu-i va mai rămâne decât „urma paşilor (ei) fierbinţi” şi cerbii adunaţi sub ploi de stele…
  „Mi-am tăiat în suflet temple, / Chip cioplit s-aşez în ele, / Cerbii mei au să-l contemple / Adunaţi sub ploi de stele. // Brazii mei înalţi şi plopii / Sub poleiuri de zăpadă, / Înmulţit în mii de copii, / Chipul tău au să ţi-l vadă.// Iar izvorul înserării / Oglindi-va-n ape pale / Arcul strâns al cugetării / De pe bolta frunţii tale. // Peste stânci mi s-or desprinde / Flăcări verzi, când ai să treci, / C-o privire vei aprinde / Roua ierbii mele, reci. // Dacă alte lumi, plecată / Cu-ai tăi paşi ai să alinţi, // Îţi va fi şi-atunci păstrată / Urma paşilor fierbinţi.”
      Se angajase voiniceşte şi în Lupta cu inerţia dar despre aceasta aveau să dea mărturie confraţii săi, poeţii, reunind în volum poemele rămase răspândite prin reviste literare şi editându-le în 1958.

      Mai apoi s-au îngrijit cititorii să-i păstreze vie cântarea, faima lui crescând cu fiecare cunoscător de slove care-i va fi citit opera.
      Emblematic rămâne poemul Moartea căprioarei care a făcut să vibreze sufletul tuturor celor ce-l vor fi ascultat sau citit; poem straniu în al cărui titlu se topeşte parcă întreaga fiinţă a poetului dacă vorbitorii de limba română francofili (era o vreme când capitala noastră se mai numea şi Micul Paris!), ar preschimba silabele care-i compun numele – La-biş – în denumirea fragilei vietăţi a pădurii – căprioara, căreia în limba lui La Fontaine i se spune La biche.
       Potrivirea aceasta franco-română, ca un ecou târziu al unor vremi crepusculare, avea s-o evidenţieze şi sora poetului, Margareta  Labiş, în ziua de  3 decembrie 2017.
Cealaltă soră  a poetului a rămas tăcută între cei prezenţi, strivind cu discreţie o lacrimă sub pleoapă.
Se întâmpla la Catedrala „Miron Patriarhul”, cea cu hramul Sfintei Marii, locaş de închinăciune ortodoxă ctitorit de Regina Maria, în cadrul sfintelor creştineşti comemorări lunare ale unor mari reprezentanţi ai artei şi culturii româneşti, de care se îngrijeşte cu osârdie mult luminatul întru iubire de oameni, mare prieten al creatorilor de cuvânt Părintele Gheorghe Neagoe, împreună cu întregul sobor de preoţi de aici, act împlinit cu înalta binecuvântare a Preafericitului Părinte Patriarh al Bisericii Române, Daniel.
     Aici a avut loc comemorarea celui care a fost robul lui Dumnezeu Nicolae Labiş, poetul adolescent genial, tânărul care nu avea să ajungă niciodată adult cu adevărat dar care a fost dăruit de Domnul cu atâta bogăţie de spirit cât să lase în literatura română urmă de lumină ca de ape de lună în care să se tot răsfrângă ochiul rotund al căprioarelor de pre pământ când stelele-n cer […] ard depărtărilor până ce pier…
      Parcă tot mai neîncăpătoare vasta Catedrală Miron Patriarhul de când pe lângă enoriaşii aparţinători acesteia, participanţi la slujbele rânduite, un număr tot mai mare de scriitori, muzicieni, artişti pictori şi sculptori, editori de carte şi reviste, critici literari, vin să asculte Sfânta Liturghie, predica, să-şi unească glasul în rostirea Crezului, a rugăciunii Tatăl Nostru, întru slava Sfintei Marii, întru Veşnica Pomenire a celor mutaţi în viaţa veşnică, întru bucuria vestirii Cristos a Înviat, ca mai apoi să primească pe frunte mirul sfânt, să se împărtăşească în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, refăcând cu sufletul drumul spre izvoarele prea îndelung ignorate ale credinţei creştine pe care ateismul roşu ar fi vrut s-o aneantizeze.
Aşa a fost şi în duminica dintâi a lunii decembrie 2017.
După cuvenita slujbă de pomenire a lui Nicolae Labiş, sora mai mare a poetului – profesoara de limba română Margareta Labiş, a rostit cu pioşenie din faţa altarului (nu se poate o mai înaltă cinste!) o evocare a fratelui său – poetul,  copilul cu sufletul în palmă pentru care toate pe care le vedea se preschimbau parcă în poezie, adolescentul arzând de dorul de a se lua la trântă cu inerţia lumii spre a o trezi la trăire înaltă, tânărul angajat cu tot sufletul în activitate literară, creator de cânt-cuvânt, redactor de revistă, conştiinţă vie între conştiinţele amorţite de o ideologie a cărei „religie” era ura faţă de om.
