Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 10 (130), Octombrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Doi metri sub pământ (roman foileton)

Primit pentru publicare: 26 Oct. 2019
Autor: Prof. Vasile LEFTER, Focșani
Publicat: 27 Oct. 2019
© Vasile Lefter, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Doi metri sub pământ
(Roman foileton)
21

                     Cele trei cimitire din Oroveni deveniseră amintire. Un gard înalt de cinci metri pusese o barieră de netrecut între spațiul securizat și curioși. Mulți înconjurau acest spațiu misterios. Nu vedeau nimic, dar susțin că auzeau vaiete venite din adâncuri. Curios este că încă nu fusese eliberată apa lacului.  Frica de necunoscut e un dușman dintotdeauna al omului de rând.. Un orovean mai dus cu cerebelul venea seară de seară lângă ziduri, după ce se hidrata cu tradiționalul rachiu de la umflata cârciumăriță. Se apropia de zid și începea să dialogheze imaginar cu morții.

-Sofronie, mă auzi? Te-a îngropat nevasta repede. O încurcai în dragoste. Era căsătorită cu tine  și se întindea cu văcarul, fiu neobosit al satului, iar acum se descurcă binișor cu migranții tineri. Femeie fără suflet!

De dincolo de ziduri nu venea niciun răspuns.Era întuneric beznă.

De două zile, orovenii au dat jos din pod vechile lămpi cu petrol lampant. Nu mai aveau curent.Datoriile mari la societatea de furnizare a energiei electrice au dus la anularea contractului. 

Ridicarea zidului de cinci metri în jurul fostelor cimitire aduse parcă și mai mult întuneric. Nimeni nu știa ce se ascunde în fortăreața înălțată în timp record. Câțiva curioși, trei la număr, își propuseră să treacă dincolo de panourile de beton care schimbaseră tot peisajul. Înarmați cu cele necesare escaladării, o scară de frânghie și lanterne, își dară întâlnire în fața bisericii. De aici trecură strada, asfaltată acum, înspre fostele cimitire. Temerarii erau binișor trecuți de prima tinerețe. Erau cunoscuți în sat pentru curajul și spiritul de aventură. Petrecuseră mai mult timp printre morminte, fiind printre cei care săpaseră preventiv gropile pentru viitorii locatari chemați la Domnul. Superstițioși. Temându-se de strigoi, hotărâră să nu-și folosească numele adevărate. Cel mai înalt va fi strigat Lunganul, cel mai mic de statură va fi Piticul, iar cel de înălțime medie va răspunde la numele de Umflatul. Codificarea îi va ajuta să comunice fără a fi recunoscuți. Pe față vor purta o mască de pânză, derutînd eventualii strigoi care încă mai colindă vechile morminte. Ca niște adevărați alpiniști experimentați, cu ajutorul scării de frânghie trecură repede dincolo, scara fiind suficient de lungă pentru a fi folosită și la coborâre. Ajunși pe partea cealaltă a zidurilor, deveniră confuzi. Lumina chioară a lanternelor aproape că nu se vedea la mai mult de trei metri.

Întunericul era gros. Spațiul dintre ziduri era straniu. Se auzeau greieri. Monumentul Antoneștilor părea departe. Se proiecta ca un punct negru ,mai puțin negreu decât bezna din jur. Temerarii se prinseră de mâini ca-ntr-un joc de copii. Cu pași nesiguri, înaintau șovăielnic pe lângă pereții de prefabricate. Frica li se cuibărea în suflet. Comunicarea cu cei din sat era zero. Plecaseră oarecum în secret. Mai că începură să regrete pornirea spre aventură. De vină era țuica băută în exces. Alcoolul îți dă curaj când aburii băuturii tulbură creierul. Li se părea că merg de-o veșnicie.De undeva din fostele cimitire se auzea parcă un lătrat de câine.Mai mult un mârâit. Cu fiecare pas, lătratul se auzea mai distinct.

-Fraților! Până aici ne-a fost. Cred că e lătratul cățelului pământului.

-Vorbești prostii, Umflatule. Nu există niciun Cățel al pământului.

 Sunt superstiții scornite de fricoși.Vorbise piticul.

-Și eu am auzit de la bunica întâmplări legate de această jivină, care trăiește în cimitire și mănâncă nasul morților ,dacă aceștia nu ajung la înțelegere cu dihania. Lunganul știa el ce știa. Pentru câteva momente , lătratul încetase. Se auzea fluierînd prin ierburi doar vântul. Mai făcură câțiva pași în necunoscut.Bâjbâiau în întuneric. Le veni ideea să păstreze apropierea față de ziduri cu un băț de care se împiedicase. Era o metodă sigură de a nu se rătăci în haosul populat odinioară de sute de cruci. Parcă mai prinseră curaj.Grăbiră pasul cu gând să ajungă mai repede la monumentrul funerar, und ear fi fost mai în siguranță. Nu apucară să guste raza de speranță. Lătratul se auzi iarăși. De data aceasta multiplicat. Oare în cimitir erau mai mulți căței ai pământului? Ce rost aveau. Nu mai erau demult morți proaspeți. Cui să mai roadă nasul?

     Corul lătrătorilor creștea în intensitate cu fiecare clipă. Aveai impresia că jivinile vin de la doi metri sub pământ, pregătite să se hrănească cu ce găsesc.

