Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 12 (132), Decembrie 2019
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

 Doi metri sub pământ (Roman foileton) (27

Primit pentru publicare: 18 Dec. 2019
Autor: Prof. Vasile LEFTER, Focșani
Publicat: 19 Dec. 2019
© Vasile Lefter, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Doi metri sub pământ
(Roman foileton)
                                                            27

     Nu, nu se poate. E ceva diabolesc la oroveni. Cineva se răzbună. Prea mule întâmplări ciudate. Scheletici, broaște mecanice, oi care fată miei cu două capete, femei care rămân însărcinate fără să fi  fi trăit beatitudinea actului sexual, copii de sirieni care s-au trezit vorbind o limbă pe care nu au învățat-o niciodată și câte și mai câte.          

       Satul era bulversat. Din nenorocire în nenorocire. Orovenii s-au trezit cu noaptea-n cap cu gândul să-și ocupe noile locuințe feroase repartizate de Primărie. Doi consilieri cu organigrama la vedere îndrumau orovenii spre noua locație. Ca să nu se creeze un disconfort prea mare, au fost păstrați vecinii. Nu mai existau curți personalizate, ci dor niște delimitări spațiale. 

        Ajutat de săteni, preotul își mută primul ce era de mutat din vechea biserică: icoane, cărți de cult, obiecte liturgice etc.  Înainte de a pleca spre noua casă de rugăciuni, făcu în aer o cruce mare, rugându-se către Cel de Sus să aibă milă pentru credincioși.

 Sătenii de rând își luau cu ei mica agoniseală. Pentru cei cu bagaje mai grele, care nu dispuneau de atelaje, Primăria pusese la dispoziție tractorașe cu remorcă. Treceau peste podul al doilea având puțin de ocolit, fiindcă satul era strămutat pe dealul din dreptul cimitirului fără morți, cu mici excepții. Nimeni nu credea că apa viitorului lac de acumulare va trece de poduri. Edilii știau mai bine. Mulți nici nu aveau motive să le pară rău după casa lăsată pe vechea vatră a satului. Unele erau gata –gata să se prăbușească. Multe erau locuite de femei vădane. Veniturile de supraviețuire veneau de la primărie. În sat nu prea erau oameni cu dare de mână. Era un sat fără vlagă, După plecarea nefericiților sirieni, impresia de sat părăsit se adânci și mai mult.

     În vreme ce se derula mutarea pe malul cel înalt al Orovelului,  în cele trei cimitire vechi rămase fără cruci, morții rămași La doi metri sub pământ participau la un fel de adunare . Scheleticii, atât cât mai erau forme umane, ieșiră în holul mare al monumentului Antoneștilor și hotărâră să plece și ei pe malul celălalt al râului, unde fiecare își avea o cruce a lui. Ca să nu îi sperie pe cei vii, au stabilit ca transferul să se facă la miezul nopții. Intrarea în mormintele din noul cimitir urma să se facă prin vechiul descântec rostit de Alex la prima pătrundere în lumea umbrelor. Unul dintre ei va bântui pe cea care încă mai știa vraja și o va ademeni să rostească vorbele magice care să deschidă drumul spre lumea întunericului de la doi metri sub pământ.  Se găsi și un Ghiță Contra. Șerban Huhurezu le spuse scheleticilor că el rămâne să păzească cele trei cimitire care vor fi inundate. Nu de apa lacului , dar s-ar putea să mai rămână vreun scheletic pe aici.Acesta s-ar speria de moarte, trezindu-se singur. Fu lăsat în plata lui. Te pui cu nebunul?

    Era multă agitație pe ulița mare. Gaițele de orovence încă mai aveau chef să glumească. 

-Treaba nu e chiar bună, dragile mele vecine. Containerele sunt lipite unul de altul. Vine cineva pe la tine să te legene în miez de noapte,este văzut de toți vecinii. Hublourile sunt mari. Când aveai curtea proprie, mai veneau vizitatorii prin spate.
-Taci, Rădițo! că la tine doar popa să vină ,ca să te conducă la cimitir.
– Nu-i treaba ta, Tanțo! Fiecare cu farmecele ei. Eu ce vină am că multe dintre noi s-au ofilit înainte de vreme?
-Aici bine ai grăit. Bărbații caută femei în putere, nu mortăciuni care să le facă frecție.
– Bine că am scăpat de sirience. Amorezii noștri nu prea mai aveau patriotism local. Nu-i vorbă că și sirienii ne erau de folos la vreme de secetă. Nu prea vorbeau mult. Totul se consuma în liniște. Mulți au înțeles că după o noapte de nesomn, trebuie să zică bogdaproste. Dacă te gândești bine, era un fel de pomană creștinească.
-Nu vă mai săturați de bârfă. Ați făcut-o, ați făcut-o! Gata. Nu mai duceți vorba. Mai vorbim și noi, ca să treacă timpul. După ce intrăm în cutiile alea de tablă ,nu ne mai vede la față. Adio uitat peste gard, adio stat la stanoagă!

 N-o fi dracul chiar așa de negru! Avem căldură pe degeaba, avem lumină.Avem apă adusă cu cisterna din vale.Ce mai vreți? Să stăm să ne înecăm ca proștii?

Drumul spre noua vatră de sat se dovedi scurt. După ce au trecut podul, orovencele au început să urce o pantă dulce. La nici cinci sute de metri de albia Orovelului, se întindea un platou ușor ondulat ,presărat cu noile căsuțe din tablă groasă, dispuse sistematic pe trei aliniamente, un fel de ulițe drepte. Satul Oroveni era acum concentrat în jurul  a treizeci de containere, amenajate pentru locuit. Singurul inconvenient era noroiul gros, rămas după ploaie. În rest, lucrurile nu erau chiar așa rele.