A povestit D-na Margareta Labiş cum într-o zi cu ploaie şi trăsnete care brăzdau cerul cu săgeţi de foc, peste casa în care toţi ai săi se adunaseră închinându-se a rugă spre a fi ocoliţi de mânia cerească (deşi ştiau bine că Dumnezeu este doar iubire!), fulgerul a căzut, trecând chiar pe lângă Nicolae. Acesta avea să interpreteze mai apoi în felul său momentul acela:
“Ţi-a însemnat natura prin trăsnet unde stai, 
Zdrelindu-ţi-o, cu flăcări primejdioase, casa,
E semn de neastâmpăr şi de noroc să-l ai 
Până când neagra doamnă o să-şi învârtă coasa”.
    Ce premoniţie îl va fi determinat pe poetul „en herbe” care era el pe atunci să asocieze  lumina fulgerului (ardere scurtă şi terifiantă!) ca semn trimis lui de natură să ardă repede (un fel de carpe diem, memento tulburător!) cu umbra „negrei doamne” cea cu temuta coasă? Să fie poeţii fulger care-şi înseamnă cu bici de lumină trecerea prin negura ne-gândului?
          Altă evocare a  vorbitoarei se referea chiar la momentul de inspiraţie, traversat de poet într-o zi de iarnă când a pornit în galop pe murgul lui prin zăpadă până la marginea pădurii cu, la poalele ei, biserica de la Mălini. Poetul s-a oprit, cum avea să relateze ulterior un sătean trecător prin nămeţi, şi a rămas neclintit ca şi cum ar fi ascultat glasul pădurii cea lipsită de cânt de păsări, cutreierată doar de şuierul vântului printre crengi.
       Era mult prea departe de troica unui Esenin care auzea, într-un alt timp, sub un alt cer, cum „peste stepa goală cu alai / râde pân’ la lacrimi clopoţelul”…
       Pentru Labiş va fi răsunat atunci alt sunet sfâşiind liniştea însângeratei păduri înzăpezite: pocnetul unui foc de armă dintr-un timp care l-a ştiut copil flămând între flămânzii neamului nostru înfrăţit cu fluturii, cu Dumnezeu – scena morţii căprioarei care avea să-i salveze (pe el şi pe ai lui) de la moarte prin înfometare.
Erau anii de după al Doilea Mare Război Mondial care ne-a îngenuncheat ca naţiune sub cizma bolşevică. Erau ani de foamete. Dar cine şi cum să-l înveţe ne-iubirea pe un copil cu suflet de floare? Rememorând scena vânătorii prin care inocenta căprioară căzută sub glonţul tatălui hotărât să-şi salveze familia de la moarte prin înfometare, prin moartea ei avea să împlinească ritualul jertfirii ca pentru o nouă repetabilă Răstignire, poetul avea să transforme peste ani momentul acela cumplit în lacrimă cântătoare:
       „Ce-i inimă? La ce gândeşte tata? / Mănânc şi plâng, mănânc şi plâng, mănânc.”
Nu era oare tot o chemare a neprihănirii la împărtăşanie întru credinţă creştină, un alt fel de îndemn: „Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu care pentru voi se frânge!”
     Când doamna profesoară Margareta Labiş a recitat întreg poemul, asistenţa toată a fost o singură respirare, o singură mare lacrimă fierbinte, un singur suflet.
L-am însoţit cu gândul pe patul de spital din acel decembre 1956. Pasărea cu clonţul de rubin fusese neîndurătoare. Poetul îşi număra treptele trecerii şi, toate îi erau curate, de lumină:
     „Sunt douăzeci de ani şi încă unul… / N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii./ Să zboare toţi spre zare cum colunul / Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii.”
      În mâinile noastre, ale tuturor celor prezenţi la emoţionanta ceremonie, ardeau lumânările prinse cu tricolor de ştergarul oferit prin duhovniceasca grijă a Părintelui Gheorghe ca pentru a ne face să înţelegem o dată mai mult că a dărui este a dobândi, îndemnându-ne astfel ca la rândul nostru să nu trecem nepăsători pe lângă semenii noştri aflaţi în nevoi, luminându-i cu căldura vorbei şi a faptei şi luminându-ne.
O, voi  cei care n-aţi mai trecut demult pragul unei biserici, adăstaţi într-o sfântă zi de duminică la Catedrala Miron Patriarhul şi, cu siguranţă vă veţi regăsi partea aceea de iubire care lipseşte din orice iubire şi vă veţi simţi mai bogaţi sufleteşte şi, mai uşor vi se va părea greul zilelor.