De frică, încercară să alerge, pentru a ajunge mai repede într-un spațiu mai protejat. Picioarele le erau parcă de plumb.

-Suntem niște iepurași fricoși. Nu există niciun cățel al pământului. Poate sunt niște bieți câini rupți de foame după ce la căpătăiul morților nu a mai venit niciun moștenitor.

-Bine ar fi să fie așa. Îmi amintesc din școală ora în care proful de românească ne-a recitat câteva stihuri din Eminescu, poezia „Strigoii”. Sunau  cam așa:„În numele Sfântului,/Taci s-auzi cum latră/Cățelul pământului/Sub crucea de piatră.” Umflatul era mândru de informația sa culturală. Cei doi nu-l băgară de seamă. 

-Lungane ,în fața noastră nu e un câine?

-Halucinezi, Piticule. E doar o umbră.Pune lanterna pe ea.

Lumina lanternei, și-așa slabă ,se micșoră de tot. Decorul nocturn al fostelor țintirime se cufundă într-un întuneric de smoală. Frica deveni paralizantă. Din ce în ce mai aproape, cei trei auzeau foșnind ierburile crescute în voie după mutarea crucilor. 

-Huooo!Țiba! Umbrele se opriră , contopindu-se cu pământul. Așteptau probabil întăriri.

Lunganul începu să învârtă scara de frânghie pe care o purta în spate. Putea fi un mijloc de apărare. Se gândiră că scara ar putea fi și mai eficientă dacă cel care o mânuiește s-ar roti.  S-ar forma un cerc protector pentru un timp. O vor învârti pe rând la o înălțime aproape de pământ. Dacă un câine este lovit, ceilalți vor renunța poate.

Corul de lătrături se transformă în cor de mârâieli amenințătoare. În fața celor trei barbati se profila o pată în alb-negru. Cât vor putea învârti scara? Lătrătorii dădură semn că renunță. Se dispersară în apropiere. Puțin câte puțin formară un cerc în jurul nefericiților. 

-Sunt mulți.Nu vom putea rezista multă vreme fără să fim atacați. Haideți să aruncăm cu pământ și pietre în ei, în timp ce unul din noi învârte scara de frânghie. 

Luați prin surprindere de atacul cu pietre și bulgări, javrele, domestice sau mitice, izbucniră într-un scheunat prelung. Ca la o comandă, se aruncară toate năvalnic spre cei trei, chiar dacă vreo doi fură loviți. Primul doborât la pământ și luat la morsecat fu Lunganu, care cerea ajutor, lovind cu mâinile și picioarele în stânga și în dreapta. Nu avea cine să-l salveze. Aproape simultan căzu și Piticul. Deasupra lui se făcu repede o grămadă de fiare care mușcau zdravăn de unde apucau. Ultimul răpus de jivine fu Umflatul,  care prinsese un cățel și-l strângea de gât. Ceilalți îl atacară furioși. Lupta era inegală. Țipetele disperate ajunseră până la primele case din jur. Oamenii se adunară repede la ziduri cu sape ,topoare și furci, cu scări pentru a sări în ajutor celor în primejdie. Aduseră cu ei felinare și lanterne. Venise însuși polițaiul Orovenilor.,care traseră mai multe focuri de revolver pentru a speria dihăniile venite de nu știu unde. 

Coborând în cimitirul fără cruci, orovenii îi găsiră pe cei trei fără suflare. Corpurile erau pline de răni. Toți trei fuseseră mușcați de nas. Aceasta îi înfioră pe cei de față.Concluzia era una singură: au fost atacați de cățelul pământului. Nemaifiind morți noi în cimitir, cățelul pământului a făcut ce știe mai bine conform credințelor populare: le-a mâncat nasurile celor veniți să le tulbure viața din adâncuri. 

       A doua zi, prin toate casele se povestea întâmplarea din cimitir. Unii erau de părere că cei trei au fost pedepsiți, deoarece au vrut să jefuiască mormintele părăsite. Cățelul pământului și-a făcut datoria.Superstiția mergea deci mai departe,  întărită de fapte reale. 

      La biserică se ținură o slujbă pentru cei trei căzuți din cauza unui exces de curiozitate. Preotul Agălinei merse în cimitirul fără cruci și făcu o slujbă pentru alungarea duhurilor rele. Tot satul aștepta cu înfrigurare ca lacul cu broaște mecanice să fie adus la suprafață, fără a lua în seamă eventualele pericole.

     Singura care nu lua parte la dezbaterile orovenilor era Flori. Nu mai știa nimic de Andro al ei. Avea vise negre și mergea zilnic la noul cimitir cu tămâie și lumânări ,rugând pe bunul Dumnezeu să-l apere pe Andro al ei de Cel Rău.

În rest, satul se pregătea de iarnă.Sirienii migrant păreau aici de când lumea. Începuseră să învețe câteva cuvinte românești, luau parte la adunările din fața primăriei. Nimeni nu se mai gândea la o întoarcere în vechile case din Siria. În Oroveni era pământ mult de lucrar. Migranții sperau ca aici să fie un nou început, Copiii mergeau la școală, femeile își căutau prietene printre  orovence, iar bărbații fără obligații erau în căutarea unor tovarășe de viață, iubitoare și harnice. Liderul lor ,Cornelius, plecase pentru un timp cu iubita la ea acasă, urmând să se întoarcă peste o lună-două.Viața mergea mai departe.

 Va urma!