Dinspre satul vechi veneau mereu oameni , cărând lucruri. Cîte nu se adună la casa omului într-o viață? Cei mai harpagoni nu voiau să renunțe la nimic. Lipit de containere, îș îngrădeau un gărduț care să le protejez lucruri folositoare. Țăranul e țăran! Nu se dă el așa ușor scos din bârlog. Acești oameni începeau o alt fel de viață. De la spațiile mari de odinioară,erau obligați să se adapteze la spațiile mici, specifice celor din marile orașe. Puțini se mai gândeau să mai crească vreo orătanie pe lângă casă. Câinii, apărători ai curților lăsate în urmă, se desprindeau greu din ogrăzile părăsite. Se adunaseră în preajma noilor locuințe, înțelegând și ei că trebuia să lase deoparte vechile rivalități. Era vorba de supraviețuire. Acum formau un fel de gardă a comunității, alergând de la un capăt la altul al așezării pe trei rânduri. Aici va trebui să mai vâneze și ei câte ceva. Animalul e condus de instincte și se adaptează repede. Nimeni nu văzuse încă pisici prin preajmă. Speriate, s-au ascuns poate prin cotloane. Apar ele curând. Sunt prea viclene ca să nu-și găsească un loc în comunitate. Dacă încă nu sunt șoareci,sunt gata să-i aducă, pentru a-și convinge stăpânii că fără ele nu se poate. 

 Când totul părea în regulă, în urmă alergau neconvingător un bărbat și o femeie, țipând cât îi țineau borjocii:
-Oroveni proști! V-au păcălit ca să nu vă apropiați de bogățiile lacului. Sunt ascunse averi în adâncuri încă din vremea dacilor. Aur, mult aur. Vor lua soldații tot aurul strămoșilor noștri. 

Femeia despletită striga și mai tare:
-Orovence leneșe! V-au plecat amanții sirieni și acum îi bociți. Nici măcar nu-i puteți îngropa. La noapte se întorc în cimitir morții noștri. Le-ați mutat doar crucile. Credeați că scăpați de ei. Vă grăbiți spre cutiile diavolului. Casele voastre plâng. Urgia se va abate peste voi. Gurile vi se vor strâmba, nasurile vor deveni râturi de porc, picioarele se vor încovoia. Ați uitat să vă rugați la icoane. Mergeți la slujbe ca să-i faceți popii cu ochiul. Focul gheenei vă așteaptă!

În decembrie, ziua e scurtă. Noaptea e nesfârșită. Dinspre vechiul sat se auzea un pârâit de oase bătrâne. Morții se grăbeau să intre sub crucile de altădată. Pe drum ocolit, ajunseră la cimitirul strămutat, adunându-se la mormântul unui preot de demult, omorât de nevastă.  Crucea era falnică. Mormântul încă gol parcă se deschidea pentru a face loc morților veniți la chemarea crucilor de mesteacăn.Fără grai, în sinea lor rosteau o veche imprecație liturgică. Scheletele aveau capul aplecat în semn de pietate:
– Mormânt sfânt, dă-ne voie să intrăm la doi metri sub pământ, străjuiți de crucea albă,cu inscripții aluzive, de la oameni fără cruce, bucuroși că au scăpat de mari griji și de păcat.

Descântecul nu avea niciun efect. Pioșenia creștină nu funcționa.
Căpetenia morților schimbă strategia, apelând la duhurile rele.

-Moschi Scaraoschi, dă-te la o parte ,fă-ne loc nepoate și-ți promitem ferm   viață lungă în infern. Toți te vom sluji, până vom pieri.

Mormântul preotului ucis cu otravă se căscă asemenea unei pâlnii și toți scheleticii se prăbușiră grămadă la doi metri sub pământ, urmând ca fiecare în întunericul morții să-și caute crucea, cu speranța că în viitor mirosul de tămâie se va simți mai puternic și ucenicii tartorului vor fi alungați, lăsându-i pe răposați să doarmă netulburați somnul de veci. 

Mormântul preotului ucis mișelește se închise brusc, în jurul crucii rămânând o lumină galbenă, ca fața unui mort.
Între timp, orovenii în mare parte își ocupaseră noile spații de cazare, încercând să se acomodeze cu pereții albi ai containerelor.
Lumina li se părea prea tare în comparație cu cea degajată de becul economic din vechile lor cocioabe. Toaleta în casă li se părea o nerușinare.Așa ceva nu folosiseră niciodată. Toți știau că trebuie să meargă în fundul grădinii. Cum să-ți faci nevoile lângă bucătărie? Nu prea înțelegeau noua rețetă propusă de civilizație. Unora le trecea prin gând să se întoarcă la vechea locuință, cu riscul de a fi înghițit de apele lacului cu broaște mecanice, proiectate pentru a ucide.

Va fi o noapte lungă, cu frământări și somn puțin. Ca de obicei, oamenii se aruncară îmbrăcați în paturile de cazarmă cu saltele din câlți. Totul mirosea a baltă, a cânepă abia melițată.

 Tabăra de urgență părea din altă lume. Noii locatari erau speriați de moarte. Unii se gândeau la ce e mai rău. Dacă e o cursă întinsă de Strigoianu pentru a duce la bun sfârșit misiunea din Oroveni?

                    Va urma!